Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica a III-a dupa Pogorarea Sfantului Duh

„Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon întru toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mat. 6, 28- 29).

Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa

“Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le, să nu se înalţe cu gândul, nici să nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Această învăţătură a dat-o Pavel ucenicului său Timotei (l Tim. 6, 17).

Este vrednic de luarea aminte a noastră, că Apostolul nu opreşte bogăţia în sine, nu a zis: „insuflă bogaţilor, să fie săraci, şi să arunce bogăţia lor”. Ci: „insuflă-le să nu se semeţească”. El ştia, că preţuirea peste măsură a bogăţiei şi umblarea şi alergarea după dânsa purcede de la mândrie, şi că din contra cel smerit nu pune în ea vreo mare vrednicie, nici întrebuinţează la ea râvnă mare. El ştia, că bogăţia nu este oprită, numai dacă cineva, o întrebuinţează la ceea ce este de trebuinţă. Adică, precum vinul în sine nu este ceva rău; ci rău este numai întrebuinţarea lui cea fără rânduială, adică bogăţia; aşa şi bogăţia nu este în sine ceva rău, ci rea este zgârcenia şi lăcomia de avere. Altceva este un lacom de avere, şi altceva un bogat. Aşa, lacomul de avere este acela, care, deşi are mult, totuşi nu se crede bogat, căci el de-a pururea tot mai mult pofteşte. Dar cel ce pofteşte mult, acela mai de grabă se poate numi lipsit, decât bogat şi avut. Zgârcitul este numai păzitorul, nu şi stăpânul avuţiei sale, rob era şi nu stăpânul banilor săi. Mai lesne ar da el o bucată din propriul său trup, decât ceva din comoara sa cea îngropată. El o păzeşte cu aşa teamă, ca şi când cineva i-ar fi poruncit, a nu atinge nimic dintrînsa. El se fereşte de ale sale, ca şi cum ar fi străine. Căci banii aceia, din care el nici într-un fel de împrejurări nu voieşte a da, încât mai bucuros ar suferi cea mai grozavă osândă, adică a iadului, decât să voiască a da ceva săracilor, cum pot oare aceşti bani să fie cu adevărat proprietatea sa? Cum poate el să fie stăpânul unui lucru, pe care el niciodată nu l-a întrebuinţat, nici s-a îndulcit de dânsul?

SFANTUL IOAN MAXIMOVICI: DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII

 “Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă“. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi. El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate. Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan.

Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos. Filozoful Vladimir Soloviov a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător. Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu. Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.

Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu. Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.

Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii. Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului. Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine“. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10). Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi - şi cu voinţa, şi cu conştiinţa - vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist. Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice“, doi „măslini arzători“, „doi drepţi“. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia. Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu - adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge“. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice. În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde“. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.

Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului. Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.

Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.

 (din lucrarea Sfântului Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)

- trimis de Dan Fagaraseanu

2 iulie – Pomenirea Sfântului Ștefan cel Mare

"Minunat este Dumnezeu întru sfinţii lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său" (Psalmul LXVII, 36).

Sfantului STEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI, voievodul de neam musatin, pentru taria credintei sale in Hristos, pentru multimea faptelor sale crestinesti, pentru maretia actelor sale de vitejie, de aparator al Bisericii stramosesti si al hotarelor patriei, poporul roman de pretutindeni i-a inaltat in adancul constiintei sale un altar de preamarire cuvenita, un monument mai trainic decat orice granit ¹. Prin acest monument nepieritor, inchegata din virtutile stralucitului voievod, acesta este ridicat in cinstire si preaslavire, este privit asemenea sfintilor si asezat in randurile binecredinciosilor aparatori ai Bisericii si ocrotitori ai dreptei credinte. Peste ani si veacuri el a fost si este in constiinta poporului asemeni Sfantului Imparat Constantin cel Mare, asemeni lui Justinian cel Mare.

Prin actul solemn al canonizarii sale oficiale, Sfantul si indreptatorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pronunta recunoasterea si marturisirea soborniceasca a faptului de constiinta istorica si crestina ca poporul nostru a pastrat neintrerupt vreme de cinci secole candela aprinsa la Putna, locul odihnei vesnice intru slava a marelui Stefan, i-a pastrat chipul - icoana, intr-o lumina limpede si in toata stralucirea ei: "Un om minunat, un sfant cum nu mai poate rasari altul, izvorul a toata vitejia, fantana tuturor dreptatilor, marea bunatatilor" ². Sfantul Stefan cel Mare este si ramane in istoria noastra simbolul voievodului crestin, neinfricatul aparator al credintei ortodoxe si al patriei sale, straja darza in fata dusmanilor care amenintau sau cotropeau tara pustiind dintr-o zare sau alta, "sfant si imparat al romanimii", al tuturor celor care "cumineca" in aceasta limba ³, limba in care poporul nostru vreme de doua milenii s-a bucurat, a plans si s-a rugat.

In chipul marelui voievod Slefan al Moldovei, neamul nostru din toate hotarele sale stravechi si-a recunoscut cea mai inalta intrupare a propriilor insusiri si nazuinte, proiectandu-le pe fundalul crestin si inca de atunci intr-un orizont ecumenic. S-ar cuveni astfel ca insasi constiinta europeana sa recunoasca meritul sau deosebit in apararea crestinatatii la portile Orientului. A purtat un lung sir de razboaie sub stindardul unei singure lupte, lupta pentru "Lege", in inteles spiritual, aparandu-si neamul impotriva veleitatilor eterodoxe din jur ⁴, impotriva semilunei care primejduia intregul continent. Pentru acest lucru se cuvine, acum si mereu, sa luam aminte la indemnurile acelor strabuni care in scrierile lor subliniau adanca povata a cugetului, de a vedea in virtutile de lupta rabdare si sfintenie, prin care a stralucit Voievodul Stefan cel Mare, "pilda de indreptare si sfintenie, de indreptare celor vii", noua tuturor celor de astazi si celor ce ne vor urma.

Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui!

 

Preaslavitul Stefan Voda al Moldovei s-a nascut din binecredinciosii crestini Bogdan Voda, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Musatinilor, si din Doamna Oltea ⁵ Maria ⁶, din neamul Basarabilor ⁷, care dupa uciderea miseleasca a sotului sau la Reuseni a imbracat haine cernite, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu pentru fericita odihna in imparatia cerurilor a dreptcredinciosului voievod si pentru ca Atotputernicul sa-si reverse harul si ocrotirea Sa asupra fiului Stefan.

Ca vrednic vlastar domnesc, Stefan a primit o temeinica educatie in spiritul cuvenit, cel al credintei strabune, al respectului datinilor si randuielilor neamului si a fost instruit in manuirea armelor epocii. Facea parte din spita acelor "fericite odrasle" musatine si basarabe, a avut asadar "radacini sfinte", dar a avut parte si de educatori buni, invatand "Legea" de la acestia; nu doar a primit-o, ci s-a intemeiat in ea, "cu incredere si incredintat fiind de al ei folos, au tinut-o ⁸".

Traditia spune ca viitorul voievod al Moldovei mergea inca de tanar la cuviosul David Daniil Sihastru. Unele izvoare spun ca erau rude mai indepartate, fapt ce ar explica si increderea pe care o avea Stefan in Sfantul Cuvios Daniil, de la care primise deopotriva invatatura aleasa si cea mai inteleapta sfatuire duhovniceasca. Mai presus de toate, insa, i-a fost aratata drept pilda virtutea virtutilor, frica de Dumnezeu, cea care l-a calauzit de-a lungul intregii vieti, pana in cea din urma clipa. Dupa noaptea de groaza de la Reuseni, ramas orfan de domnescul sau parinte, inspaimantat si neajutorat a mers la pustnicul Daniil, singurul in stare sa-i dea imbarbatare si povata inteleapta ⁹, credinta tare in Dumnezeu si nadejde in zile mai bune. Dupa un rastimp de pribegie peste hotarele Moldovei, la timpul cuvenit, cu ajutorul lui Dumnezeu a revenit in mosia stramoseasca, iar dupa doua confruntari de arme ocupa tronul domnesc de la Suceava in anul 1457. In drum spre cetatea de scaun, trecerea pe la Borzestii copilariei sale i-a putut insufla puteri sufletesti, nadejdi noi si hotarare nestramutata in slujirea tarii si a credintei strabune. Inteleptul mitropolit de atunci al Moldovei, Teoctist, l-a miruit in numele Celui Atotputernic, in fata norodului, "la Direptate, pe Siret". Toti cei ce se aflau de fata, inalti sfetnici, clerici, targoveti si oameni de rand, au strigat intr-un glas: "Intru multi ani de la Dumnezeu sa domnesti, Maria Ta!". Cu adevarat, indelungati si binecuvantati ani, aproape jumatate de veac a carmuit cu intelepciune, dar si cu jertfe.

Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui!

 

In indelungata si rodnica sa domnie, Stefan cel Mare dovedeste o iscusinta pe masura destinului sau de "ales al Domnului". Pe de o parte respecta cu sfintenie trecutul, cu izbanzile, cu durerile si invatamintele lui, pe de alta parte are deschidere spre lumea si gandirea timpului sau, adopta principii noi de domnie, stiind ca nu era de-ajuns sfatul boierilor, ca sprijinul sau temeinic era multimea oamenilor de rand, cei care se dovedeau bravi osteni in ceasurile de grea cumpana pentru tara. Chezasie in toate nu putea fi insa decat credinta fara clintire in Dumnezeu si datoria sa de slujire a neamului ¹⁰.

Evlaviosul domn Stefan era un chibzuit pastrator de datini si un zelos ctitor de tara. S-a jertfit deopotriva pentru Biserica strabuna si pentru apararea gliei intre hotarele mostenite. Pentru toate, inca in viata fiind, obstea crestineasca din Moldova, cronicarii timpului, i-au asezat cu smerenie si recunostinta pe frunte nimbul sfinteniei desavarsindu-i gloria in apusul vietii.

Nu numai pentru tara Moldovei, dar pentru intreg Sud-Estul european, cea de-a doua jumatate a secolului al XV-lea, cand a carmuit cu neostenita destoinicie acest ales al lui Dumnezeu, era o perioada de istorie zbuciumata, cu involburari amenintatoare. Cu patru ani inainte de urcarea lui Stefan cel Mare pe tronul Moldovei, in 1453, cucerirea Constantinopolului de catre musulmani constituia un moment istoric crucial, o lovitura fatala in inima Crestinatatii si o primejdie ce nu putea lasa ragaz de gandire sau odihna celui randuit de Dumnezeu sa vegheze cu sfanta cruce intr-o mana si cu sabia in cealalta, aici, la "poarta Crestinatatii".
La inceputul domniei binecredinciosului Stefan Voievod, Tarile Romane, Moldova cu deosebire, reprezentau un punct de reazim si de intarire a Ortodoxiei. Domnitorul moldovean oferea ajutoare substantiale si multiple Athosului si intregului Rasarit crestin. Istoria mentioneaza in amanunt relatiile sale binefacatoare cu Ohrida, cu Sarbii si cu Kievul, cu Moscova si cu dreptmaritorii crestini din Pocutia ¹¹.

Sprijinit de mitropolitii Moldovei Teoctist si Gheorghe "cel batran", de episcopii locului, de clerici si de intregul popor ¹², Stefan cel Mare a depus mari stradanii pentru a pastra si a duce mai departe mostenirea primita, sub raport religios, spiritual, cultural, artistic, dar si in domeniul politic. Este mostenirea autohtona, dar si mostenirea de inalta spiritualitate a Bizantului, putand spune aslfel ca prin virtutile si harul Sfantului Voievod Stefan cel Mare al Moldovei se prefigurau cu vigoare neindoielnica trasaturile fundamentele ce au determinat acel grandios "Bizant dupa Bizant ¹³".

Continuarea la Stefan Cel Mare