Lordul Chris Patten, fost comisar european pentru Afaceri externe, in Finanicial Times: Romania acţionează parcă la comanda MAE israelian

Romania, Italia, Ungaria şi Cehia s-au zbătut săptămana trecută pentru a dilua un document

de poziţie al UE privind conflictul dintre Israel şi Palestina, acţionand parcă la instrucţiunile Ministerului de Externe al Israelului, se arată intr-un articol de opinie publicat de Financial Times, citat de NewsIn. In articolul semnat de fostul comisar european pentru Afaceri externe, lordul Chris Patten, care acum este copreşedinte al think-tankului International Crisis Group, este evidenţiat modul in care Uniunea Europeană a decis să se poziţioneze faţă de procesul de pace din Orientul Mijlociu şi modul in care s-au desfăşurat negocierile intre statele UE in cadrul Consiliului pentru Afaceri Externe, unde Romania a fost reprezentată de secretarul de stat pentru afaceri europene, Bogdan Mazuru.
"Reclama Accenture cu Tiger Wood, care spune senin 'Contează care este pasul tău următor', ar trebui să aibă o semnificaţie aparte atat pentru miniştrii de externe ai UE, cat şi pentru nefericitul jucător de golf. Săptămana trecută, mulţumită preşedinţiei energice a suedezului Carl Bildt, şefii diplomaţiilor europene au ajuns la un acord privind o declaraţie consistentă de poziţie pentru Palestina şi Israel. Dar nu a fost atat de bună pe cat ar fi trebuit să fie. Acţionand parcă potrivit instrucţiunilor primite din partea Ministerului de Externe al Israelului, Italia, Ungaria, Cehia şi Romania s-au zbătut pentru a dilua textul original.

Dar ceea ce a supravieţuit a ieşit totuşi destul de bine", scrie Chris Patten.
Astfel, miniştrii au făcut apel la reluarea negocierilor, intr-un orizont de timp agreat, pentru incheierea unei păci consistente intre Israel şi Palestina, comentează autorul.
Potrivit unui comunicat de presa al Ministerului roman de Externe, remis imediat după reuniunea de la Bruxelles, in cadrul concluziilor privind procesul de pace din Orientul Mijlociu "s-a luat notă de situaţia actuală din regiune" şi s-a "reconfirmat sprijinul pentru eforturile internaţionale in direcţia reluării negocierilor de pace, in vederea identificării unei soluţii bazate pe principiile convenite". Alte detalii nu sunt oferite in acest sens.
Comentariile lordului Patten privind faptul că Romania ar fi acţionat "parcă la comanda

" Israelului vin in contextul in care ţara noastră şi-a manifestat de mai multe ori disponibilitatea de a ajuta pe plan diplomatic la rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu, sugerand că ar putea juca rolul unui mediator, dată fiind tradiţia sa de a avea relaţii bune atat cu Israelul, cat şi cu state arabe.

Răzbunarea Pieţei Universităţii

Ion Iliescu, cel care i-a înmånat ştafeta roşie lui Mircea Geoană, a încasat în aceste zile o replică severă din partea „golanilor“ plecaţi din ţară după Mineriadele ordonate şi organizate de „cårpa kaghebistă“. Peste 78% dintre romånii stabiliţi în străinătate au votat împotriva lui Ion Iliescu, de fapt Tătucul din spatele „prostănacului“. Am fost sunat, în ziua votului, de numeroşi prieteni plecaţi din ţară după Represiunea Pieţei Universităţii, care aflaseră rezultatele exit poll-urilor institutelor de sondaj din aria Vîntu-Voiculescu şi care s-au hotăråt să se ducă la vot tocmai datorită indignării la aflarea datelor prezentate de acestea. Diferenţa de fus orar a permis ca, în Statele Unite de exemplu, pe Coasta de Vest, să se voteze pånă a doua zi la şapte dimineaţa. Turul doi a adus un număr-record de participanţi la vot, un procent neatins niciodată pånă acum.
În urma centralizării voturilor din cele 294 de secţii de vot din străinătate, s-au prezentat la alegeri 147.754 de cetăţeni romåni, au exprimat 146.876 de voturi valabile şi doar 861 au fost voturi nule. 115.831 de romåni au votat pentru Băsescu, 31.045 pentru Geoană. Se pare că romånii din diasporă nu au fost momiţi de promisiunea celor 20.000 de euro pe care îi distribuia cu largheţe Geoană, plecånd probabil de la cuantumul salariului cumnatului său Ionuţ Costea, salariat al statului, plasat chiar de el la şefia Eximbank.
Am văzut câteva dintre listele cu CNP-uri ale votanţilor din străinătate fluturate nervos de pesedişti şi mi-a sărit în ochi că seriile corespund unor oameni din generaţia mea, precum şi din generaţia „decreţeilor“ lui Ceauşescu. Majoritatea celor care au ieşit în stradă împotriva comunismului în decembrie 1989 făceau parte din această generaţie. „Decreţeii“ erau acei copii născuţi ca urmare a unui celebru decret al lui Ceauşescu prin care se pedepseau aspru întreruperile de sarcină. Sute de mii de mame, cu sau fără voie, au dat naştere unui număr sporit de copii, ca urmare a apariţiei decretului cu pricina.
În 1989, o mare parte a acelor copii deveniţi tineri furioşi pe sistem au ieşit masiv în stradă. Practic, ei l-au dat jos pe Ceaşcă. Faptul că Ceauşescu a fost împuşcat la ordinul copilului său adoptiv, Ion Iliescu, este altă poveste. Puţină lume ştie că Ion Iliescu a fost crescut în familia Ceauşescu, iar statutul său era acela al unui fiu adoptiv. Era culcat în pat cu soţii Ceuşescu, când era mic mama îl părăsise, iar tatăl său dispăruse cu treabă pe meleagurile Rusiei, la centrala NKVD, strămoşul KGB.
Ion Iliescu ar fi meritat să aibă soarta tatălui său adoptiv, Nicolae Ceauşescu, dacă avem în vedere că lucrurile pentru care a fost acuzat Ceauşescu îi pot fi imputate în egală măsură, ba chiar mai mult de atât. Exodul tinerilor studioşi ca urmare a represiunii ordonate de acesta, împotriva studenţilor Pieţei Universităţii, în iunie 1990, a făcut enorm de mult rău României.
Unul dintre vicepreşedinţii Ligii Studenţilor din Universitate, Sorin Drăgan, un tip absolut remarcabil, a încasat în dimineaţa zilei de 14 iunie un piron în cap de 20 de centimetri, înfipt la capătul unei bâte utilizate de un miner pentru a bătători capetele colegilor mei. Sorin avea o gaură în cap prin care puteai să ajungi cu degetul la creier. A ajuns în America şi a rămas acolo, cu o infirmitate care i-a marcat viaţa. Sângele colegilor mei, sângele fratelui meu, sângele meu a înroşit pereţii şi coridoarele Universităţii şi Arhitecturii. Petre Roman avea să le explice după câteva zile jurnaliştilor străini oripilaţi care au vizitat cele două clădiri/garnizoane ale studenţilor din Piaţa Universităţii că noi am aruncat cu vopsea roşie pe pe pereţi, pentru a-l compromite pe Ion Iliescu.
Eu ţin minte că atât de mult sânge îmi cursese din rănile de la cap încât hainele mele deveniseră scorţoase şi roşii de parcă ar fi fost vopsite cu galus, celebra vopsea de ouă cu care noi, studenţii de la Arte plastice, „îmbunătăţeam“ ţoalele din comerţul socialist. Mi s-a părut haios pe undeva că am ajuns să-mi vopsesc hainele într-un stil avantgarde cu propriul sânge. Am scăpat doar cu voia lui Dumnezeu, cei care am scăpat. Alţii, necunoscuţi, tineri ca şi noi, au fost împuşcaţi pe stradă, în noaptea de 13 spre 14 iunie, după ce Iliescu a dat ordin să se tragă în plin deoarece noi eram cu toţii „legionari care dăm lovitură de stat legionară“.
Adrian Năstase, a spus la Parchet Ion Iliescu, acum vreo trei ani, a văzut steagurile verzi legionare cu ochii săi de vânător şi l-a sunat să-l avertizeze. Avertizat, Ion Iliescu a cerut Armatei să tragă, ca în vremea lui Antonescu (mareşalul, nu pricoliciul de Crin). S-au tras 1.466 de gloanţe de război. Un tânăr, Dragoş Drumea, şi-a dat duhul în braţele mele, la ora 03.15, lângă CCA, împuşcat în gât. Avea traheea zdrobită şi sângele îi ţâşnea în sus ca dintr-o fântână arteziană. Am încercat să-i acopăr gaura din gât cu palma şi simţeam cum îmi zvâcnea mâna datorită presiunii sângelui care i se scurgea cu repeziciune. Mă privea cu ochi înnebuniţi de spaimă, din ce în ce mai ceţoşi, horcăind din greu. I se scurgea viaţa printre degetele mele, afară se trăgea încă, nu aveam niciun ajutor şi m-a cuprins disperarea dându-mi seama că îşi pierde cunoştinţa şi că îmi va muri în braţe, sufocându-se cu propriul sânge. I-am strigat nu ştiu nici eu ce, crezând că poate mă aude, au venit nişte tineri şi l-am dus la o maşină a medicilor de la Medicine sans Frontiere.
Am aflat peste ani de la un chirurg, Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidenţial la Cotroceniul ocupat de Emil Constantinescu, că tânărul care îşi dădea duhul în braţele mele în acea noapte din iunie 1990 a ajuns pe masa sa de operaţie, dar nu a mai putut face nimic pentru el decât să-i constate decesul, prin împuşcare cu glonţ de război.
Un alt amic, simplu inginer la vremea aceea, s-a ales cu un sfert din creier zdrobit cu bare de fier, a zăcut apoi trei ani în Germania, unde a fost vindecat cât de cât de către nişte medici extraordinari. I-au trebuit alţi ani să-şi revină parţial şi să-şi reamintească lucruri care se şterseseră din capul său, ca urmare a loviturilor. Nu i s-a şters din cap Ion Iliescu. S-a întors în ţară şi a înfiinţat organizaţia victimelor mineriadelor, fiind cel căruia i se datorează practic existenţa Dosarului Mineriadei din 1990. Din 1999, Viorel Ene, inginerul cu capul storcit de barele de fier, aşa damblagit cum a ajuns, a organizat sute de proteste, mitinguri, demonstraţii, a strâns mii de mărturii, a depus sute de cereri pe adresa Parchetului, cerând un singur lucru: judecarea lui Ion Iliescu. Chiar zilele trecute a mai avut încă un termen, desigur o amânare, la unul dintre procese.
N-am izbândit până acum să-l facem pe Iliescu să plătească pe calea justiţiei. I-am plătit-o însă pe calea votului. Mi-ar face plăcere, desigur, să i-o plătim şi altfel...
Scria zilele trecute Adrian Năstase, cel cu privirea de vultur, cel care l-a sunat pe Ion Iliescu în ziua de 13 iunie să-i zică de steagurile noastre verzi de legionari împuţiţi, huligani borâţi şi golani nenorociţi, că votul românilor plecaţi din cauza lui Ilici „ar trebui să aibă o greutate mai mică“.
Citez: „Nu românii din diaspora au decis câştigătorul alegerilor. De ce să-i considerăm pe aceşti români responsabili de rezultat doar pentru că au votat mai târziu, din motive naturale, ce ţin de fusul orar? De ce nu voturile din 3-4 judeţe precum Cluj, Timiş, Alba sau Arad să fie cele care au inclinat decisiv balanţa? Cred că în acest caz simplificăm foarte mult realitatea electorală“, scrie Adrian Năstase. El perorează mai încolo că cei care locuiesc de mai mulţi ani în străinătate „nu au contact direct cu realitatea“. „Nu sunt afectaţi, direct, de reglementări, de taxe şi impozite, chiar şi de o viziune sau alta asupra viitorului - în sănătate, educaţie, etc. Prin urmare, votul lor ar trebui să aibă o greutate mai mică. Se impune, în viitor, o dezbatere pe acest subiect“, mai debita Adrian Năstase pe blogul său.
Io zic că Adriana Năstase şi ai lui au dreptate pe undeva. Votul celor plecaţi din ţară din cauza lui Ion Iliescu ar trebui să aibă o greutate mai mică. Şi eu, deşi nu am plecat din ţară, aş fi dispus să mi se restrângă greutatea votului meu, la schimb, din greutatea scăzută a votului meu aş prefera să mi se ofere o bară de fier cu o greutate corespunzător mărită cu care să bătucesc oleacă creştetul lui Ion Iliescu, Petre Roman şi restul echipei feseniste/pesediste, nu mult, ci doar atât cât să simtă şi ei greutatea votului popular al vechilor golani ai Pieţei Universităţii.
Pe cât facem pariu că dacă facem un Referendum, doar în rândurile emigraţiei româneşti, pe tema asta, se va obţine un rezultat de cel puţin 78 la sută, cât a fost votul dat împotriva lui Geoană, cel cu ştafeta roşie înfiptă adânc în dos de pidosnicul pervers de Ion Iliescu?
„Jos Iliescu!“ rămâne încă un slogan actual pentru toată generaţia noastră, iar una dintre motivaţiile serioase care m-au determinat pe mine personal să votez acum, pentru prima oară în viaţa mea, a fost legată de speranţa că în noul an, la fix 20 de ani de la măcelul din Piaţa Universităţii, îl voi vedea pe Ion Iliescu în instanţă, livid, cu buzele strânse, aşa cum l-am văzut în dimineaţa când Geoană a aflat că nu mai este preşedinte, ci doar etern prostălau „de stat şi de partid“ - şi prin contribuţia votului meu...
Jos Iliescu!... Cine uită nu merită ....

George RONCEA
Curentul

ONU cere introducerea educaţiei sexuale în şcoli ca drept al copilului. Mai avem oare puterea de a riposta?

Pe parcursul acestui an am asistat la un asalt fără precedent al tuturor forţelor care încearcă să distrugă formele tradiţionale de convieţuire a oamenilor pe pământ şi, astfel, a fiinţei umane în esenţa ei – a chipului lui Dumnezeu în om. Am asistat la asaltul organizaţiilor homosexuale asupra instituţiei familiei prin organele statului şi propaganda mass-media, la încercarea – atât în România, cât şi în Occident – de a reeduca fiinţa umană prin programe educaţionale care încearcă să-i desprindă pe copii de părinţi inoculându-le ateismul şi relativismul moral, la distrugerea fiinţei umane ca atare prin manipularea genetică şi experienţe pe copii nenăscuţi, în sfârşit – la încercarea de a legaliza şi legitima desfrâul sub formele sale cele mai abjecte şi tulburătoare: pedofilia şi incestul.

Ţinta ultimă, însă, a tuturor acestor încercări de a destructura fiinţa umană o reprezintă copiii şi sufletul lor inocent, iar dacă cei mici au fost dintotdeauna simbolul curăţiei – pentru că dacă „nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18:3) – valul de pornografie care ne inundă viaţa de peste tot urmăreşte tocmai distrugerea oricărei urme de inocenţă din sufletului omului şi obişnuirea lui cu desfrâul.

O altă trăsătură importantă a acestui fenomen îl reprezintă caracterul sistematic al inoculării desfrâului: sistemul de învăţământ a devenit principalul mijloc prin care o nouă viziune asupra omului şi a relaţiilor interumane este impusă. Pentru că trebuie spus următorul lucru: cursurile de educaţie sexuală, atât de comune în Occident şi tot mai mult şi în ţara noastră după 1989, reprezintă cea mai amplă încercare de distrugere a moravurilor şi concepţiilor tradiţionale asupra erosului şi sexualităţii şi înlocuirea lor cu o viziune în care aberaţiile sexuale precum masturbarea, homosexualitatea, pedofilia, sunt descrise ca manifestări normale ale sexualităţii umane.

Recent, în Marea Britanie orele de educaţie sexuală au devenit obligatorii, părinţii nemaiavând libertatea de a-şi retrage copiii de la astfel de cursuri, în ciuda faptului că potrivit statisticilor 79% dintre britanici sunt împotriva cursurilor de educaţie sexuală şi nu şi-ar lăsa copiii să le frecventeze. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Spania, unde guvernul condus de Partidul Socialist a impus cursuri obligatorii de educaţie sexuală în care homosexualitatea este prezentată ca ceva normal. Imagini şocante au dezvăluit recent cum în America Latină în cadrul orelor de educaţie sexuală profesorii au organizat mici scenete în care practic copii de 10-12 ani simulau acte sexuale.

Tot mai multe semnale vin să ne confirme faptul că în societatea contemporană se duce o campanie masivă de pervertire a copiilor, de construire a unei societăţi în care relaţiile familiale şi comunitare tradiţionale trebuie distruse şi înlocuite cu altele, în care relaţiile şi „familia” constituită de homosexuali, spre exemplu, sunt normale. Pentru a se ajunge însă aici toate celelalte bariere sau ziduri de apărare ridicate de morala tradiţională trebuie distruse.

UNESCO şi introducerea educaţiei sexuale în lume

În zilele noastre, acest atac sistematic la fundamentele moralei tradiţionale se realizează prin organismele internaţionale. Situaţia este rezumată grăitor de un document eliberat în vara acestui an chiar de UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Documentul intitulat Principii directoare internaţionale pentru educaţia sexualităţii* a stârnit încă de la apariţia sa în iunie o avalanşă de critici întrucât susţinea explicit că în cadrul orelor de educaţie sexuală pentru copiii cu vârste cuprinse între 5 şi 8 ani, atingerea anumitor părţi ale corpului poate provoca plăcere, iar masturbarea este o formă normală de manifestare a sexualităţii.

Acesta este însă numai unul dintre elementele şocante ale documentului, care se doreşte a fi un ghid pentru implementarea în toate ţările membre ONU a educaţiei sexuale. La o analiză mai atentă a lui vom vedea că acesta structurează un amplu program de modificare din temelii a moravurilor umane şi deci a fiinţei umane. Documentul are o intenţie programatică după cum el însuşi o declară urmărind modificarea comportamentului, întrucât „majoritatea activităţilor din curriculum sunt concepute pentru a schimba comportamentele astfel încât acestea vor fi în concordanţă cu mesajul [transmis]” (p. 22). Iar mesajul transmis nu este altul decât inocularea unei viziuni hedoniste asupra lumii în care copiii de la cea mai fragedă vârstă vor fi obişnuiţi să considere cele mai aberante acte sexuale – precum masturbarea şi homosexualitatea – ca fiind ceva normal, totul în spiritul toleranţei şi non-discriminării – valori afirmate în repetate rânduri în cadrul documentului.

Însă faptul că programul de educaţie sexuală se structurează pe întreg parcursul ciclului de învăţământ, de la 5 ani până la 18 ani şi chiar dincolo de acest prag de vârstă, îi conferă documentului o amploare neobişnuită dar şi o unitate de viziune şi scop. Astfel, programa e structurată în jurul câtorva concepte-cheie precum Relaţiile; Valorile, atitudinile şi abilităţile; Cultură, societate şi lege; Dezvoltare umană, Comportamentul sexual şi altele, fiecare concept fiind abordat diferit pe diferite categorii de vârstă. Programul de educaţie sexuală se aplică progresiv de la Nivelul I de vârstă (5 – 8 ani), trecând prin Nivelul II (9 – 12) şi Nivelul III (12-15), pentru a ajunge la Nivelul IV (15 – 18 ani).

Educaţia sexuală şi propaganda homosexualităţii

Astfel, dacă în cadrul conceptului de Relaţii, copiii de la 5 la 8 ani vor învăţa ce este familia şi că există mai multe tipuri de familii, printre care şi cele homosexuale, pentru a le fi apoi predate „conceptele de toleranţă, acceptare şi respect” (p. 32), copiii de la 9 la 12 ani vor învăţa despre relele pe care le aduc cu sine „prejudecăţile, stigmatizarea, intoleranţa” (idem) faţă de cei consideraţi a fi diferiţi, „indiferent de starea sănătăţii, culoare, origine şi orientare sexuală” (idem, s. n.). Pentru a se ajunge apoi ca la niveluri de vârstă III şi IV (12 – 15 şi 15 – 18 ani) copiii să înveţe despre „consecinţele stigmatizării şi discriminării, inclusiv auto-stigmatizării” (idem, s.n.) dar şi să lupte împotriva prejudecăţilor şi intoleranţei.

Ceea ce înseamnă că aceşti copii vor fi reeducaţi de mici în mod progresiv în spiritul toleranţei şi acceptării homosexualităţii ca orientare sexuală „normală” alături de altele pentru a ajunge apoi în adolescenţă agenţi ai răspândirii propagandei homosexualităţii, dar şi ai luptei împotriva discriminării.

Mai mult decât atât, deşi nu o afirmă explicit, expresia de „auto-stigmatizare” se referă la posibilitatea ca acest copil să-şi dea seama că ar putea fi la rândul lui homosexual prin procesul a ceea ce propaganda homosexualităţii numeşte „ieşire la iveală” (coming out), o sintagmă înşelătoare prin care se sugerează că oamenii pot fi homosexuali fără să-şi dea seama. În cazul acesta, copilului nu ar trebui să-i fie ruşine sau să creadă că se petrece ceva anormal cu el, ci să accepte ceea ce de fapt e – un alt mod, şi poate că cel mai tulburător, de a perverti copiii învăţându-i că ceea ce constituie o aberaţie sexuală e ceva normal.

De altfel, în acelaşi context, documentul afirmă că, aşa cum nu pot alege să fie bărbaţi sau femei, orientarea sexuală a oamenilor e predeterminată şi, de aceea, „atât bărbaţii cât şi femeile pot să ofere şi să primească plăcere sexuală cu un partener de acelaşi sex” (p. 48). Mai mult decât atât, copiilor de la primul nivel de vârstă, 5 – 8 ani, li se va spune că „Toţi oamenii, indiferent de starea socială, religie, origine, rasă sau statut sexual pot să crească un copil” (p. 51, s.n.), ceea ce înseamnă că în viziunea elitelor internaţionale de la ONU, nu numai că „familiile” de homosexuali au dreptul să înfieze copii, dar şi că acesta este un lucru normal. Li se sugerează astfel copiilor că nu ar fi nicio problemă dacă ar fi înfiaţi de un cuplu de homosexuali.

Continuarea la:

http://www.familiaortodoxa.ro