MORŢII VII
Pretutindeni unde există un suflet de om, la toate neamurile şi tradiţiile, există credinţa că Speranţa moare ultima. În mod particular la Creştini întâlnim cele trei virtuţi fundamentale: Credinţă, Speranţă şi Iubire, cu menţiunea că mai presus de toate este Iubirea, pentru că în alt loc al Sfintei Scripturi se spune că "Dumnezeu este Iubire". Interesant este însă faptul că Speranţa şi Credinţa sunt puse pe acelaşi loc cu Iubirea. Dar dacă Dumnezeu este Iubire, şi dacă ştim că Dumnezeu nu are nici început şi nici sfârşit, deducem că Iubirea nu moare niciodată. În mod analog, dacă Speranţa este pusă la un loc cu Iubirea, deducem că Speranţa nu moare niciodată.
Atunci de unde totuşi ideea că Speranţa moare, că ea totuşi moare, dar moare ultima? Vedem însă că până şi în această mentalitate se acceptă faptul că Speranţa este foarte puternică, aproape invincibilă, de vreme ce ea stă în picioare când toate celelalte mor, şi nu moare decât în dezastruoasa situaţie în care mai întâi toate celelalte au murit. Dar, spre deosebire de viziunea creştină, în care Speranţa, ca manifestare a Iubirii, nu moare niciodată, pentru că Iubirea este Dumnezeu şi Dumnezeu este Iubire, în dictonul "Speranţa moare ultima" este afişată o mentalitate terestră, lipsită de perspectiva divinităţii. Într-adevăr, într-o lume cu desăvârşire pământească şi decăzută, speranţa poate să moară. O astfel de lume nici pe Dumnezeu nu-L mai recunoaşte: "Dumnezeu a murit", după cum afirmă Nietzche.
Vedem deci că Speranţa nu moare în definitiv, ea moare doar la oameni, pentru că ei nu mai cred în ea. Însă ea rămâne - în afara lor. Dacă Duhul Sfânt îi părăseşte pe oameni, asta nu înseamnă că Duhul Sfânt a murit. Cu toate astea el este mort - în inima acelor oameni (şi NUMAI în inima lor).
Speranţa moare ultima... În zilele noastre tulburi, cineva s-a găsit să adauge acestui dicton străvechi o continuare: "Speranţa moare ultima, DAR VAI DE CEI CARE CONTINUĂ SĂ TRĂIASCĂ ÎN AFARA EI !".
Haideţi să vedem aşadar cine sunt aceşti morţi vii. Deocamdată, îi putem împărţi în 3 categorii, fiecare aparţinând unui univers de gândire distinct (tradiţia populară, era actuală a tehnologiei, mentalitatea Creştină):
1)Strigoii (cunoscuţi în limba de lemn globală ca "Zombie") - tradiţia românească veche îi recunoaşte drept slujitori "post-mortem" ai necuratului. Aceştia, pe lângă relele fizice (atacuri nocturne), sunt răspunzători şi de unele "răutăţi la distanţă" - îmbolnăviri misterioase sau moartea subită a celor vii. Un om devine strigoi dacă a dus o viaţă necurată, plină de fărădelegi.
2)Cyborgii - ne-am obişnuit cu ei de la desene animate sau din cărţi SF şi avem impresia că cyborg este un organism uman condus de un creier robotic. Ei bine, ne înşelăm! Într-adevăr, cyborgul este un organism care combină părţi biologice cu anumite componente robotice, dar un cyborg nu este neapărat un robot care şi-a înlocuit multe din părţile electronice cu organe biologice. Dimpotrivă, cyborg poate fi şi un om care şi-a inclus în organism chiar şi o singură componentă electronică.
Mulţi oameni sunt în zilele noastre cyborgi fără măcar să o ştie: ai un picior amputat şi, în locul lui, ţi-ai montat un picior electronic? Eşti cyborg! Eşti orb şi ţi-ai introdus un ochi electronic? Eşti cyborg! Eşti cardiac şi ţi s-a introdus o inimă artificială? Eşti cyborg! Cel mai mare pericol însă este acela al implantării la oameni a microcipurilor de identificare, pentru că oricine va primi în corpul său o astfel de componentă (deşi de dimensiuni milimetrice) îşi va lua adio de la condiţia umană, devenind cyborg. Se preconizează ca în aproximativ 10 ani implantarea de astfel de chip-uri să fie obligatorie la oameni, pretutindeni pe Glob. Aplicarea acestui chip se va face pe frunte sau pe mâna dreaptă, exact cum prevede Cartea Apocalipsei Sf. Ioan despre semnul anti-hristului, care este 666. Evident, vom spune, care este legătura dintre microchip şi fatidicul număr? S-a demonstrat că la baza funcţionării microchipului se află un sistem identic codului de bare aplicat în comerţ pe fiecare produs. Acest cod cuprinde 3 elemente mai lungi decât restul şirului de bare şi care sunt asociate de calculator numărului 6. Or, un microchip care funcţionează pe baza numărului 666 şi care este implantat oamenilor pe frunte sau pe mâna dreaptă devine exact "semnul fiarei" despre care ne vorbeşte Sf. Scriptură. Se spune că oamenii nu vor fi constrânşi, însă vor fi "determinaţi" să primească implantul microchipului, pentru că în condiţiile aplicării globale a acestui nou sistem, cei care vor rămâne "pe dinafară" nu vor mai putea cumpăra nimic, nici măcar hrană, nu vor mai avea acces la sistemul medical şi, practic, vor fi scoşi în afara societăţii. Primul pas către implantul microchipului este noul sistem de carduri bancare ce înlocuieşte vechile carduri magnetice cu unele cu microchip încorporat. Acest procedeu va fi folosit şi pentru o nouă generaţie de acte de identitate. Apoi, la un moment dat, toate aceste multe carduri vor fi unificate într-un unic card cu microchip. De aici înainte, calea va fi deschisă spre pasul final: convingerea populaţiei de a primi implantarea în organism a unui microchip similar celor de pe carduri. Motivele invocate vor fi penibile, dar convingătoare:
1) Pierderea repetată sau furtul cardurilor îşi va găsi soluţia definitivă în implantarea microchipului în organism, pe principiul "ce-ai în cap nu-ţi ia nimeni!".
2) Aşa-zisul "motiv de securitate": oricine aren implantat microchipul poate fi şi este urmărit şi localizat în fiecare moment. Astfel se spune că vor putea fi prinşi la timp rău-făcătorii şi aşa-zişii "terorişti", copiii dispăruţi vor putea fi localizaţi iar oamenii bolnavi vor fi salvaţi de microchipul în stare să apeleze singur serviciile de Ambulanţă în cazuri de forţă majoră.
Ceea ce nu se spune este că, pe lângă gravul atentat la viaţa privată (un purtător de microchip poate fi permanent urmărit şi "citit" - fişa medicală, portofelul electronic, cazierul, actul de identitate, toate se găsesc în microchip), microchipul permite unei tehnologii mai avansate decât cea prezentată în mod oficial, dar la fel de reală şi concretă, să controleze parţial sau total pe purtătorul de microchip implantat: să îi inducă stări de foame, sete, migrenă, oboseală, dorinţă sexuală, dar şi stări dincolo de cele fizice, corporale - modificarea gândurilor, a memoriei, alterarea voinţei şi a personalităţii, ajungându-se chiar şi la "teleghidare". Nimic nu va fi imposibil de făcut cu şi în făptura celui care va fi acceptat implantarea microchipului. Pentru un astfel de "om", într-adevăr, Speranţa a murit!
3)Apostaţii - sunt cei care s-au lepădat de Dumnezeu şi de Dreapta Credinţă. Ei au refuzat de bunăvoie răscumpărarea păcatelor pe care a adus-o Învierea lui Hristos-Dumnezeu şi care este primită de fiecare Creştin la naştere prin Sfânta Taină a Sfântului Botez. De la ei harul Sfântului Duh s-a retras şi, o dată cu el, Speranţa a murit. Apostaţii nu sunt neapărat numai ateii, cei care nu cred deloc în Dumnezeu, dar şi cei care au părăsit Dreapta Credinţă (Ortodoxia) şi au adoptat o alta, fie ea creştină sau păgână. Plecând din Dreapta Credinţă a lui Hristos, ai plecat şi din Hristos! În acest sens, cel mai mare pericol actual îl constituie Ecumenismul, acel lup fioros care a îmbrăcat paşnicul vestmânt de oaie. Sub pretextul minunat al frăţiei şi unificării tuturor creştinilor, abuzându-se chiar de înseşi vorbele Mântuitorului, care Se ruga ca "Biserica Mea să rămână Una, precum Eu şi cu Tatăl Una suntem", se încearcă de fapt forţarea unificării de formă a tuturor Creştinilor tocmai pentru a se altera fondul Creştinismului: Dreapta Credinţă, Ortodoxia. Fiindcă ceea ce propune Ecumenismul nu este o revenire a schismaticilor la Adevăr, adică o Unire reală a Bisericii lui Hristos ci, dimpotrivă, o coborâre a Bisericii la nivelul
schismaticilor: să accepte Biserica "adevărurile" lor parţiale de credinţă şi să îşi relativizeze. Adevărul ei absolut de aşa natură încât toţi să ne integrăm cu drepturi egale într-o biserică schizoidă a unei noi credinţe pseudo-creştine: ghiveciul de idei. Dar noi ştim că lucrul amestecat miroase a rahat. N-am zis-o eu, o spun străbunii noştri! O uniune de adevăruri parţiale duce la concentrarea minciunii şi la diluarea Adevărului. Împreună, credinţa va fi mai puternică! De acord, dar care credinţă? Adevărul sau minciuna? În zilele de astăzi nu mai luptă nimeni pentru Adevăr, şi sinceritatea celor care vin cu astfel de idei unificatoare este îndoielnică, pentru că Unirea nu se poate face decât în Adevăr, iar nu în afara lui. Iisus a zis să fim uniţi precum El este una cu Tatăl, adică după modelul dumnezeiesc, al unui Dumnezeu Care a spus despre Sine "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Eu sunt Adevărul. Să fiţi uniţi ca Mine, deci uniţi-vă în Adevăr, nu în minciună! Prin această afirmaţie Hristos Se face primul anti-ecumenist. Spre deosebire de religia oficială din Imperiul Roman din vremea lui Iisus Hristos, care era de fapt o colecţie de religii şi influenţe din toate teritoriile cucerite, un fel de sincretism religios in dulcele stil ecumenist, Crestinismul a venit cu o noua conceptie: dezicerea totala de paganism (religia anterioara) si primirea Adevarului Evangheliei (Vestea cea Bună). Da, Creştinismul a venit ca un burete, dar nu ca acel burete care înmagazinează mizeria minciunii din jur, ci ca buretele ce curăţeşte şi dezrădăcinează definitiv minciuna! Însă dacă intenţiile satanice ale Ecumenismului sunt greu de observat atâta vreme cât ne îndreptăm atenţia doar la unificarea Creştinilor (lucru doar aparent bun şi de dorit), observând o mişcare identică în vederea unificării tuturor religiilor lumii într-o nouă religie, misterioasă, dizolvantă şi cu "valori" modificate, relativizate, răsturnate, ne punem întrebarea firească: Încotro? Ce anume va deveni această religie şi cui se va închina ea? Întronarea cui anume pregăteşte ea? Pentru că un lucru este sigur: noua religie nu Îl va avea ca centru pe Iisus Hristos, fiindcă o religie a tuturor popoarelor nu va putea să le mulţumească pe toate în acelaşi timp decât dacă îi va desfiinţa pe "vechii" dumnezei şi va găsi pe altcineva în loc. CINE va fi acel altcineva? Oricum, ne este clar că o astfel de religie va fi satanică şi anti-creştină, de vreme ce nu-L va avea ca începătură pe Iisus Hristos. Fiindcă, oricât ne-am învârti noi după coadă, Creştinism înseamnă Christ, şi nu altceva! Iar Hristos este Înviere. Cine nu recunoaşte Sfânta Înviere, nici creştin nu este, fiindcă un Iisus fără Înviere nu mai este Dumnezeu, ci un simplu om, iar credinţa în El nu ar mai duce nicăieri, cu atât mai puţin la Mântuire. Creştinismul înseamnă Hristos şi înseamnă Cruce, adică Biruinţa asupra morţii şi răscumpărarea tuturor din păcat.
Iată aşadar cele trei categorii de morţi vii, pentru care, după cum spuneam la început, Speranţa a murit: strigoii, cyborgii şi apostaţii. Aceştia vor deveni "sfânta treime" a veacului nostru (iertată să-mi fie ironia macabră). "Omul nou" al epocii "New Age" este în egală măsură STRIGOI avant la lettre (pentru că e total aservit necuratului şi trăieşte în fărădelege, desfrânare şi nedreptate), CYBORG (pentru că are implantat microchipul în organism) şi APOSTAT (pentru că nu crede în Dumnezeu sau crede în dumnezeul Ecumenismului sau al noii religii mondiale care, mai devreme sau mai târziu, va fi recunoscut făţiş: satana).
Problema cea mare se pune însă în cazul Creştinilor Ortodocşi care sunt pe cale să piardă cămaşa lui Hristos, adică să piardă Sfântul Botez şi Duhul Sfânt să Se ia de la ei. Hristos ne-a numit pe noi fii ai Săi şi fraţi ai Săi mai mici. Prin Învierea Sa, El a desfiinţat robia păcatului şi ne-a adus o eră a libertăţii adevărate, în sensul spiritual. Însă cel care se însemnează cu semnul fiarei pierde atât calitatea de fiu al lui Hristos (adică nu mai este creştin), cât şi pe Hristos însuşi. La fel cum cei care şi-au vândut sufletul diavolului nu vor vedea Împărăţia Cerurilor, nici cei care se vor pecetlui cu semnul fiarei (microchipul implantat pe frunte ori pe mâna dreaptă va fi o adevărată "pecete", semnătura digitală, identitatea fiecărui individ) nu vor mai primi Mântuirea. O dată ce ai făcut pactul cu microchipul, vei câştiga toate avantajele materiale ale societăţii de consum, dar îţi vei pierde sufletul, vei pierde Duhul Sfânt şi Împărăţia Cerurilor. "Nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletului nu au ce să îi facă, dar temeţi-vă de cei care pot omorî şi trupul şi sufletul şi să le azvârle în iad". Adevăratul Creştin este un luptător intransigent, care nu acceptă nici un compromis: "Nu puteţi sluji la doi domni, Lui Dumnezeu şi lui mamona". El este gata să îndure orice, inclusiv moartea (prin înfometare, căci cine nu are microchipul nu poate cumpăra hrană şi, în caz de boală, nu primeşte asistenţă medicală), de dragul Împărăţiei Cerurilor. Sfântul Apostol Pavel mărturisea că jertfa şi chinul pământesc sunt cu neputinţă de comparat cu bucuria viitoare a Împărăţiei Cerurilor. El nu era un simplu orator care să vorbească frumos şi fără acoperire faptică, de exemplu ca mine şi ca noi toţi. El era văzător cu Duhul şi lui îi arătase Dumnezeu încă din timpul vieţii Împărăţia Cerurilor, de aici şi focul cu care el o mărturisea, pentru că o văzuse. Iar argumentul suprem care îi întăreşte afirmaţiile e acela că el şi-a dat viaţa pentru Împărăţia pe care o predicase, fiind primul care să însoţească vorba cu fapta şi cu modelul personal de trăire şi jertfire. Mulţi creştini din vremurile de demult, mai cu seamă sfinţii, aveau regretul adânc că nu i-a rânduit Dumnezeu să trăiască în "vremurile din urmă" (epoca microchipului), fiind dornici să îşi dovedească până la capăt ataşamentul faţă de Dreapta Credinţă şi să pătimească pentru Hristos. La ei, nevoinţa şi moartea martirică erau râvnite mai mult ca orice, fiindcă aveau credinţa nezdruncinată că prin ele pot dobândi în mod sigur Împărăţia Cerurilor. Unica lor ţintă în viaţă era Împărăţia Cerurilor şi ei ne invidiau pe noi cei de astăzi, care vom trăi vremuri în care ocazia de a muri pentru Împărăţia Cerurilor va fi atât de prezentă pentru cei nepecetluiţi (moarte prin înfometare sau datorită Prigoanei ce va fi iniţiată împotriva celor nepecetluiţi, deveniţi dintr-o dată oponenţi ai noului regim, "duşmani ai păcii mondiale", "terorişti extremişti").
O dată ce ai pierdut Speranţa şi harul Sfântului Duh şi ai devenit un mort viu de tipul cyborg prin implantarea microchipului, trebuie să fii conştient că eşti un mort viu din toate punctele de vedere: eşti şi cyborg, eşti şi apostat, eşti şi strigoi. De ce eşti cyborg? Pentru că organismul tău conţine o componentă electronică. De ce eşti apostat? Pentru că ai primit o dată cu microchipul semnul fiarei, aflat în interiorul lui, şi deci te-ai lepădat de Hristos şi ai pierdut calitatea de creştin. De ce eşti strigoi? Pentru că microchipul va fi "documentul" tău electronic de apartenenţă la marea comunitate a celor fără Dumnezeu, unde vor domni desfrânarea şi necurăţia. Strigoii sunt cei care sunt "daţi necuratului". Iar noua împărăţie globală al cărui act de identitate va fi microchipul este metaforic desemnată ca "Desfrânata Babilonului" în Apocalipsa Sfântului Ioan. Aşadar, Speranţa moare ultima, dar vai celor care vor trăi după moartea ei!
În concluzie, să fim conştienţi de un lucru: acceptarea implantului microchipului sub orice formă şi sub orice pretext reprezintă lepădarea de Hristos şi pierderea Împărăţiei Cerurilor.
Vlad PÂRĂU
articol în pregătire pentru Veghea - publicaţie ortodoxă a Generaţiei Neaşteptate
16.1.09
Mesaj pentru libertate al Părintelui Iustin Pârvu
Este vremea muceniciei!Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
LUPTAŢI PENTRU LIBERTATE! NU 666!
http://www.petitiononline.com/NU666/petition.html
(eu şi familia mea am semnat, semnaţi şi voi pentru libertatea neamului românesc)
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,
Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.
De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.
Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.
Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut. Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi - pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!
Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.
Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu
Vezi si
Crestini, organizati-va! Formular de respingere a insemnarii electronice cu 666. Comunicatul Sfantului Munte Athos catre poporul ortodox
preluat de pe: http://www.victor-roncea.blogspot.com/
VEGHEA: Nedespărţirea de Eminescu
Dacă regimul comunist de ocupaţie străină a României a interzis modelele exemplare şi marile opere ale culturii române, pseudoelitele intelectuale care domină instituţiile culturale după revoluţia din decembrie ’89 au adoptat ca direcţie strategică demitizarea acestor valori. Negarea, etichetarea, băşcălia, zeflemeaua, ironia de prost gust au fost principalele instrumente folosite. Obiectivul acestora este pierderea încrederii în sine a poporului nostru. Nu este nimic nou sub soare. “Alte măşti, aceeaşi piesă”, spune Eminescu. Ar trebui să ne aducem aminte că un obiectiv de căpătâi al Societăţii Matei Basarab, o societate secretă gândită de Eminescu pentru ca să fie “pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc”, era încurajarea şi lăudarea celui slab pentru a deveni bun.Atacurile împotriva lui Eminescu au vizat desfiinţarea lui ca model şi ca simbol. În cadrul publicaţiei noastre veţi găsi decriptate câteva din direcţiile de atac îndreptate împotriva Românului Absolut, aşa cum îi spunea Petre Ţuţea. Ne-am concentrat pe direcţia care vizează negarea credinţei lui Eminescu.
Şirul sectei detractorilor lui Eminescu începe cu profesorul de teologie Alexandru Grama, de la Blaj, care execută primul atac împotriva lui Eminescu, chipurile, în numele creştinismului. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, criticul literar Pompiliu Constantinescu face şi el o apreciere că Eminescu “nu este un poet creştin”, iar mai deunăzi, jurnalistul Răzvan Codrescu a publicat în revista Rost (aflată sub direcţia lui Claudiu Târziu) şi în suplimentul Aldine al cotidianului România liberă (coordonat de Dan Stanca), un articol mistificator, intitulat Creştinismul lui Eminescu, în care concluzionează şi el că “Eminescu n-a fost un credincios creştin”.
Să facem o trecere în revistă a câtorva din “argumentele” invocate în articolul Creştinismul lui Eminescu de noul mesager creştin al contestării lui Eminescu, oripilat de “supralicitarea dimensiunii creştine a operei sale” (de altfel, în articolul vizat denunţă un programatic “creştinism eminescian”):
- “A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei.” (scrierea cu “î” este opţiunea revistei Rost şi a autorului articolului, care nu respectă normele Academiei Române cu privire la scrierea cu “â” şi “sunt” – n.n.)
- “El are mai degrabă, cum s-a zis despre Goethe, «o religiozitate fără religie», explicabilă mai ales prin contextul romantic.”
- “Nu rareori întîlnim la el un eclectism religios, inseparabil de elanul fanteziei lirice şi de recuzita magico-mitologică.”
- “Biografia, încă şi mai săracă în repere creştine, este tratată mai mult la modul speculativ.”
- “Se vede că Eminescu făcea acrobaţii ritmice, dincolo de orice implicare mistică sau rigoare teologică.”
- “ce sens ar avea să-L numeşti pe Iisus Hristos “Domn al oştirilor” (sintagmă veterotestamentară) sau pe Maica Domnului “Luceafăr al mărilor” (ceea ce duce gîndul la... Lucifer sau la Venus – “Venerea” – cea opusă în altă parte “Madonei”)?!”
- “Probabil că o astfel de “călugărie” viza Eminescu şi pe cînd, în tulburarea bolii, îşi declarase intenţia de a se călugări.”
- “Eminescu n-are nimic de cîştigat dintr-o interpretare creştină, iar creştinismul însuşi cu atît mai puţin.”
- “Dacă din cele prezentate pînă aici n-a rămas mai nimic în sprijinul creştinismului eminescian, din diferitele firimituri ciugulite de prin cuprinsul operei şi scoase din context, nu poate rămîne nici atît”.
Referindu-se la acest articol, într-un comentariu postat pe forumul de discuţii al Asociaţiei Pro Vita, Părintele Dosoftei de la Mănăstirea Putna apreciază că: “În afara înţelegerii că soarta în veşnicie a lui Eminescu aparţine judecăţii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este că «Eminescu n-a fost un credincios creştin». Fără a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred că acesta suferă de un viciu de fond: abordarea de tip scolastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios în a spune ceva despre verticală. Ori credinţa unui om ţine de verticală”. Tot Sfinţia Sa a făcut public un articol, pe care îl publică şi revista noastră, exact pe subiectul credinţei lui Eminescu, semnat de Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Părintele are convingerea că “autoarea reuşeşte să ajungă acolo unde articolul domnului Codrescu nu reuşeşte: să privească din perspectiva veşniciei, să vadă, dincolo de căderi şi ridicări, tinderea adânca a omului”.
“Rugăciunea lui Eminescu ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare”, ne spune Doamna Aspazia Oţel Petrescu, mărturisitoare a rezistenţei spirituale din închisorile comuniste, rememorând un episod de la închisoarea din Mislea, când, izolată fiind, supusă unui regim de exterminare, i s-au iscat în minte versurile rugii eminesciene. Acela a fost momentul începutului recuperării sale. Un alt cavaler fără prihană al suferinţei româneşti, doctorul Teofil Mija, mărturiseşte că versurile lui Eminescu au fost o mană cerească pentru deţinuţii politic aflaţi în iadul de la Aiud. Pentru Codrescu însă rugăciunea eminesciană nu este deloc a unui credincios. Deşi şi-a creat imaginea unui susţinător al valorilor româneşti şi creştine, Codrescu n-a reuşit să-şi însuşească cea mai importantă lecţie, aceea a smereniei creştine. Tot Codrescu susţine că “nici măcar în treacăt nu apare vreodată la Eminescu noţiunea creştină a mântuirii”. “Înalţă-ne, ne mântuie” este un vers din ruga lui Eminescu către Maica Domnului de care autorul articolului face abstracţie.
Codrescu se alătură însă sectei detractorilor lui Eminescu, în compania ideologică a persecutorilor mai vechi sau mai noi ai valorilor româneşti (Zigu Ornea, Ovid Crohmălniceanu, respectiv Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Cristian Preda). Deşi a scris ani în şir despre personalităţi exemplare ale societăţii româneşti, cum ar fi Petre Ţuţea, Simion Mehedinţi, Nichifor Crainic, N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Părintele Anania sau Părintele Galeriu, şi a stat în preajma unor mari conştiinţe româneşti, nu a înţeles să împumute şi dragostea acestora pentru Eminescu, dragostea pentru tot ce e românesc şi creştinesc în opera eminesciană. De pe înalta poziţie în care s-a erijat, de mentor al teologiei oficiale româneşti, Codrescu consideră discutabile interpretările Părintelui Galeriu şi crede că Nichifor Crainic este stânjenit că opera eminesciană nu slujeşte prea bine tezelor sale ortodoxiste (vedeţi bine, ortodoxiste, şi nu ortodoxe). Publicarea studiilor celor doi mari teologi români ortodocşi ne scuteşte de alte comentarii.
Dar aprecierile rău-intenţionate abundă în textul lui Răzvan Codrescu. Astfel: poezia Christ este un “rebut de atelier poetic”, capodopera eminesciană Luceafărul este lipsită de substanţă creştină, Eminescu putându-se “gîndi tangenţial, cum rezultă din variante, la Buddha, la Platon, la Orfeu, dar niciodată la vreo figură din sfera creştinismului”. Studiile publicate pe această temă în acest număr al publicaţiei noastre arată caducitatea afirmaţiilor acestuia.
Detractorii de astăzi ai lui Eminescu au ajuns la nivel epidermic. S-au făcut consideraţii de ordin exterior, s-a intrat cu bocancii în intimitatea sa sufletească, s-a încercat o caricaturizare a persoanei sale. Din păcate, nici Codrescu nu face excepţie. Ba, mai mult, prin atacarea biografiei eminesciene, prin judecarea familiei lui Eminescu, autorul atinge un vârf al nesimţirii, nemaiîntâlnit până acum în cultura română. Pe bună dreptate, doamna Aspazia Oţel Petrescu se întreabă “cât de creştină şi de ortodoxă este scotocirea cu impietate în personalitatea eminesciană”.
În orgoliul său nemăsurat, Răzvan Codrescu crede că, după cele prezentate de el, nu mai rămâne nimic în sprijinul creştinismului eminescian. Sărmanul!
Receptarea operei lui Eminescu întâmpină anumite “bruiaje”. Există riscul, dezonorant pentru noi, cei de astăzi, ca cei care vor veni după noi să găsească o imagine a lui Eminescu distorsionată de detractorii acestuia. Dar cine sunt aceşti detractori? Ne spune Părintele Profesor Ovidiu Moceanu, care sesizează cu precizie originea ideologică a detractorilor şi imixtiunea politică a acestora în viaţa de credinţă: “De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Pleşu, ş.a.)”.
Eminescu spune că “misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere ce va veni”. O idee la care, tot el ne spune, “sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. Şi, într-adevăr, acesta este câmpul unei bătălii decisive ce o avem de dat. Campania zgomotoasă de demitizare a lui Eminescu are efecte, greu de apreciat în acest moment, asupra cercetării de către tânara generaţie a operei eminesciene. S-a ajuns până acolo încât a-i eticheta pe cei care cercetează această operă ca înapoiaţi sau extremişti. Credem că atitudinea faţă de Eminescu vine şi dintr-o criză de identitate, dar şi din cauza faptului că acesta nu este nici măcar citit de diverşii “analişti” care se pronunţă asupra operei acestuia.
Deocamdată, ne bucurăm că avem prilejul de arăta chipul creştin al gânditorului, care a încântat atâtea generaţii, fie de tineri, fie de bătrâni, şi care a surprins esenţialul despre fiinţa românească.
Jertfa lui Eminescu nu ne va lăsa să amorţim, ne va menţine “de veghe”. Această jertfă nu ne dă voie să ne despărţim de Eminescu, ci să ne apropiem de el, pentru a-l înţelege în integralitatea sa. Dacă vrem să clădim ceva trainic în această ţară, trebuie să înţelegem gândirea lui Eminescu, ne spunea marele etnolog, Profesorul Ovidiu Papadima. Iar filosoful creştin Petre Ţuţea ne învăţa că “altă formulă în afară de Eminescu nu se poate”.
Despre Eminescu nu se poate vorbi oricum. Trebuie să te apropii cu evlavie. Doctorul Teofil Mija îşi aminteşte cum, în perioada interbelică, profesorul său de limba şi literatura română le vorbea despre Eminescu într-o atmosferă de biserică, după ce îşi începea cursul, spunând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!”.
Florian PALAS
În orgoliul său nemăsurat, Răzvan Codrescu crede că, după cele prezentate de el, nu mai rămâne nimic în sprijinul creştinismului eminescian. Sărmanul!
Receptarea operei lui Eminescu întâmpină anumite “bruiaje”. Există riscul, dezonorant pentru noi, cei de astăzi, ca cei care vor veni după noi să găsească o imagine a lui Eminescu distorsionată de detractorii acestuia. Dar cine sunt aceşti detractori? Ne spune Părintele Profesor Ovidiu Moceanu, care sesizează cu precizie originea ideologică a detractorilor şi imixtiunea politică a acestora în viaţa de credinţă: “De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Pleşu, ş.a.)”.
Eminescu spune că “misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere ce va veni”. O idee la care, tot el ne spune, “sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. Şi, într-adevăr, acesta este câmpul unei bătălii decisive ce o avem de dat. Campania zgomotoasă de demitizare a lui Eminescu are efecte, greu de apreciat în acest moment, asupra cercetării de către tânara generaţie a operei eminesciene. S-a ajuns până acolo încât a-i eticheta pe cei care cercetează această operă ca înapoiaţi sau extremişti. Credem că atitudinea faţă de Eminescu vine şi dintr-o criză de identitate, dar şi din cauza faptului că acesta nu este nici măcar citit de diverşii “analişti” care se pronunţă asupra operei acestuia.
Deocamdată, ne bucurăm că avem prilejul de arăta chipul creştin al gânditorului, care a încântat atâtea generaţii, fie de tineri, fie de bătrâni, şi care a surprins esenţialul despre fiinţa românească.
Jertfa lui Eminescu nu ne va lăsa să amorţim, ne va menţine “de veghe”. Această jertfă nu ne dă voie să ne despărţim de Eminescu, ci să ne apropiem de el, pentru a-l înţelege în integralitatea sa. Dacă vrem să clădim ceva trainic în această ţară, trebuie să înţelegem gândirea lui Eminescu, ne spunea marele etnolog, Profesorul Ovidiu Papadima. Iar filosoful creştin Petre Ţuţea ne învăţa că “altă formulă în afară de Eminescu nu se poate”.
Despre Eminescu nu se poate vorbi oricum. Trebuie să te apropii cu evlavie. Doctorul Teofil Mija îşi aminteşte cum, în perioada interbelică, profesorul său de limba şi literatura română le vorbea despre Eminescu într-o atmosferă de biserică, după ce îşi începea cursul, spunând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!”.
Florian PALAS
N. Georgescu: Credinţa lui Eminescu (II)
Familia de maici şi călugări
Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) şi trei surori ale ei au fost călugăriţe - toate la mânăstirea Agafton (Fevronia, Olimpia şi Sofia) -, o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă - şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.
Cea mai importantă este maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie, Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare - şi poate că nu e elev care să fi citit "Călin (file din poveste)" şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.
Mai puţină lume ştie însă că maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă, sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: "17 ianuarie: ... Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.". Şi alte scrisori fac referire la această casă - pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt...), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.
Spovedania lui Eminescu
Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui prof. Paul Miron): "Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi..." (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se). Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) - dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie "Lumină lină", care se regăseşte în sonetul "Răsai asupra mea" (de pe la 1879, din zona manuscrisă a cunoscutei "Rugăciuni"):
Răsai asupra mea lumină lină,
Ca'n visul meu ceresc d'odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Mistica creştinismului profund
Pe noi ne domină acest "eu" liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca "eu generic", ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă. Şi dl Răzvan Codrescu citeşte acest sonet, şi iată cum îl înţelege: "Răsai asupra mea... este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă - ce-şi propune să iscodească sufletul poetului - poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atât varianta finală, cât şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plânge poetul: "Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele (versuri cu iz schopenhauerian - n. n.ţ.)/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie"... Sau în variantă: "Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură"... în "noaptea gândurilor", poetul simte nevoia unei "lumini"; "tinereţea", "credinţa", "speranţa" pe care le cerşeşte rămân noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic.
Un vers precum "Eşti prea mult înger, prea puţin femeie" (trecut, cu o uşoară ajustare, în "S-a dus amorul") nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare "Golgotă a dragostei erotice" din "Răsari să dai lumină", unde nepăsarea iubitei faţă de "ruga mea fierbinte" îl face să se asimileze de-a dreptul... dramei christice: "Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist")!
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite "mariologie" (ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria).
Am să amintesc doar atât, că finalul la "Pe lângă plopii fără soţ" este: "Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt/şi noaptea candela s'aprinzi/Iubirii pe pământ".
Icoana Fecioarei Maria
Cum avem noi, prin editori, "candelă", nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean. Poetul vorbeşte însă de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeia cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă.
Numai Arghezi în "Psalmul de taină" mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui - şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului "Răsai asupra mea", ca de pildă: "A mele visuri toate se pierdură/Un înger de-a 'ncetat a fi femee", sau, şi mai explicit: "De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea... Marie.".
Pentru Eminescu, femeia are un minim absolut: Eva (din "Floare albastră", de pildă" ) - şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu "Rugăciune", aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin.
Altfel, să ne amintim de "Venere şi Madonă", versul: "Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin". Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o "cădere" din om. În 1870, când debutează la "Convorbiri literare" cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine - şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său - încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael.
Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus - şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei - iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului "Venere şi Madonă" de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris ("ut pictura poesis", cu vorbele lui Horatius) - dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale.
Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un "apostat" - şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael - numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative.
N. Georgescu
articol preluat din Curentul, 16 ianuarie 2009
Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) şi trei surori ale ei au fost călugăriţe - toate la mânăstirea Agafton (Fevronia, Olimpia şi Sofia) -, o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă - şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.
Cea mai importantă este maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie, Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare - şi poate că nu e elev care să fi citit "Călin (file din poveste)" şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.
Mai puţină lume ştie însă că maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă, sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: "17 ianuarie: ... Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.". Şi alte scrisori fac referire la această casă - pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt...), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.
Spovedania lui Eminescu
Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui prof. Paul Miron): "Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi..." (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se). Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) - dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie "Lumină lină", care se regăseşte în sonetul "Răsai asupra mea" (de pe la 1879, din zona manuscrisă a cunoscutei "Rugăciuni"):
Răsai asupra mea lumină lină,
Ca'n visul meu ceresc d'odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Mistica creştinismului profund
Pe noi ne domină acest "eu" liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca "eu generic", ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă. Şi dl Răzvan Codrescu citeşte acest sonet, şi iată cum îl înţelege: "Răsai asupra mea... este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă - ce-şi propune să iscodească sufletul poetului - poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atât varianta finală, cât şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plânge poetul: "Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele (versuri cu iz schopenhauerian - n. n.ţ.)/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie"... Sau în variantă: "Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură"... în "noaptea gândurilor", poetul simte nevoia unei "lumini"; "tinereţea", "credinţa", "speranţa" pe care le cerşeşte rămân noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic.
Un vers precum "Eşti prea mult înger, prea puţin femeie" (trecut, cu o uşoară ajustare, în "S-a dus amorul") nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare "Golgotă a dragostei erotice" din "Răsari să dai lumină", unde nepăsarea iubitei faţă de "ruga mea fierbinte" îl face să se asimileze de-a dreptul... dramei christice: "Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist")!
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite "mariologie" (ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria).
Am să amintesc doar atât, că finalul la "Pe lângă plopii fără soţ" este: "Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt/şi noaptea candela s'aprinzi/Iubirii pe pământ".
Icoana Fecioarei Maria
Cum avem noi, prin editori, "candelă", nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean. Poetul vorbeşte însă de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeia cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă.
Numai Arghezi în "Psalmul de taină" mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui - şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului "Răsai asupra mea", ca de pildă: "A mele visuri toate se pierdură/Un înger de-a 'ncetat a fi femee", sau, şi mai explicit: "De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea... Marie.".
Pentru Eminescu, femeia are un minim absolut: Eva (din "Floare albastră", de pildă" ) - şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu "Rugăciune", aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin.
Altfel, să ne amintim de "Venere şi Madonă", versul: "Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin". Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o "cădere" din om. În 1870, când debutează la "Convorbiri literare" cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine - şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său - încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael.
Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus - şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei - iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului "Venere şi Madonă" de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris ("ut pictura poesis", cu vorbele lui Horatius) - dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale.
Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un "apostat" - şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael - numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative.
N. Georgescu
articol preluat din Curentul, 16 ianuarie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
