“Eminescu este şi va rãmâne cea mai strălucită încarnatie a gcniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbănzile ei îi apartine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dârâmare şi tot avântul de recladire tâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralitătii nationale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului dela Botoşani s’a îndrumat spre acest ideal, căruia mai tărziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Din primele zile, elevul lui Aron Pumnul pornit în pribegie, a simtit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atătea stăpăniri vitregi.
A plecat să-1 cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-1 audă. Limba lui literară, într’o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea “veche şi înteleaptă” a tuturora. Un proverb din muntii Moldovei, o glumă de pe Târnava, o frază euritmicã din Gorj, toate îşi dau întâlnire in atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unitătii. El a fixat mai întăi, şi de un caracter definitiv, tablele legii in graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult; e părintele ideologiei nationale moderne in evolutia noastră.
E cel dintâi roman al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până in glesne in pământul strămoşesc.
Mai mult ca oricare altul, el a crezut in neam; l-a simtit in adâncime, l-a înteles in misiunea lui istorică. Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de “scripturile bătrâne”, i s’a mărturisit misterul tracoromanic al începutului, i-a strălucit epoeea dela o mie patrusute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Cititi “Doina” lui, căntecul năzuintelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Pentrucă politica natională întemeiată pe puritatea de sânge şi pe încercuirea în traditiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n’a avut un mai lummos doctrinar decât pe poetul “Luceafărului”.
Oricât ar fi dispuse mintile simpliste să creadă ca jocul realitâtilor scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesitătilor nationale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul.
Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României in creştere.
Cititi articolele lui şi veti vedea că stati in fata unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie natională.
Am dorit ca aici la graniţă să avem un altar naţional sfânt şi curat, unde sufletul românesc să îngenunche, aici la Tisa, în faţa celor două hotare să avem o cetate de primenire şi mândrie naţională care să vestească şi să arate gradul de cultură şi civilizaţie al neamului nostru.
O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.”
Octavian Goga, Ministrul Culturii Romaniei Mari, la dezvelirea primului monument Eminescu de peste munti, la Sannicolau Mare, 1925.
Ziua de 9 mai marchează independenţa statului care ulterior se va numi România. Duminică, România sărbătoreşte 133 de ani de la dobândirea independenţei care a fost plătită cu preţul a câteva mii de morţi şi răniţi şi pierderea sudului Basarabiei. Totodată, pentru recunoaşterea ei s-a cerut împământenirea evreilor.
Parlamentul României a proclamat în 9 mai 1877 independenţa României. “D-lor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”, a afirmat ministrul de Externe al României, Mihail Kogălniceanu, care a tras însă atenţia că greutăţile abia acum încep pentru că “noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa”. A doua zi, la 10 mai 1877, domnitorul Carol a sancţionat declaraţia de independenţă, care a fost promulgată în Monitorul Oficial.
Tensiunile din Balcani au favorizat obţinerea independenţei
România şi-a proclamat independenţa într-un context extern favorabil pe fondul luptei dintre Imperiul Otoman şi cel Rus.
La acel moment, Principatul României se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, care îi refuza dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi “România”.
În 1875, tensiunile s-au accentuat în spaţiul balcanic, aflat sub autoritatea turcilor. Seceta şi foamete din Anatolia au dus la sărăcie şi nemulţumiri, Imperiul Otoman având trezoreria goală şi fiind obligat să declare falimentul în octombrie 1875.
Din cauza taxelor uriaşe impuse de administraţia lacomă de la Constantinopol, Bosnia şi Herţegovina au declanşat o revoltă antiotomană în acest timp, care a durat până la începutul anului următor. În aprilie 1876, nemulţumirile au izbucnit şi în Bulgaria, care vroia independenţă imediată. Revolta a fost înăbuşită violent de către otomani, care au ucis peste 10.000 de oameni,
beligeranţi sau nu.
Ruşii urmăreau revenirea la “frontierele naturale”
Tensiunile din Balcani au culminat în 30 iunie 1876, când Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman. Astfel, a apărut şansa ca Rusia să intre în război împotriva otomanilor pentru a redobândi, printre altele, ceea ce pierduse prin tratatul de la Paris din 1856 (încheiat în urma înfrângerii suferite în faţa coaliţiei franco-anglo-otomană) – sudul Basarabiei, pământ românesc care a fost prima dată înstrăinat în timpul lui Napoleon I.
După declararea războiului, ţarul Alexandru al II-lea (foto) s-a întâlnit, în secret, la castelul Reichstadt din Boemia, cu împăratul austriac Franz Iosif, unde au stabilit ca în cazul înfrângerii Imperiului Otoman, Rusia să „revină la frontierele naturale de dinainte de 1856” (însemnând şi recuperarea Basarabiei), iar Austro-Ungaria să preia Bosnia şi Herţegovina.
În contextul acestor tensiuni dar şi al faptului că Imperiul Otoman a adoptat în decembrie 1876 o constituţie care numea România „provincie privilegiată”, oamenii politici români, în frunte cu domnitorul Carol, au căzut de acord că este necesar să se apropie de Rusia în conflictul cu otomanii.
Pentru că ruşii aveau nevoie să treacă pe teritoriul nostru pentru a ajunge în Balcani, în data de 4/16 aprilie 1877, la Bucureşti, ministrul de externe roman Mihail Kogălniceanu şi baronul rus Dimitri Stuart semnează convenţia specială cu privire la libera trecere pe teritoriul României a armatelor ţariste, pe propria cheltuială. Guvernul rus se obliga “a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integralitatea actuală a României”.
În acest context, România a declarat război Imperiului Otoman, iar Parlamentul a aprobat în 9 mai independenţa.
Războiul începe fără români
Deşi prinţul Carol I (foto) dorea ca România să participe la război pentru ca Europa să recunoască independenţa ţării noastre, ruşii au refuzat constant acest lucru. În paralel, guvernarea liberară în frunte cu Ion C. Brătianu era de părere că intrarea în război va aduce recunoaşterea independenţei, în timp ce opoziţia conservatoare considera că România trebuia să fie cumpătată în a participa la lupte.
Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877. În perioada aprilie – iulie, armata română a participat la o serie de operaţiuni militare, dar fără să treacă Dunărea.
Trupele ruse obţin numeroase victorii în Bulgaria, ocupă Târnova, dar se poticnesc în faţa trupelor conduse de Osman Paşa la Plevna (în nordul Bulgariei). Două atacuri ruseşti eşuează în mod dramatic, riscând să fie aruncaţi peste Dunăre.
În acest context, marele Duce Nicolae i-a trimis o telegramă principelui Carol I în care i-a cerut spijinul. „Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.
Carol I acceptă trecerea Dunării de către trupele române doar după întrevederea cu ţarul Alexandru al II-lea din 16 august, care a acceptat solicitarea domnitorului român de a avea comanda supremă a trupelor. Din păcate, Carol I nu a pus şi condiţii politice scrise, în special în ceea ce priveşte sudul Basarabiei, şi s-a încrezut în cuvântul ţarului. Despre asta, Nicolae Iorga scria că a fost “o hotărâre personală (a lui Carol I n.r.), sprijinită pe optimismul unui singur ministru (Ion C. Brătianu), care crezuse că un cuvânt de împărat, cât de solemn, face cât o convenţie, cât de modestă”.
Astfel, în 20 august, trupele române au trecut Dunărea pe la Siliştioara, lângă Corabia.
În drumul spre Plevna, 2.000 de români mor la Griviţa
Bătălia de la Plevna a reafirmat orgoliul ruşilor. În timp ce Carol I, comandantul suprem al armatei, se pronunţa pentru un asediu, în locul asalturilor sângeroase, Marele Duce Nicolae ordona contrariul.
Astfel, în 30 august (ziua ţarului Alexandru al II-lea), trupele române se îndreaptă spre reduta Griviţa. Ofiţerii tineri ca Gheorghe Şonţu sau Valter Mărăcineanu au căzut în luptă.
Cu preţul a 2.000 de morţi, soldaţii români cuceresc reduta Griviţa. Victoria lor parţială este sărbătorită de peste 10 000 de oameni la Bucureşti, împreună cu regina Elisabeta.
Ameninţaţi de cavaleria lui Osman, Ţarul, Marele Duce şi suita rusă fug peste Dunăre
Rămaşi singuri în faţa inamicului, principele Carol revine în toamnă la soluţia propusă de el: asediul. În aşteptarea întăririlor ruseşti, soldaţii români au de suferit din cauza frigului, lucru pe care Mihai Eminescu îl oglindeşte în ziarul Timpul: ”Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta sunt, mulţămită guvernului, goi şi bolnavi. Nici o scuză, nici o justificare, nici esplicaţie nu ne poate muţămi faţă de această mizerie vădită”.
În octombrie, trupele române au luat parte la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik. O lună mai târziu, în 9 noiembrie, trupele generalului George Lupu cuceresc Rahova.
Ostaşii lui Carol au decis victoria de la Plevna
Căderea Plevnei se va produce la 28 noiembrie 1877, numai după sosirea garnizoanei imperiale ţariste şi după un îndelung asediu. Generalul turc care a luptat la Plevna, Valentine Baker Pacha, aprecia că soldaţii români au avut un rol decisiv în cucerirea oraşului.
„Nu se poate tăgădui de niciun istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă, care lupta la nord de Balcani, ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre”, afirma ulterior generalul.
După căderea Plevnei, armata rusă se îndreaptă spre Adrianopol şi Sofia, iar cea română spre Vidin şi Belogradcik.
Pentru a fi cucerit Vidinul, cea mai puternică fortăreaţă de pe Dunăre, trupele române cuceresc prin lupte eroice localităţile Smârdan şi Inova. În lupta de la Smârdan, unul dintre cele mai puternice puncte de apărare ale Vidinului, în câteva ore soldaţii români au reuşit să cucerească trei redute puternice, au capturat 4 tunuri, au răpus 500 de turci şi au făcut 250 de prizonieri, alungând trupele inamice din localitate. Primarul Vidinului a făcut armatei române şi principelui Carol I o primire extrem de călduroasă.
Din cauza apropierii trupelor ruse de Constantinopol, turcii au capitulat şi au încheiat pacea în 19 ianuarie 1878.
Victoria obţinută prin înfometare
România a participat la război cu circa 60.000 de soldaţi, iar preţul plătit a fost de 4.302 morţi şi dispăruţi, 3.316 răniţi şi 19.904 bolnavi. Potrivit altor date, războiul ar fi făcut circa 10.000 de morţi.
Victoria soldaţilor români este cu atât mai importantă cu cât ei au avut de înfruntat foamea şi gerul iernii. Un raport al comandamentului bateriei a IV-a, Regimentul 1 artilerie, datat în 2 decembrie 1878 arăta: “caii nu au mâncat orz de trei zile din cauză că în depourile Intendenţei nu este orz,…, oamenii acestei baterii de 20 de zile se hrănesc numai cu berânză şi fasole, astfel că cea mai mare parte din oameni sunt bolnavi din cauza proastei hrăni”.
Populaţia din ţară a răspuns însă la solicitarea soldaţilor flămânzi care luptau pentru recunoaşterea independenţei. Un astfel de exemplu este dat în decembrie 1877, când un grup de învăţători din judeţul Argeş au acceptat să cedeze salariul lor armatei.
“Ca români, văzând că mulţi dintre confraţii noştri sunt duşi la hotarele ţării şi chiar dincolo de hotare, ca să lupte pentru cauza cea mai sfântă a Românismului, pentru independenţă, lege şi drepturile noastre naţionale, având în vedere că bravii noştri ostaşi români au răspuns cu devotament la apelul ce le-au făcut ţara, lăsând cămine, soţii şi copii, au luat arma spre a înfrunta răutatea păgânului vrăşmaş al creştinătăţii şi cu deosebire al românilor… Oferim dar, pentru trebuinţele armatei române, tot salariul ce ni se cuviine pe luna septembrie, anul current, ca învăţători rurali în plasa Loviştea, judeţul Argeş”.
Răsplata pentru eroismul românilor: cedarea sudului Basarabiei Aliaţii ruşi nu au apreciat însă jertfa românilor şi şi-au îndeplinit obiectivele propuse înaintea războiului: redobândirea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.
Astfel, reprezentantului guvernului român i s-a refuzat accesul la redactarea tratatului de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 ianuarie 1878, unde era recunoscută independenţa României care trebuia să cedeze în schimb Imperiului Ţarist cele trei judeţe. Rusia îi dădea la schimb teritoriile româneşti Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor. Oficialii români au refuzat acest lucru, fiind total nemulţumiţi de aditudinea fostului aliat. „Datoria de a scăpa această parte a ţării noastre a fost în mare parte cauza conspiraţiei armatei noastre contra Plevnei. Am dat sângele nostru pentru a nu da pământul nostru”, afirma cu regret ministrul Kogălniceanu.
Soarta României va fi însă hotărâtă definitiv în vara lui 1878, la Congresul de la Berlin, unde principele Carol I şi primul ministru Ion C. Brătianu nu au fost primiţi la consultări, fiind ţinuţi în anticameră, pentru că independenţa lor nu fusese încă recunoscută “de jure”.
În ciuda expunerilor delegaţilor români, marile puteri au acceptat “schimburile teritoriale” prevăzute la San Stefano. Astfel, România pierde încă odată sudul Basarabiei, primind în schimb cele trei teritorii menţionate mai sus.
Marile puteri cer împământenirea evreilor
Totodată, marile puteri condiţionează recunoaşterea independenţei României de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin prevedea: ”În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”.
Chestiunea a stârnit o serie de reacţii negative în rândul personalităţilor româneşti marcante ale vremii.Unul dintre aceştia, Ion Luca Caragiale a ridicat “chestiunea evreiească”:
“Ce s’a întâmplat însă ? O seamă de Evrei dela noi, în genere de provenienţă galiţiană, – oameni pribegiţi aci din cauza scurgerii de acolo a acestui element, ce se înăduşă trăind multă vreme în masă la un loc prea strimt pentru libera mişcare a pornirilor lui de rapacitate, – au început să agite din nou chestiunea israelită, odată resolvată strict după litera tractatului dela Berlin. Şi agitarea aceasta nouă şi-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că
Statul nostru se conduce de principiul intoleranţei religioase. Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puţin la iveală, apoi să se producă făţiş şi în fine să ia nişte proporţiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puţin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge şi la şcolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul neruşinat, şi infam şi ridicul, dela Londra. S’a comandat apoi în străinătate un agitator dibaci, care să vie numaidecât să provoace o mişcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o direcţiune generală, recunoscută de Stat, şi care să reprezinte puterea populaţiei israelite în relaţiile sale cu puterea Statului”.
În 1879 se modifică Constituţia. Articolul 7 prevedea că “diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi a le exercita”. Astfel, evreii se aglomerează tot mai mult în oraşe, şi încep să ocupe funcţii în principalele domenii de activitate: medicină, justiţie, învăţământ, cultură etc.
Obţinerea independenţei reprezintă un moment de seamă pentru conştiinţa naţională a poporului nostru care a fost ulterior completată de crearea României Mari, în 1918. Din păcate, o parte din teritoriul ei – Basarabia -a rămas înstrăinat şi astăzi.
După declararea războiului, ţarul Alexandru al II-lea (foto) s-a întâlnit, în secret, la castelul Reichstadt din Boemia, cu împăratul austriac Franz Iosif, unde au stabilit ca în cazul înfrângerii Imperiului Otoman, Rusia să „revină la frontierele naturale de dinainte de 1856” (însemnând şi recuperarea Basarabiei), iar Austro-Ungaria să preia Bosnia şi Herţegovina.
Deşi prinţul Carol I (foto) dorea ca România să participe la război pentru ca Europa să recunoască independenţa ţării noastre, ruşii au refuzat constant acest lucru. În paralel, guvernarea liberară în frunte cu Ion C. Brătianu era de părere că intrarea în război va aduce recunoaşterea independenţei, în timp ce opoziţia conservatoare considera că România trebuia să fie cumpătată în a participa la lupte.
În drumul spre Plevna, 2.000 de români mor la Griviţa
Ostaşii lui Carol au decis victoria de la Plevna
ză recunoaşterea independenţei României de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin prevedea: ”În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”.