Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:
-Teo, să ştii că numai
sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi
spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc,
inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu),
care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă
luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a
scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru
înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările
stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă,
întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil
românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară
în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele”
lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să
moară şi să fie înmormântat în ţara pentru
care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii
septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o
tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:
-
Ce vă
doare?
El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu
obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:
- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar
ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil
poţi vindeca!
Câtă asemănare între cele două momente terminale ale
celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât
sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi
iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în
casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani,
legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în
care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei
condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar
fi avut parte.
Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.
Dr. Teofil MIJA
