29.12.09
Impresii de prin vecini ale arhitectului crestin Nic Tulban. Vinovatii comuniste in distrugerea traditiilor poporului roman
Am parcurs mulți kilometri prin țări care nu trăiesc din faptul că sunt mari națiuni. Arhitectura acestor țări este impregnată de unitate. Grecia, Austria, Bulgaria, țări de care putem spune că suntem istoricește legați, au o arhitectură cu totul diferită de a noastră. Este de discutat aici pe fiecare din “vecinii” noștri (din vechime sau actuali) pentru că începând cu a doua jumatate a sec. XIX căile pe care am apucat cu toții sunt net diferite.
Bulgaria este marcată, în centrele urbane, de o arhitectură care denotă un comunism feroce, care denotă o brutalitate a proiectării și a construirii ieșită din comun. Ruse, Plevna, Sofia, Sandanski sunt exemple clare. Balcicul este de asemenea dovada eșecului acestui mod brutal de a aduce comunismul într-o țară care nu are nici o legătură cu el. Dar Balcicul are în plus o notă de tristețe, arhitectura lui denotând o incapacitate a tradiției de a depăși, de a descompune elementele care țin de arhitectura comunistă, care nu îl caracterizează. Efortul este enorm, într-adevăr, dar el merită făcut poate doar pentru a nu muri de tot sub presiunea modernității. La Ruse, anostitatea blocurilor de locuințe este definitorie pentru atitudinea oamenilor față de ele. Starea de degradare avansată a fațadelor, lipsa de interes pentru spațiul neocupat care desparte aceste blocuri denotă incapacitatea locuitorilor de a asimila această arhitectură. Această incapacitate este confirmată cu mare putere de arhitectura orașelor vechi și chiar de cea a zonelor limitrofe cartierelor de blocuri. Nessebar, Varna, Bansko sunt exemple de așezări în care bulgarii se exprimă pe ei înșiși prin arhitectură. Pentru că e modul lor natural de a o face. Tocmai aici iese în evidență mare problemă pe care o avem noi în arhitectură. Ambientul cu care noi românii ne prezentăm este denaturat până aproape în esența lui. Nu vorbesc aici de arhitectura unor centre urbane, chiar foarte puține, arhitectură care oricum a fost făcută cu premeditare și chiar cu scopuri festive, dacă ne gândim la Sibiul anului 2007. Vorbesc de ambientul pe care îl oferim vizitatorului de rând, în locurile pe care le considerăm cu specific românesc. Sunt convins că nimeni, fie european, american sau japonez nu pleacă din Sibiul anului 2007 cu impresia ca a cunoscut România. Și chiar dacă o face, nu ajunge mai departe de Șelimbăr sau de Tălmaciu... Oare de ce Branul nostru nu seamănă cu Bansko? Sau Mangalia cu Nessebar (ul bulgaresc, nu cel istoric!)? Pentru că spre deosebire de bulgar, românul și-a abandonat lumea lui. El trăiește acum original, într-o lume pe care și-o construiește incult din crâmpeie de imagini prinse din fuga mașinii prin occident, împâslite cu cioburi de amintiri ale unor bătrîni reeducați care și dacă ar vrea nu ar fi în stare să refacă modul de viață tradițional al românilor.
Modul de viață tradițional al românilor aproape a dispărut. Nu doar din cauza comuniștilor, el începea să-și piardă vlaga încă din perioada antebelică. Cauza reală este modernizarea, care a început la 1821. Aceeași modernizare a dat apoi două lovituri majore - secularizarea averilor mănăstirești și schimbarea calendarului. Loviturile au fost majore în principal pentru faptul că au fost lipsite de discernământ. Au lovit în principal în Biserică, în axa satului românesc. Părintele Virgil Gheorghiu povestește despre schimbarea calendarului, care a “sărit” sărbătoarea de Sfânta Paraschiva, de 14 Octombrie. Momentul a fost derutant pentru moldoveni, care au o evlavie deosebită pentru această sfântă. Faptul că Biserica a agreat această modificare a generat mari disensiuni între cler și enoriași, fiind o mare pierdere de încredere în primii din partea celor din urmă. Subminarea tradițiilor a continuat de atunci în mod constant. În momentul de față încă mai există nuclee, ce e drept firave, de oameni care mai păstrează înțelegând tradițiile. Chiar le diseminează în rândul tineretului, ceea ce e meritoriu pentru ei. Ceea ce nu este bine este în primul rând că sprijinul lor este în cea mai mare parte provenit de la entuziaști. La nivelul țării încă se mai propagă kitchul folcloric la scară largă, manifestările autentice fiind de departe eclipsate. Exemplul interbelic dat de Dimitrie Gusti nu este urmat cum se cuvine, acum când resursele se împuținează pe zi ce trece.
Salvarea memoriei satului românesc a fost Dimitrie Gusti, care a intuit declinul ce va urma. Enciclopedia lui românească este de fapt testamentul satului românesc. Orice manifestare tradițională ce i-a urmat este pur izolată și disparată de orice altă manifestare de același gen. Vedem cum folclorul nou, creat in anumite vremuri și promovat acerb prin Cântarea României își găsește împlinirea în zilele noastre. Se pare că românul nu prea mai e în relații bune cu veșnicia. Cu toate că veșnicia s-a născut la sat, ea tot acolo a și murit. Se vede aceasta și din modul lui de a construi. Asimilarea fără cel mai mic discernământ de materiale și de tehnici noi de construire, lipsa unei funcțiuni clare pentru clădirile edificate sunt dovezi că nu mai există un fir diriguitor pentru această activitate. Iar odată ce spațiul în care își duce viața este astfel alterat, întreaga viață este dezvoltată malign. Răspunzătoare de acestea nu este doar colectivizarea. Răspunderea o poartă modernizarea în ansamblul ei. Colectivizarea a durat un timp foarte limitat. A început în 1948 și în 1954 era deja aproape gata. Modernizarea a început cu mai bine de 100 de ani înainte și durează și astăzi. Fondurile europene, așa cum sunt desfășurate proiectele care le implementează, sunt etalonul modernizării satului românesc. Aceasta este la fel de nocivă ca și colectivizarea. Nu am văzut, nu știu de vreun proiect pentru reabilitarea, cum se cuvine, românește, a unui centru sătesc. Nu am auzit de rpea multe demersuri de construire de șosea ocolitoare pentru vreo comună din țară. Nocivitatea europenizării satului românesc constă doar în faptul că ajută cu eficiență maximă la dispariția totală a specificului nostru.
Referința directă este la “turismul rural”. Având un potențial enorm de a pune în valoare elemente tradiționale – atât de arhitectură, de spațialitate sătească, de viață de zi cu zi a sătenilor, de sărbătoare – turismul rural s-a restrâns la “bed&breakfast”. Construit însă cu fonduri europene. Țăranul român a înlocuit troița de lângă poartă cu pancarta fondurilor SAPARD. De unde a luat arginții...
Mă uitam apoi la drumurile naționale. Prin Bulgaria și prin Grecia ele ocolesc toate localitățile. La noi ele trec prin chiar centrul lor. Săteanul bulgar (sau grec) își poate duce viața netulburat, la distanță de viteza modernității. Românul nu. Centrul satului românesc a fost modernizat. Adică distrus. Pentru că GM Cantacuzino vedea altfel “modernizarea” României, l-au aruncat la Golia, în bibliotecă. Așa cum zac în biblioteci toate gândurile românilor de secol 20, care au îndrăznit să gândească românește.
Drumul național care trece prin centrul satului a ajutat la distrugerea, urmărită de altfel de comuniști, a tradiției poporului nostru. Nunta nu se mai putea face cum se cuvenea. La îngropăciune bocetele au fost înlocuite de claxoanele automobiliștilor grăbiți. Ciurda nu se mai putea întoarce în sat, pe asfințit, fără să “perturbe circulația auto”. Armonia a fost distrusă tocmai prin voința statului de a nu construi banale șosele ocolitoare. Așa cum a scris GM Cantacuzino. Așa cum au făcut vecinii noștri de peste Dunăre. Ceea ce este mai interesant este că intelectualii noștri au luat poziție împotriva distrugerii satelor abia când buldozerele regimului comunist au ieșit deja, din casele românilor. A fost oricum, prea târziu. Ei nu au dat dovadă de înțelegere nici măcar superficială a satului românesc. Reacționând doar în acel moment, au privit satul la fel de materialist ca și cei care au purces la distrugerea lui fizică. Pentru că distrugerea satului doar a culminat cu demolarea lui. Satul românesc era deja în moarte clinică la acel moment. La urma urmei, oare de ce nici măcar acum nu se construiesc aceste șosele?...
Sursa:
http://nictulban.blogspot.com/Perle istorice de Ziua Holocaustului
Liliana Paun: Hitlăr îîîî… Hitlăr în primul rând ce pot să vă spun nu pot să vă spun decât că a fost un monstru a fost îîî un criminal a fost un om un om care spre norocul nostru îîî spre pardon nu spre norocul nostru spre nefericirea noastră a existat a trăit un om printre printre noi oamenii şi care pur şi simplu şi-a bătut şi-a bătut joc de de lume şi-a bătut joc de de tot ceea ce înseamnă demnitate de ceea ce-nseamnă om de ceea ce-nseamnă copil el omora omora ăăă copiii în lagăre de-o faţă cu mama lu’ de faţă cu mamele lui ce-nseamnă îîî deci numai gândiţi-vă la faptul că femeile în lagăre ca să-şi ascundă copiii îi ascundeau subd sub îîî fuste e gândiţi-vă că îi luau de sub fustă şi le îîî îi omorau copiii de-o faţă cu ăăă în faţa mamei ce-nseamnă deci mai mult de-atât să-ţi omori co un copil să-i omori unei mame copilul în faţa ei ce poate fi mai mai rău de-atât ce poate fi mai rău de-atât.
Liliana Paun: Să începem cu începutul… … citeeţ, să vorbiţi citeţ, da? Ne-am înţeles? Ăăăă…, aci, ok, stau aici… Ăăă… astăzi… ăăă… este o zi importantă, o zi deosebită – poate v-aţi pus întrebarea de ce, dragii mei, v-am pus să vă îmbrăcaţi în negru. Pentru că este o zi tristă. Ă…. este o zi tristă, o zi pe care n-am putut-o evita, deşi o puteam evita, n-am putut-o evita, o zi care s-a întâmplat în istorie, o zi îîî…, pardon, nu o zi îîî…, un fenomen care s-a întâmplat în istorie, un fenomen din care noi trebuie să învăţăm.
Sursa:
http://www.onlinestudent.ro/articole/perle-ale-profilor-cea-mai-agramata-profa-istorie
