În
anul,1951, fiind acasă, am primit câteva scrisori de la el din Germania, in
care îmi scria că in curând se va întoarce. Şi s-a întors. Ne-am creat mica
familie cu fetita noastră Mihaela, născută la 23 Martie 1953, pentru ca la 23
August, acelaşi an, să fim arestati. Venise paraşutat împreună cu Ion Golea şi
altii. Ei s-au întors in tară ca să continue lupta împotriva comunismului. Au
fost trădati, încă de la plecarea lor din Germania, de către Kim Philby, din
contraspionajul britanic, agent al Moscovei in acelaşi timp. Au fost aşteptati
chiar la locul paraşutării. În continuare, toti cei care au avut legături cu
ei, sau numai cunoscuti din întâmplare, au fost arestati. Condamnările se
cunosc. Începând cu cinci ani până la pedeapsa cu moartea.
Sosită
cu grupul de la Braşov la ministerul de Interne am fost coborâtă la
un subsol, într-o celulă cu pat de beton. Am rămas cu spaima si cu gândurile
mele. Aveam acasă fetiţa de cinci luni. Ce va face numai în grija mamei mele,
bolnavă paralizată. Fratele meu cel mai mic a fost si el arestat in acelaşi
timp.
Anchetele
au început imediat. Dintr-o celulă apropiată se auzea plânsul fetiţei si vocea
mamei. Am ajuns să fiu convinsă că erau acolo si acest lucru mă chinuia până la
nebunie. Numai după
ce m-am întors acasă in anul 1964, am aflat cã nu fusese realitate. A fost oare
o înregistrare? Tot in anul 1964, am aflat că securitatea, după arestarea
noastră, a rămas în căsă zi si noapte vreo două săptămâni, capcană pentru cei
ce ar fi putut veni.
Într-o noapte de anchetă, am fost
dusă într-o cameră în care abia am avut loc să intru şi, luându-mi ochelarii
negri de la ochi, m-am aflat faţă in fata cu patru câini lupi uriaşi. Am
reacţionat îngrozită, mai mult de boturile lor lungi si gurile căscate. Nu ştiu
când am fost luată din faţa lor; rămăsesem într-o reală încremenire.
Într-o
altă anchetă, am fost ameninţată că dacă nu voi spune tot ce ştiu despre
fratele meu, Gicu Muscalu, va fi împuşcat. Nu am avut ce spune. Mai târziu m-au
scos afară pe coridor de unde am auzit o împuşcătură in camera de alături. M-au
atentionat ca este un avertisment. Cu disperare, am strigat:
- Nu
cred! Nu se poate!
Credeam
realmente că in acea cameră se afla el in anchetă şi, strigând atât de tare,
speram să audă. La proces l-am văzut. Era bolnav. Fusese chinuit, fusese
baţjocorit. În instanţă am cerut eliberarea lui. Nu era cu nimic vinovat. A
fost totuşi condamnat la cinci ani temnita grea, numai pentru faprul că era
fratele meu. I-a executat in întregime. Astăzi nu mai este.
Ancheta
se desfăşurase într-un ritm rapid si cu nervozitate crescândă din partea
anchetatorilor. Eram la limita rezistentei. Mă aflam singurã in celulă, nu mai
puteam mânca. Se adunaseră multe gamele cu mâncare neconsumată. Ameninţată cu
hrănirea artificială si cunoscând acea operatiune, am început si mănânc puţin
câte putin. Eram bolnavă, cu gândul mereu la fetită. Chemată la vizeta de către
un cadru civil, mi-a dat o pastilă pe care să o înghit in prezenta lui,
dându-mi si un pahar cu putină apă, spunându-mi că îmi va face bine. Aşa a
început drogarea. Toată nădejdea îmi era numai in Dumnezeu. La scurt timp mi
s-a făcut rău. Ducându-mă spre uşă să bat pentru ca paza să deschidă, am căzut.
Când m-am trezit eram tot pe jos cu cateva persoane în jurul meu, dintre care
unul cu o seringă în mână; îmi spunea că mi-a facut o injecţie ca să-mi revin. După
această întâmplare, am avut voie să stau pe pat. Zile în sir nu am mai fost
scoasă la anchetă, dar nici sănătoasă nu eram.
Pentru
a se încadra in timpol atribuit anchetei, metodele erau dure si diabolice,
încât este greu de povestit. Chinurile fizice erau mai uşor de suportat decât
cele psihice.
După
mai bine de o lună de zile, a început procesul. Ajunsă la închisoarea Jilava si
introdusă într-o celulă mare cu priciuri de lemn de jur împrejur, mă întâmpină
o necunoscută. lntrebându-mă curios, mi-a zis:
-
Voi, toate cele din lotul paraşutiştilor, aţi ieşit nebune din anchete.
Am fost condamnată la 20 de ani
muncă silnică.
Trecuseră
mai bine de nouă ani de când mergeam dintr-o închisoare in alta, stabilindu-ne
apoi la Oradea unde lucram in ateliere; acolo am primit prima scrisoare
de-acasă. Era scrisă de mama si se încheia cu câteva rânduri scrise de fetiţa mea
Mihaela. Ea îmi făcea promisiuni că se va strădui să scrie mai frumos ş să fie
cuminte.
În anul 1964 m-am eliberat.
Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama.
Mihaela era la şcoală. Ardeam de nerăbdare să-mi văd copilul. Deodată
voci de copii au răsunat afară.
Se
întorceau elevii de la şcoală. Portita s-a deschis si a intrat
in curse o fetită blondă, slabă, înalta si vioaie. Mama i-a spus:
-
lar ai venit târziu si m-ai supărat, ce ar fi zis mama ta dacă ar fi fost aici?
-
M-ar fi iertat, a răspuns fără întârziere Mihaela. Atunci mama i-a zis:
-
Uite, mama ta a venit!
S-a
repezit in braţele mele si a întrebat:
- Tăticu a venit?
Tăticul ei fusese condamnat la
moarte si împuşcat la Jilava in ziua de 30 Octombrie 1953.
Maria Muscalu Baicu