31.7.11
Frumuseţea Dragostei creştine - GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuvinţă, nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură
de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate
le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu
cade niciodată.” (Sf. Ap. Pavel I Corinteni 13, 4-7)
În Epistola Întâia către Corinteni adresată Bisericii din Corint, marele Apostol Pavel, după ce îi mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru credinţa corintenilor, arătând puterea Crucii ca rod al jertfei şi unităţii, al comuniunii dintre creştini şi Dumnezeu, ca esenţă a Evangheliei în care odrăsleşte înţelepciunea divină şi a cărei temelie a Bisericii dumnezeieşti este Hristos, unde înfloresc şi rodesc creştinii, fiecare după puterea şi frumuseţea miresmei sale trăite în Corola Darurilor Sfântului Duh, le descoperă Cununa Frumuseţii veşnice a Dragostei.
Dragostea fiind de esenţă dumnezeiască este mai presus de limbile oamenilor şi ale îngerilor, străluceşte deasupra darului Proorociei, se oglindeşte mai presus de orice Taină, este superioară oricărei Ştiinţe, este absolutul Credinţei şi infinitul Nădejdii, este suprema Împărăţie şi sacrul univers al Jertfei mai presus de orice jertfă.
Dumnezeu, fiind Dragostea absolută a făcut Creaţia Sa ca un Poem divin, al cărui laureat este Omul. Toată Creaţia în afară de om are ca esenţă Cuvântul, Logosul, Fiul lui Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (Sf. Evanghelie după Ioan, 1, 1-4).
Crearea omului însă are ca esenţă Dragostea absolută a Sfintei Treimi: Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1, 26-27).
Bărbat şi femeie înseamnă omul integral ca fiinţă şi persoană. Omul fiind creat din Dragostea dumnezeiască i s-a dat puterea şi mărirea divină de Fiu al Harului, de a cunoaşte Dragostea şi a trăi prin Dragoste pănă la asemănarea cu Dumnezeu, adică Jertfa dumnezeiască, Jertfa Sfântă a dăruirii lui Dumnezeu, Naţiunii şi Creaţiei.
Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu- Iisus Hristos, care s-a făcut prin Trinitatea Dragostei absolute a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, şi prin înfierea dumnezeiască de pe Cruce, creştinii născuţi din Scump şi Sfânt Sângele Său au devenit Mlădiţe divine alese: „Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă...Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 1-5).
A rămâne întru Hristos, întru Viţa Vieţii, înseamă a rămâne întru lumina Cuvintelor Lui, întru bucuria Dragostei Lui, ca la rându-ne să propăşim lumina şi să dăruim dragostea tuturor:
„Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă (adică dragoste) şi să vă faceţi ucenici (prieteni) ai Mei. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui...Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu! Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei (creştinii), dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15, 8-10, 12-14).
Aşadar, Dragostea care este Dumnezeu, este Totul în toate.
Dragostea fiind Totul se reflectă prin toate virtuţiile: adevărul, bunătatea, bunăvoinţa, castitatea, credinţa, curajul, dreptatea, demnitatea, dăruirea, evlaviea, fidelitatea, frumuseţea, iertarea, jertfirea, mila, nădejdea, onoarea, răbdarea, smerenia, suferinţa, etc.
Cuvintele care sunt Mlădiţele Cuvântului sunt deopotrivă lumină şi har, adică înţeles (idee), lumină, faptă, împlinire.
Viaţa cuvântului atinge esenţa sa religioasă, sublimul ceresc, chiar şi antinomia, atunci când îi dăm o semnificaţie divină, o lăcrimare dumnezeiască, dublându-l, împlinindu-l într-o semantică serafică, care-i conferă putere şi autoritate. Astfel:
Adevărul Adevărului sau Adevăr adevărat, expresia folosită aproape permanent de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înseamnă adevăr din Adevăr, sau asumarea conştiinţei şi responsabilităţii depline.
Binecuvântarea Binecuvântării se defineşte ca har din Har, dăruit.
Bunătatea Bunătăţii sau Binele suprem.
Cântarea Cântărilor prefigurează Imnul divin ca încântare, splendoare sau dogma trăirii alese.
Credinţa Credinţei relevă curajul suprem al mărturisirii.
Crucea Crucii se revelează ca Jertfă absolută în Adevăr şi Iubire.
Dorul Dorului este însetarea sublimă a Dorului după Frumuseţe, sau lacrima Dorului de Rai.
Dragostea Dragostei consfiinţeşte adevărata libertate în care sălăşluieşte Dorul iubirii pentru toţi.
Dumnezeu-Omul revelat ca Domn şi Dumnezeu deopotrivă („Domnul meu şi Dumnezeul meu!”).
Fecioara- Mamă exprimă virginitatea divină absolută.
Frumuseţea Frumuseţii se oglindeşte-n sublimul ceresc al dumnezeirii.
Iertatea Iertării atinge milostivirea pentru toţi (chiar şi pentru vrăjmaşi).
Libertatea Libertăţii este axiologia Adevărului absolut .
Mama Mamei are ascendent în Mama mare.
Nădejdea Nădejdii se afirmă în Speranţa împlinită.
Ortodoxia Ortodoxiei se împlineşte în sfinţenia creştină dreptmăritoare.
Smerita Smerenie, devine marea nădejde a mântuiri.
Suferinţa Suferinţei consfinţeşte Jertfa jertfirii sfinte.
Viaţa Vieţii înfloreşte în Viaţa veşnică.
Sunt desigur şi virtuţi şi cuvinte virtuoase, expresii (alese), care prin numele lor definesc o mare dimensiune spirituală, o mare înţelepciune sfântă.
Fecioara Maria, cea Preaaleasă şi binecuvântată de Dumnezeu pentru a-L naşte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, coajutătoare la mântuirea creştinilor îşi exprimă cu bucurie cântarea: „Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.”
Îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru toţi de a-I urma pilda Crucii: „I-aţi crucea ta şi-Mi urmează Mie!”
Valeriu Gafencu (Sfântul Închisorilor) luceafărul basarabean al misticismului ortodox şi unul din marii martiri ai naţiunii Daco-române şi ai lumii ortodoxe a trăit în suferinţa pentru Domnul, deplin revelaţia fericirii: „Căutaţi fericirea în sufletele voastre (acolo unde trebuie să sălăşluiască Duhul Sfânt). Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât din lăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge.”
Demostene Andronescu evoca suferinţa în sistemul concentraţionar: „Aceştia (deţinuţii politici naţionalişti), conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-şi suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor.”
Vorbind din plinul vieţii sale Ioan Ianolide a afirmat: „Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. Strig deci din adâncuri : HRISTOS este Mântuitorul!”
Sfântul Ioan Scărarul afirma: „Smerenia este mântuirea.”
Dumnezeu revărsând frumuseţea harului peste sublimul suferinţei lui Virgil Maxim, o acceptă ca pe un dar mântuitor spunând: „Prin fiecare din cei ce acceptă jertfa supremă, Neamul urcă o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Marele răzeş al Ortodoxiei româneşti Părintele Justin Pârvu, care şi-a canonizat suferinţa în iubire consfiinţeşte: „Sfinţii din Aiud- glasul care strigă în pustia lumii de azi.”
Iubirea Aspaziei Oţel Petrescu este o continuă dăinuire şi dăruire: „Am mers pe urmele unui ideal sfânt împreună (cu camaradele de suferinţă). Unele am avut un rol mai modest, altele mai important, în marea dramă a patriei înrobite de comunism, dar fiecare rol a fost sublim prin suferinţă şi dăruire.”
Radu Gyr- cel mai mare poet al Suferinţei creştine, ne zămisleşte-n sărutul său sublim: „Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul/ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,/nu ştim de strânge-n cupa lui rotundă/sfârşitul unui cer sau începutul.”
Doar Dragostea se defineşte total şi absolut: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a afirmat confirmând: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! ( adică, prin Credinţă, Adevăr şi Iubire atingeţi Viaţa veşnică, căci Eu sunt Dragostea Iubirii adevărate).
Părintele Arsenie Boca a dat o expresie aproape mai mare decât lumea aceasta: „Dragoste lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”
Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a VII-a după Rusalii (Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor)
Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi
nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)
Iubiţi credincioşi,
Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.
Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
