Texte fundamentale:Actualitatea gandirii Parintelui Staniloae cu privire la etnic si etnicitate-Parintele Ilie Moldovan. Etnicul restaurat in Hristos.

Etnicul in perspectiva gandirii moderne.

Incercarile omului modern de a se cunoaste pe sine, de a-si intelege propriile lui forme de existenta si manifestare, coincid in buna parte cu preocuparile lui de a surprinde etnicul in ceea ce are specific, de a-l incadra in categoriile logicii sale si de a conferi o definitie care sa-i exprime esenta. E epoca in care se vorbeste mai mult decat oricand in istorie despre neam, popor si natiune. E vremea in care asistam la atatea revendicari si lupte nationale, la afirmarea atator doctrine nationaliste sau anti-nationaliste, la elaborarea numeroaselor tomuri savante de sociologie si psihologie sociala, precum si la constituirea unor stiinte particulare, cum sunt etno-istoria, etnografia si etnologia. Se face atata caz de etnic in literatura si arta, in mass-media si investigatia stiintifica, incat asigurarea ca acest concept este pe deplin si fidel cunoscut nu vrea sa lase loc nici unei indoieli. Si totusi, raman o serie de intrebari. Are gandirea moderna, pozitivista si atomista, empirista si formalista, acces la intelegerea unui mister al existentei, cum este etnicul? Poate fi conceput etnicul drept o simpla categorie sociala, in afara oricaror consideratii teologice? Se poate formula o doctrina etnica laica, care sa satisfaca pretentiile cunoasterii unei realitati de ordin spiritual si de asa profunzime? Acordul sau dezacordul dintre gandirea laica si logica intima a etnicului se da in vileag prin definitiile care au incercat, si inca mai incearca, sa redea trasatura particulara, apriat existentiala a ideii de neam si de natiune.

"Ce este etnicul"? "Ce este neamul si natiunea"? Cu oarecare nuante deosebitoare, intrebarile acestea privesc natura uneia si aceleiasi realitati. Avem de-a face cu o unitate umana sui-generis, supraindividuala si supra-empirica. Trecut, pamant, sange, lege, limba, port, datini, credinte, virtuti, munca, asezamant, aptitudini si indeletniciri fizice si culturale, dar si altele decat acestea, toate laolalta sau numai unele, prinse intr-o singura sinteza, sunt privite impreuna ca temeiuri si ca semne de recunoastere ale unitatii nationale. In functie de aceste elemente constitutive s-au formulat, in epoca moderna si contemporana, cele mai multe definitii ale etnicului. S-ar putea constata chiar o evolutie, cu destul de multe zig-zaguri, in formularea acestor definitii. Desigur, ne-ar fi foarte greu sa ne referim la toate, chiar cand am urmari un singur fir rosu, cum ar fi acela al principiului national. Nu de putine ori insa cu definirea etnicului s-au ocupat tocmai cei care nu au avut un autentic spirit etnic. Cu anumite distinctii ce s-au facut doar intre neam si popor, intre natiune si nationalitate, etnic si etnicitate, nu s-a inaintat prea mult. Nu mai putin s-au savarsit si greseli regretabile, cu ecouri profunde in ordinea politica, cum este aceea a materializarii tainei etnice, prin degradarea etnicului si coborarea lui la nivelul biologicului. Dar sa nu anticipam. Pentru ca nu s-a facut aproape niciodata o distinctie categorica intre ceea ce inseamna etnicul in starea lui "naturala" de existenta cazuta si etnicul restaurat in Hristos, s-a ajuns la confuzii grave, care au dus pana la o falsa intelegere a valorilor etnic-crestine, fiind acestea adesea categorisite drept "nationalism in haina spirituala". Gruparea de idei pe care o facem in cele ce urmeaza, nu are alt scop decat acela de a identifica diferite orientari moderne, din orizontul carora s-a abordat, intr-un fel sau altul, problema naturii etnicului.

1. Orientarea naturalista, pozitivista si empirista.

E vorba despre distinctia pe care o inaugureaza scolastica, mai inainte chiar de constituirea sociologiei ca stiinta pozitiva. Astfel, datorita scolasticii, patrunde in gandirea occidentala o intelegere exterioara a etnicului, care este mai degraba o neintelegere, daca nu este inca ceva si mai rau, fiind in cauza o neintelegere de principiu, generalizata pe spatii intinse. Parintele Staniloae, in "Ortodoxie si Romanism", carte la care ne referim mai mult in acest studiu, ne demonstreaza, cu deplina evidenta, in ce consta sursa acestei neintelegeri: in distinctia pe care Catolicismul o face intre natura si supra-natura. "in aparenta aceste doua notiuni ar simplifica mult problema: natiunea este naturala, Crestinismul este supranatural, prin urmare supra-national; Crestinismul nu poate fi in nici un caz national (dupa romano-catolici - n.n.) caci atunci nu ar mai fi Crestinism ci paganism". Asadar, dualismul ontologic romano-catolic inclina balanta cunoasterii etnicului spre naturalism, iar naturalismul devine opac pentru etnic. Natura umana nu s-ar putea in nici un fel increstina. A vorbi despre o etnicitate a crestinului, ceea ce ar insemna si a Crestinismului, ar fi o blasfemie. Ultimele consecinte ale acestei gandiri de origine teologica le trage pozitivismul si empirismul, pe linie sociologica si psihologica, prin indepartarea de orice nuanta religioasa.

Iubirea lui Dumnezeu, chinurile iadului si eshatonul: diferente intre ortodoxie si catolicism (Pr. Ioannis Romanides)

Slava lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu şi chinurile Iadului.
Taina Crucii şi a Învierii este slava în care Dumnezeu locuieşte, [slava] care este din veşnicie înainte de lume şi care pătrunde toate lucrurile pe cât le este lor dat cu putinţă. Aceasta este energia agapică [iubitoare] a lui Dumnezeu, care nu caută ale sale şi depăşeşte orice atribut material şi experienţă omenească sau îngerească, percepută fie prin simţuri, fie prin minte. Aceasta este, de asemenea, o putere care judecă sau care pedepseşte, care distruge păcatul şi puterea celor care se opun voinţei lui Dumnezeu şi [o putere] care pedepsind pe duşmanii nepocăiţi ai lui Dumnezeu, [de fapt] îi desăvârşeşte pe cât este cu putinţă. Dumnezeu, Care Se îmbracă cu această lumină neapropiată ca şi cu un veşmânt, este împărţit nedespărţit în persoane distincte, neseparate, dar persoane deosebite şi se dezvăluie în energiile şi harismele Sale şi există întreg fără a fi separat sau limitat de vreo energie sau harismă, rămânând nemişcat tri-personal în relaţiile Sale fiinţiale şi simplu în firea sau în întunericul Său mai presus de fiinţă. Această putere a Crucii şi a Învierii este iubirea lui Dumnezeu care se afla în lucrare mai înainte ca lumea să existe pe lângă Dumnezeu, în creaţie şi iconomia lumii, înainte de Întrupare, în Întrupare, înainte de Jertfa de pe Cruce, în Jertfa de pe Cruce şi după Jertfa de pe Cruce. Prin puterea Jertfei de pe Cruce şi a Învierii Dumnezeu lucrează în dumnezeiasca Euharistie şi în Taine împăcarea şi sprijinirea credincioşilor, ca şi creşterea lor duhovnicească şi maturizarea lor în termeni de îndumnezeire [theosis].

Trebuie să se accentueze faptul că taina sau puterea Crucii şi a Învierii este o energie sau însuşire a întunericului suprafiinţial, care nu este dobândită de Dumnezeu, ci există veşnic în El din fire. Prin urmare, împăcarea, care prin Jertfa de pe Cruce nu adaugă şi nu sustrage nimic din împăcarea omului cu Dumnezeu, nu poate fi niciodată înţeleasă ca o împăcare a două facţiuni care s-au urât reciproc. Dumnezeu nu încetează niciodată să fie prieten chiar şi cu vrăjmaşii Săi în conformitate cu iubirea Sa. Dumnezeu devine duşman şi putere pedepsitoare doar din punctul de vedere al celora care, prin voinţa şi înţelegerea lor, stau în opoziţie faţă de iubirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, omul şi nu Dumnezeu este cel împăcat prin Taina Crucii şi cel care este transformat, prin împăcare, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, în prieten al lui Dumnezeu şi participă astfel, la Învierea lui Hristos.

Cei care se opun voinţei lui Dumnezeu sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi Îl consideră pe Dumnezeu drept duşman, în ciuda realităţii prieteniei şi iubirii lui Dumnezeu faţă de ei. Din cauza împietririi lor iubirea, prietenia, harul îndumnezeitor, slava, Împărăţia şi lăcaşul lui Dumnezeu devin pentru vrăjmaşii Lui, care nu se pocăiesc şi pentru îngerii căzuţi, foc veşnic, întunericul cel mai din afară şi loc de chin. În descrierea pedepsei [iadului], este folosită antiteza foc – întuneric deoarece corespunde antitezei dintre lumină şi umbră din norul luminos care adumbreşte şi luminează pe cei care primesc revelaţia şi devin slăviţi sau îndumnezeiţi. Aşa precum este slava lui Dumnezeu, în experienţa revelatoare a Proorocilor, Apostolilor şi Sfinţilor, sub formă de lumină şi de nor luminos care acoperă şi luminează şi izvorăşte înăuntrul celor care o primesc, covârşind, în acelaşi timp, orice atribut postulat sau înţeles de minte sau simţ, tot aşa, în cei care sunt pedepsiţi, aceeaşi slavă şi aceeaşi lumină apare ca foc mistuitor şi ca întunericul cel mai din afară şi ca loc de chin. În credincioşii care sunt desăvârşiţi, norul luminos apare ca fum care slobozeşte tunete. În timp ce săracul Lazăr, care se odihneşte în sânul lui Avraam, se bucură, bogatul, care nu se află în acelaşi loc, este chinuit de vederea aceleiaşi realităţi. Replica lui Avraam către bogatul cel nemilostiv: Îi au pe Moise şi pe Prooroci, înseamnă, pur şi simplu, că Proorocii L-au văzut pe Dumnezeu în nor luminos şi au înţeles că pentru cei care nu Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să facă voia Sa, aceeaşi lumină a norului este foc mistuitor, cel mai dinafară întuneric şi loc de chin.

Chinurile Iadului în Tradiţia apuseană augustiniană

Manifestarea acestei puteri iubitoare şi punitive a lui Dumnezeu către Prooroci, Apostoli şi Sfinţi, [manifestare] pe care toate fiinţele umane, fără excepţie o vor vedea, fie ca lumină, fie ca foc, aduce imediat în mintea noastră diferenţa radicală dintre această învăţătură şi cea a adepţilor platonişti ai Fericitului Augustin: protestanţii şi romano-catolicii, care învaţă că vederea ființei [esenței] lui Dumnezeu implică fericirea [extazul]. De asemenea, dezvăluie temelia falsă a dezbaterii din Occident despre har, libertate, merit, fapte bune, credinţă şi predestinare condiţionată sau absolută.
În toate sistemele franco-latinilor, romano-catolicilor şi ale protestanţilor, faptele bune, fie că sunt vrednice de merit în sine sau vrednice de merit din cauza unui har irezistibil, premergător, fie că sunt indicii ale predestinării mântuitoare care le cauzează, sunt mijloacele prin care credincioşii dobândesc satisfacţia dorinţelor lor şi, de aici, neutralizarea lor prin vederea ființei divine. Vederea ființei divine este premiul sau meritul pentru faptele bune, sau rezultatul primei temelii a facultăţii raţionale în călătoria către fericire. Totuşi, nu este considerată drept o schimbare internă a unei iubiri interesate de sine în iubire liberă de egoism, schimbare săvârşită de harul dumnezeiesc. Din acest motiv, pedeapsa nu este limitată la lipsirea unui om de posibilitatea viziunii/vederii şi astfel, de fericire. Aceasta se află în opoziţie cu învăţătura biblică şi patristică conform căreia, pedeapsa nu constă în privarea oamenilor de capacitatea de a vedea slava lui Dumnezeu, ci în eşecul oamenilor de a conlucra cu harul lui Dumnezeu prin dobândirea iubirii neegoiste, cu ajutorul căreia ei Îl văd pe Dumnezeu ca foc şi nu ca lumină.

De vreme ce Augustin şi francii care l-au urmat, credeau că cei damnaţi nu Îl văd pe Dumnezeu, ei au interpretat material focul veşnic din Sfânta Scriptură şi astfel, au fost atraşi în dogme superstiţioase despre iad şi focul din Purgatoriu, care au devenit atât de bine cunoscute prin lucrările lui Dante şi John Milton. Drept o consecinţă a acestui lucru, franco-latinii, întocmai precum păgânii, îşi imaginau lumea ca fiind tri-etajată, fiind constituită din raiul neschimbător al celor în extaz, pământul schimbător ca loc de încercare al oamenilor şi lumea de jos schimbătoare, locul celor condamnaţi sau al celor care sunt curăţiţi.

DESPRE ESHATON (ESHATOLOGIA)

Prima înviere, a doua înviere şi Judecata parţialã.
Cei care au un loc la prima înviere vor participa, de asemenea, şi la a doua înviere. Cei care sunt părtaşi la prima moarte, vor muri de cea de-a doua, de asemenea. Prima moarte este lipsirea de harul lui Hristos, iar a doua moarte este învierea trupului de la sfârşitul veacurilor la Judecată, când cei care au fost neascultători faţă de Hristos până în clipa morţii lor, vor vedea Slava lui Hristos ca foc veşnic şi ca întunericul cel mai din afară.

Porţile iadului nu biruiesc Biserica, fiindcă puterea diavolului a fost deja nimicită prin prima înviere a sufletelor Drepţilor şi a celor care sunt desăvârşiţi în Hristos, care la sfârşitul veacurilor vor avea un loc la a doua înviere, i.e. a trupului, şi vor vedea pe Hristos în slavă aşa cum Apostolii L-au văzut la Schimbarea la Faţă.

Există o judecată parţială între prima înviere şi cea de-a doua, sau între prima moarte şi cea de-a doua, la care: 1) Sfinţii se bucură de o pregustare a slavei lui Hristos ca lumină, iar ca prieteni ai lui Hristos au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu pentru fraţii lor; 2) cei credincioşi care, în această viaţă, nu au ajuns la îndumnezeire ci continuă pregătirea lor duhovnicească pentru ziua Domnului, se bucură de o pregustare a roadei viitoare a îndumnezeirii şi se înveselesc pentru ea; 3) cei care au murit prima moarte ştiu că focul veşnic va fi mereu pentru ei un foc, căci inimile lor s-au împietrit datorită iubirii de sine şi nu mai sunt capabili de desăvârşire spirituală prin iubirea care nu caută interesul personal şi care constituie condiţia principală pentru vederea slavei lui Hristos ca lumină.

Concepțiile franco-latine şi cele patristice-ortodoxe despre sfârşitul lumii.
Toate cele spuse mai sus ar trebui să arate de ce învăţăturile tradiţiei franco-latine despre păcatul strămoşesc ca vină moştenită de la Adam, sau imperativul satisfacerii Dreptăţii divine prin Jertfa lui Hristos de pe Cruce, sau harul irezistibil şi predestinarea absolută, focul şi iadul purgatorial, rămân atât de străine Tradiţiei ortodoxe a Părinţilor greci şi latini (cu excepţia lui Augustin). În contrast cu tradiţia augustiniană a franco-latinilor şi protestanţilor, Părinţii ortodocşi subliniază faptul că Dumnezeu nu a creat moartea, ci a îngăduit-o din iubire şi compasiune, pentru ca răul şi păcatul să nu devină veşnice. Aceasta înseamnă în mod clar că interpretarea Părinţilor greci despre oferirea Sângelui lui Hristos ca răscumpărare pentru eliberarea celor ţinuţi în captivitate de diavol nu are nici o legătură cu teoria lui Augustin despre drepturile diavolului asupra morţilor captivi, şi nu ar putea în nici un mod să fie considerată ca etapă teologică în dezvoltarea dogmei răscumpărării ce are drept concluzie teoria lui Anselm despre satisfacţie. O astfel de etapă este Augustin şi nicidecum Părinţii greci, ale căror învăţături sunt roada unei succesiuni fidele de păstrare şi transmitere a Tezaurului de Credinţă.
În concluzie, atragem atenţia asupra faptului că percepţia franco-latinilor sau a lui Augustin, evidenţiată atât de mult de protestanţi, cum că Vechiul Testament reprezintă perioada Legii iar Noul Testament pe cea a harului, este absolut incorectă, de vreme ce, aşa cum am văzut, şi în Vechiul Testament există, de asemenea, Prieteni ai lui Dumnezeu, care au dobândit împăcarea prin Cuvântul neîntrupat, deşi porţile iadului, adică moartea, i-a înghiţit vremelnic. Legea, care este un pedagog temporar către Hristos, există în Vechiul şi în Noul Testament pentru robi şi slujitori, dar, în ambele Testamente există, de asemenea, acei prieteni ai lui Dumnezeu care depăşesc duhovniceşte pedagogia Legii.

Pr. Ioannis Romanides – Dogmatica Patristică Ortodoxă. O expunere concisă, editura Ecclesiast, 2011, traducere de Dragoş Dâscă

Sursa: ORTODOXIE-CATOLICISM

Povestirea Sfântului Dionisie Areopagitul despre Sfîntul Carp şi alţi doi păcătoşi

Marele Dionisie Areopagitul, scriind o scrisoare către monahul Demofil, care a izgonit un preot din biserică pentru că îi învăţa pe credincioşi blîndeţea şi bunătatea, îi aduce aminte de un lucru ca acesta: fiind eu în Crit, m-a primit în casa sa fericitul Carp, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel, om cu multă bunătate, care, pentru multă luminare a minţii sale, era foarte lesnicios spre dumnezeiasca vedenie şi nu începea săvîrşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Taine mai înainte de a nu vedea din cer arătîndu-se vreo dumnezeiască vedenie. Pe acest sfînt bărbat (precum singur mi-a istorisit) l-a necăjit unul dintre cei necredincioşi, iar pricina necazului a fost aceasta: acel necredincios a întors de la biserică pe un om credincios şi l-a dus la păgînătatea sa şi pentru aceasta fericitul Carp s-a mîhnit foarte tare. El avea trebuinţă să fie răbdător cu cei căzuţi din credinţă şi să-i înveţe neîncetat cu cuvinte folositoare, iar pe cei necredincioşi să-i biruiască cu bunătatea sa. Şi pentru amîndoi se ruga cu toată osîrdia lui Dumnezeu, ca pe cel ce se abătuse de la dreapta credinţă iarăşi să-l întoarcă la sfînta sa biserică, iar pe cel orbit cu necredinţă să-l lumineze cu lumina credinţei; însă nu ştiu cum, atunci (de vreme ce mai înainte de acestea niciodată nu s-a arătat nerăbdător) s-a amărît foarte tare în sufletul său. Căci, tîrziu, după ce s-a înserat şi se apropia miezul nopţii, s-a sculat ca să facă rugăciune, pentru că avea obiceiul ca întotdeauna la miezul nopţii să se scoale şi să se roage. Stînd la rugăciune, foarte tare se mîhnea pentru cei doi oameni, de care s-a pomenit şi zicea în sine că nu este drept ca să vieţuiască pe pămînt oamenii cei fără de lege, care se răzvrătesc împotriva căilor Domnului, care sînt drepte şi se rugă lui Dumnezeu să cadă peste dînşii foc din cer care să sfîrşească cu ardere viaţa amîndurora.

     

Cînd se ruga el cu tot dinadinsul, îndată s-a cutremurat casa în care stătea şi s-a desfăcut în două începînd de la vîrf, încît lui i se părea că stă afară şi o văpaie luminoasă de foc s-a coborît din cer înaintea lui şi, uitîndu-se în sus, a văzut cerul deschis şi pe Iisus şezînd; iar înaintea lui stăteau în chip omenesc mulţime nenumărată de îngeri. Şi se minuna fericitul Carp văzînd în cer aceste minuni. Apoi, plecîndu-şi ochii în jos, a văzut pămîntul desfăcîndu-se şi o prăpastie adîncă şi întunecoasă se deschidea înaintea lui, iar la gura acelei prăpăstii stăteau cei doi oameni, asupra cărora se mîniase şi le cerea de la Dumnezeu pieirea. Şi stăteau acei oameni cu umilinţă, cu mare frică şi cutremur, căci acum erau gata să cadă în prăpastie, iar în adîncul prăpastiei era un balaur care, trezindu-se, scrîşnea din dinţi. Erau acolo şi nişte bărbaţi care îi băteau, îi împingeau şi îi trăgeau pe cei doi spre acel înfricoşător balaur. Iar Carp, văzînd pe cei ce l-au mîhnit pe el că erau gata să cadă în prăpastie şi să fie mîncaţi de balaur, se mîngîia şi nu dorea atît să privească la cerul cel deschis şi la Iisus, care şedea acolo, cît la pieirea celor doi păcătoşi. Dar iarăşi se întrista şi se mîhnea că încă nu căzuseră şi din nou se ruga lui Dumnezeu ca să cadă şi să piară.

     

Apoi, abia şi-a ridicat ochii spre cer, ca şi mai înainte şi a văzut pe Iisus sculîndu-Se de pe cerescul Său scaun şi venind la acei oameni, care stăteau lîngă gura prăpastiei şi le-a întins mîna Sa de ajutor. Iar îngerii, luînd pe oamenii aceia, îi sprijineau de amîndouă părţile şi îi întăreau, ca apoi să-i scoată din prăpastia aceea. Şi a grăit Iisus către Carp: "Bate-mă pe Mine de acum, căci gata sînt, ca pentru mîntuirea oamenilor iarăşi să fiu răstignit; căci Îmi este iubit acest lucru, numai oamenii de şi-ar urî păcatele lor; însă, vezi, oare mai plăcut este a vieţui cu balaurul în prăpastie, decît cu Dumnezeu şi cu îngerii Lui cei iubitori de oameni?" Această povestire a pus-o Sfîntul Dionisie în scrisoarea sa către monahul Demofil, cel mai înainte pomenit şi nu numai pe el, dar şi pe noi ne învaţă să nu ne arătăm aspri asupra celor ce greşesc, ci mai ales să le dorim întoarcerea, iar nu pedeapsa; apoi să-i învăţăm pe ei cu dragoste şi cu răbdare şi să aşteptăm pocăinţa lor; trebuie a ne ruga cu tot dinadinsul pentru unii ca aceştia lui Dumnezeu, care nu voieşte moartea păcătoşilor, ca singur, cu a Sa bunătate, să-i întoarcă şi să-i miluiască, căci Domnul iubeşte pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi miluieşte; căruia i se cuvine slava în veci. Amin.