Medicii de la Spitalul Judeţean Constanţa au decis să-l externeze pe părintele Arsenie Papacioc

Medicii de la Spitalul Judeţean Constanţa au decis să-l externeze pe părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” Techirghiol, informează Radio TRINITAS. Potrivit acestora, starea de sănătate a duhovnicului s-a stabilizat.

Cu toate acestea, în continuare are probleme în ceea ce priveşte alimentarea şi hidratarea. El trebuie supravegheat îndeaproape, pentru a evita apariţia altor probleme de sănătate.

Reamintim că părintele a fost internat la jumătatea lunii februarie, din cauza unor probleme urologice.

Sursa: Basilica

Din Pastorala Sfantului Sinod la Duminica Ortodoxiei: "Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu"

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul „fiinţă vie“ (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este „suflet viu”, adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu se-menii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.

Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni.

Parintele Staniloae despre indreptatirea icoanelor in ortodoxie

E semnificativ că respingerea icoanei e proprie celor ce resping în general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afară doar de oarecare comunicare de putere prin cuvânt. Se spune de către aceşti susţinători ai cuvântului ca singurul mijloc de comunicare a lui Hristos cu noi, că celelalte mijloace sunt alese şi organizate de om. Dar cuvântul rostit în numele lui Hristos nu e şi el ales şi organizat de om? Se menţine vreo predică numai la repetarea cuvintelor Domnului din Scriptură? Şi avem dovezi nenumărate că comunicarea Domnului prin cuvânt a fost mai expusă decât toate celelalte comunicări celor mai subiective interpretări umane, contribuind enorm unde n-a fost întrebuinţat decât el, la fărâmiţarea unităţii credinţei. Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor, s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind prin identitatea lor în toate timpurile, frânele care au ţinut cuvântul în matca Tradiţiei pornite de la Apostoli.

Dar se poate merge şi mai departe pe această linie de dovedire a îndreptăţirii icoanelor.
Faţa omenească este prin ea însăşi mijlocul de comunicare între oameni. Faţa nu e dată omului pentru o existenţă a lui în izolarea individualistă. Din acest punct de vedere există o mare identitate de rol între faţă şi cuvânt. Amândouă sunt date insului pentru a se comunica altora. Ele sunt date omului pentru că el este persoană, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoană omul nu există numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi, sau se realizează pe sine în comuniune cu ceilalţi. În faţa şi cuvântul lui se reflectă şi se realizează conştiinţa sa că e pentru alţii, că nu se poate realiza decât în comuniunea cu alţii. În faţa omului se reflectă toate urmele lăsate de întâlnirea şi de convorbirea cu ceilalţi oameni. Iar cuvintele lui se îmbogăţesc din convorbirea cu ceilalţi, din învăţarea de la ei, din cuvântul lor oral sau scris. În faţa şi în cuvintele fiecăruia se păstrează urmele şi vibraţiile sentimentelor produse de alţii, sau sentimentele nutrite şi exprimate faţă de alţii.
Omul este fiinţă interpersonală, noi creştinii spunem că este fiinţă tripersonală, după chipul Sfintei Treimi, pentru că totdeauna două persoane care vorbesc au în vedere o a treia persoană, sau pe el multiplicat. Lucrurile intră în preocuparea lor numai ca obiecte care-i interesează în comun, ca obiecte care sunt între ei, dorind să şi le dea, sau să şi le ia.

Faţa ţine de om, pentru că el este pentru alţii şi prin faţă îşi arată trebuinţa să fie cu ei, să se intereseze de ei şi alţii să ştie că el se interesează de ei. Faţa nu aparţine cuiva în izolare. Faţa e proiecţia inevitabilă a insului spre ceilalţi. Ea ţine de el, pentru că el ţine de ceilalţi.

De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu faţa omenească. El a arătat prin aceasta interesul Lui faţă de noi, voinţa de a comunica cu noi.

Fata umană e pe de o parte expresia infinităţii de înţelesuri spre care e orientat spiritul uman, iar în cazul că e un spirit credincios, expresia legăturii lui mângâietoare cu infinitatea personală divină; pe de alta arată voinţa de comunicare a acestei infinităţi trăite către ceilalţi semeni. Fiul lui Dumnezeu, luând faţa umană a dus la maximum aceasta ancorare a ei în infinitatea dumnezeiască, pe de alta voinţa ei de comunicare către ceilalţi oameni a acestei trăiri a umanităţii asumate de El în infinitatea de viaţă şi de dragostea dumnezeirii. Daca a luat faţă omenească cu scopul de a comunica prin ea experienţa vieţii dumnezeieşti, trăita de El, fraţilor Săi întru umanitate, de ce nu ar menţine această comunicare cu noi prin faţa Sa în continuare? Dacă voieşte ca cuvântul Său să se comunice permanent oamenilor, ca exprimare a trăirii Sale ca om în adâncurile dumnezeieşti, de ce n-ar voi ca această comunicare să se facă în continuare şi prin faţa Sa, care cuprinde concentrat toate cuvintele Sale şi care comunică, mai mult decât cuvântul, nu numai înţelesuri, ci şi putere şi viaţă.

Sa luam aminte! O ora si jumatate cu marturisitoarea Aspazia Otel Petrescu. Despre crezul si idealul generatiei sale. Cine are urechi de auzit, sa auda! In atentia "Romaniei profunde"

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Ortodoxiei

Iubiţi credincioşi,


Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).