27.9.14

File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: "Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării". VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

Am aflat despre Bădia Dumitru Moldovan din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.
Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. 
Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român.  Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.
Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.
În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.
N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. 
La o comemorare a luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine. (Florin PALAS)
- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?
- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.
După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!
Refuzând să devin turnător, am devenit fugar
Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.
Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin '50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.
Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.
După ce au tras în mine, m-au arestat
M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.
- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.
- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.
- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?
- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.
M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea
Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.
Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.
Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.
Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică
În '52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În '53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie. 
Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. 
Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.
Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.
Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă
La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.
Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau. 
Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.
Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi
- L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?
- Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.
Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare. 
- Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...
- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.
Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare
Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil.  
De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof. 
Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi
- Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?
- Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.
Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.
- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră? 
- Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.
Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate
La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.
- V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?
- N-am  vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.
E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.
- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?
- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile. 
- Cam câte versuri aţi învăţat?
- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.
Comunismul a vrut să schimonosească sufletul
- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?
- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.
- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?
- Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.
- Cum îi priviţi pe legionari?
- Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.
O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării
- Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Nu.
- De ce?
- Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi. 
Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.
A consemnat Florin PALAS
- interviu realizat pentru revista Veghea


25.9.14

Sfantul Siluan Athonitul - rugaciunea pentru lume

In masura in care cresteau cercetarile harului ca putere si durata, crestea in sufletul lui Siluan multamita fata de Dumnezeu:
«0, Doamne, cum Iti voi multami pentru aceasta noua si nemarturisita mila: nepriceputului si pacatosului ii deschizi tainele Tale. Lumea piere in ferecaturile deznadejdii, iar mie, celui de pe urma si mai rau decat toti imi descoperi vecinica viata. Doamne, nu rabd ca doar mie... da lumii intregi a te cunoaste».
Treptat in rugaciunea sa incepe a se infiripa durerea pentru lumea ce nu stie pe Dumnezeu. «A te ruga pentru lume este a-ti varsa sangele», zicea Staretul, invatat fiind de Duhul Sfant intru dragostea lui Hristos.
Dragostea lui Hristos este o fericire cu nimic asemanatoare in aceasta lume, si in acelasi timp dragostea aceasta este o suferinta mai mare decat toate suferintele.
A iubi cu dragostea lui Hristos inseamna a bea paharul Lui, pahar de care insusi Omul-Hristos s'a rugat Tatalui sa «treaca».
Prin rugaciunea curata a mintii nevoitorul invata marile taine ale duhului. Pogorandu-se cu mintea in inima, la inceput chiar in aceasta inima trupeasca,  el incepe sa patrunda in acele taine ale ei care de acum nici nu mai sunt trup. Isi afla inima adanca, duhovniceasca, metafizica, si in ea vede ca fiintarea intregii omeniri nu ii este ceva strain, exterior, ci este nedespartit legata de propria sa fiintare.
«Fratele nostru este viata noastra», spunea Staretul.
Prin dragostea lui Hristos toti oamenii sunt intelesi ca parte nedespartita a propriei noastre fiintari. Porunca de a iubi pe aproapele ca insusi pe sine, el incepe a o intelege nu ca pe o norma etica: in cuvantul ca, el vede o indrumare nu catre masura iubirii, ci catre partasia ontologica a fiintarii.
«Tatal nu judeca pre nimenea, ci toata judecata au dat Fiului... caci Fiul omului este» (Io. 5: 22, 27). Acest Fiu al omului, Marele Judecator al lumii, va zice ca «unul din acesti mai mici» este El Insusj: cu alte cuvinte, viata fiecarui om si-o insuseste ca fiind a Sa, o cuprinde in propria Sa fiintare. Fiul omului a luat asupra-si intreaga omenire, «intreg Adamul», si a suferit pentru intreg Adamul. Apostolul Pavel spune ca si noi trebuie sa avem acelasi chip al_gandirii si al simtamintelor, aceeasi randuiala a vietii care este si in Hristos (vezi Flps. 2: 5).
Duhul Sfant, invatand pe Siluan dragostea lui Hristos, i-a dat adevarat a trai acea dragoste, a lua asupra-si viata intregii ome­niri. O astfel de rugaciune de o incordare fara seaman, cu adanc plans pentru intreaga lume, l-a inrudit si legat cu legaturi puternice cu intreg Adamul. Pentru el, care isi traise invierea sufletului, devenise firesc a socoti pe fiecare om ca pe vecinicul sau frate. In viata pamanteasca exista o anume ordine ierarhica, dar in vecinicie toti santem una; astfel, fiecare dintre noi trebuie sa se ingrijeasca nu numai de sine, ci si de aceasta atot-unime.
Dupa experienta suferintelor iadului, dupa invatatura lui Dumnezeu: «Tine-ti mintea in iad», Staretului Siluan ii era cat se poate de firesc a se ruga pentru cei morti care se chinuie in iad, dar se ruga de asemenea si pentru cei vii, si pentru cei ce au sa vina. In rugaciunea sa, care depasea hotarele vremii, disparea gandul despre fenomenele trecatoare ale vietii omenesti, despre vrajmasi. Ii fusese dat, in durerea sa pentru lume, sa imparta oamenii in cei ce ll cunosc pe Dumnezeu si in cei ce nu-L cunosc. Pentru el era de nesuportat a constientiza ca oamenii aveau sa se chinuie in «intunerecul cel mai din afara».
Imi amintesc de o convorbire cu un monah pustnic, care zicea:
-        Dumnezeu va pedepsi pe toti ateii. Vor arde in vecinicul foc.
Vadit ii aducea o multumire faptul ca ei aveau sa fie pedepsiti in vecinicul foc. La care Staretul Siluan, vadit rascolit sufleteste, i-a zis:
-        Spune-mi, rogu-te, daca pe tine te vor pune in Rai, si de acolo vei vedea cum cineva arde in focul iadului, vei putea tu a fi linistit?
-        Da' ce sa-i faci, ei insisi sunt vinovati, raspunde acela. Atunci Staretul, cu indurerata fata, a raspuns:
-        Dragostea nu poate rabda aceasta... Trebuie sa te rogi pentru toti.
Iar el cu adevarat se ruga pentru toti; a se ruga numai pentru sine ii devenise un lucru strain. Toti sunt supusi pacatului, toti lipsiti de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3: 23). Pentru el, cel ce vazuse, in masura data lui, slava lui Dumnezeu, si traise pierderea ei, singur gandul unei astfel de pierderi ii era de nerabdat. Sufletul ii era chinuit de constientizarea ca oamenii traiesc fara sa cunoasca pe Dumnezeu si dragostea Sa, si se ruga din rasputeri ca Domnul, pentru negraita dragostea Sa, sa le dea a-L cunoaste.
Pana la sfarsitul vietii sale, in ciuda imputinarii puterilor si a bolii, el si-a pastrat obiceiul de a dormi pe apucate. Ii ramanea astfel multa vreme pentru rugaciunea in insingurare; se ruga necontenit, schimbandu-si chipul rugaciunii in functie de imprejurari, dar mai cu seama noaptea i se intetea rugaciunea, in preajma Utreniei.
Atunci se ruga el pentru vii si pentru morti, pentru prieteni si vrajmasi, pentru toti.
Ce oare_gandea, ce traia, ce spunea el lui Dumnezeu in lungile nopti de rugaciune pentru lume?
Chip al unor astfel de rugaciuni pot fi anumite scrieri ale Staretului; ele dau putinta unei destul de mari apropieri catre taina sufletului sfantului barbat ce s'a mutat de la noi.
Cuvintele acestor rugaciuni se rostesc foarte rar, unul dupa altul. Fiecare cuvant cuprinde cu putere, adanc, intreaga faptura omului. Intreg omul se aduna intru una; se aduna intreg pana si trupeste. Suflul se schimba, se stramtoreaza, sau, ca sa zicem asa, «se tainuieste», spre a nu tulbura cu «indrazneala» sa avantul si incordarea duhului.
Intreaga minte, intreaga inima, intreg trupul pana la oase -totul se aduna intru una. Mintea nevazut gandeste lumea; inima nevazut traieste suferinta lumii, si suferinta inlauntrul ei atinge ultima limita. Inima, mai bine zis intreaga faptura, este cuprinsa de plans, cufundata adanc in plans.
Rugaciunile Staretului cuprindeau putine cuvinte, dar ele durau vreme indelungata.
Adesea rugaciunea curge fara cuvinte. Mintea, intr'un anume act de sinteza, gandeste totul dintr'o data. In astfel de stari sufletul se afla la hotarul unde in fiece clipa isi poate pierde orice simtire a lumii si a trupului sau, unde mintea inceteaza a mai gandi in concepte diferite; unde duhul omului nevazut va vedea numai pe Dumnezeu; atunci lumea se da uitarii, se curma ruga­ciunea, si doar intr'o tacuta uimire petrece in Dumnezeu.
«Cand mintea este intreaga in Dumnezeu, atunci lumea este uitata cu desavarsire», spunea Staretul.
Cand insa, din pricini necunoscute omului, se sfarseste acea petrecere in Dumnezeu, nu mai este rugaciune, dar in suflet pace, dragoste si o adanca liniste, si in acelasi timp o subtire tristete ca s-a indepartat Domnul, caci sufletul ar fi dorit vecinic sa petreaca intru Dansul.  Atunci sufletul isi traieste ramasita vedeniei.

14.9.14

Doamna Aspazia Oţel Petrescu, cu gândul la Aiud: "Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie. Noi n-am murit!"




Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.
Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi. Unora ca aceştia doresc să le fac cunoscută atenţionarea maicii noastre Teodosia.

Noi nu suntem morţi!

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

(fragment din cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)

INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predica despre sensul Crucii a PARINTELUI SOFIAN BOGHIU, chemat la Dumnezeu, acum 12 ani, in ziua acestui mare praznic



“Frati crestini,

Ne aflam in continuare in fata sfintei Cruci impodobita cu flori, aici langa sfanta icoana a Tuturor Sfintilor, sfanta Cruce — continua putere a tuturor crestinilor care i se inchina si o cinstesc — asteapta de la noi acest respect. Despre sfanta Cruce s-a vorbit in aceste zile, dar nu s-a amintit de faptul istoric in care s-a intamplat cinstirea sfintei Cruci. Voi aminti ceva acum, apoi vreau sa va aduc aminte ca sfanta Cruce are doua intelesuri: sfanta Cruce ca obiect pe care a fost jertfit Iisus Hristos Dumnezeul nostru, deci altarul Lui, obiectul de osanda la rastignirea Mantuitorului, si al doilea inteles al sfintei Cruci este acela al suferintei. Crucea intotdeauna aminteste de rastignirea Mantuitorului. Foarte multe chinuri, cu foarte mare durere sufera Iisus pe Cruce. In seara aceasta vreau sa va amintesc faptul istoric al inaltarii sfintei Cruci si apoi sa vorbesc si despre intelesul ei ca suferinta.
Mantuitorul a patimit pe Cruce, apoi a inviat, apoi S-a inaltat la ceruri. Ierusalimul a ajuns curand loc de prigoana impotriva ucenicilor lui Iisus. Şi au trecut ani de prigoana, cei trei sute de ani de prigoana impotriva crestinilor... Şi a dat bunul Dumnezeu pace Bisericii dupa atata sange varsat, prin sfantul Constantin cel Mare care prin edictul de la Milan, dupa cum stiti, a dat libertate crestinilor, libertate egala cu a celorlalti cetateni ai imperiului. Un fapt foarte important pe care l-a savarsit sfantul Constantin, indemnat fara indoiala de sefii Bisericii de atunci: a intrunit primul sinod ecumenic, prin care s-au stabilit niste randuieli pentru viata crestina. Pentru ca intre ucenicii lui Iisus, crestinii, fiind prigoniti si traind viata in catacombe, separati unii de altii, au mai patruns intre ei niste intelegeri personale ale crestinismului — ori trebuia sa fie unificate, pentru ca si Hristos este Unul. De aceea s-a tinut sinodul I ecumenic, cum stiti, la anul 325.
In anul urmator, 326, sfantul Constantin roaga si trimite pe maica sa, sfanta Elena, sa mearga la Ierusalim, sa afle sfanta Cruce pe care S-a jertfit Mantuitorul Hristos, aceasta Cruce pe care sfantul Constantin cel Mare o vazuse pe cer alcatuita din stele, intr-un moment de grea cumpana pentru el, cand avea in fata un razboi greu cu Maxentiu. Rivalul lui de la Roma [avea] o armata foarte puternica, iar el avea armata putina. Şi in framantarea lui si in rugaciunea facuta catre Dumnezeu Mantuitorul Hristos, vede pe cer, ziua la amiaza, semnul sfintei Cruci, alcatuita din stele si sub Cruce scria: „In acest semn vei invinge” (…). Mantuitorul ii spune sa porneasca razboiul cu curaj, cu indrazneala, ca il va ajuta prin semnul sfintei Cruci. In cinstea acestei minuni, sfantul Constantin roaga si trimite pe maica sa, sfanta Elena, la Ierusalim, ca sa afle sfanta Cruce pe care S-a rastignit Mantuitorul Hristos.
Insa intre timp, sfanta Cruce fusese profanata. Ierusalimul, in cei trei sute de ani, cati au trecut de la Invierea si Inaltarea Mantuitorului Hristos, a fost bantuit de multe valuri de ura, [incurajate de] insisi imparatii romani, cum au fost Adrian si mai ales Iulian Apostatul, acel fost crestin, nepot al lui Constantin cel Mare, care a amestecat cu moloz locul unde a fost sfanta Cruce si a cladit acolo, pe locul ei, pe Golgota, un templu al pacatului, un templu al zeitei Venus, anume ca sa-­si bata joc de sfintenia Crucii. Incercase Iulian sa reconstruiasca Templul [lui Solomon] asa cum a fost, adica sa fie cu totul impotriva Mantuitorului Hristos, Care le-a spus ca nu va ramane piatra peste piatra din Templul lor, pe care l-au profanat prin viata lor netrebnica. Iulian a vrut sa ridice acest Templu din nou, insa Dumnezeu si-a tinut cuvantul: apareau niste flacari puternice de foc care topeau pe cei care se apropiau sa construiasca Templul impotriva vointei Lui. Insa sfanta Cruce ramasese profanata, ingropata in moloz (…), pana la anul 326. Sfanta Elena, ajunsa la Ierusalim cu o ceata de arheologi, de arhitecti, de oameni foarte intelepti, a inceput sa caute, sa se intereseze unde anume este locul Golgotei.
Astazi nu mai este Golgota de altadata, pe care a fost Iisus rastignit, ci marea biserica a Invierii, construita de sfanta Elena. Un etaj al bisericii aminteste de fosta Golgota. Sfanta Elena s-a interesat si a aflat locul unde a fost rastignit Iisus Hristos. Ştim din istoriile care s-au scris, ca sfanta Cruce fusese smulsa din locul ei si aruncata intr-o vale, intr-o prapastie si acoperita cu pietre si bolovani. Stratul de pamant depus pe sfanta Cruce era gros. Sfanta Elena a staruit foarte mult, a inceput sa sape si au sapat mult acolo, incat sapatorii obosisera, se saturasera de atata munca. Este si azi la Ierusalim, in biserica [de pe locul] unde au fost aceste sapaturi, intr-un mic amvon, o ferestruica. Astazi parca nu are nici un rost. Atunci, insa, sfanta Elena statea in acel pridvor, in acel amvon, sus si supraveghea lucrarile. Şi pentru ca muncitorii sapatori se plictisisera, arunca bani de aur, de sus, printre pietre. Banii, fara indoiala, intrau printre bolovani mai la adancime si ei sapau ca sa gaseasca banii. Au tot sapat asa, mereu, [sfanta Elena] aruncand de sus monede de aur, pana cand a ajutat bunul Dumnezeu si au ajuns la sfanta Cruce.
Erau de fapt trei cruci aruncate in dezordine. Au gasit si cuiele care au fost batute in picioarele Mantuitorului si cununa de spini, aruncata, strivita de bolovani. Insa… nu stiau care dintre cele trei cruci este a Mantuitorului Hristos. Şi au adus din cetate o bolnava, o doamna din aristocratia din Ierusalim, o doamna care era foarte grav bolnava, pe moarte, si au atins-o de fiecare din cele trei cruci. Cand s-a atins de o anumita cruce, s-a cutremurat putin si s-a vindecat pe loc. Atunci au spus: „Aceasta este Crucea Mantuitorului Hristos”. Aceasta o spune Eusebiu din Cezareea care era sfetnicul lui Constantin cel Mare si o spune Sozomen, un istoric din acea vreme [2].
Gasita sfanta Cruce in aceasta stare, patriarhul de atunci al Ierusalimului, numit Macarie, a luat-o cu cinste si, cu clerul care era atunci in Ierusalim, a ridicat-o pana in amvon si poporul tot striga: „Doamne miluieste”!
Atunci a fost in anul 326, 14 septembrie. Acest moment de inaltare a sfintei Cruci dintre bolovani, din prapastiile in care a fost aruncata si profanata de dusmani, aceasta inaltare cu cinste in fata crestinilor de atunci, a ramas pana astazi si a ramas din an in an, praznuita pana acum si pana la sfarsitul istoriei neamului crestinesc.

13.9.14

Crezul sfinţilor de la Aiud: Voiam s-aducem Cerul mai aproape şi pe Carpaţi să-i facem un altar. DOCUMENT. Scrisoarea-raspuns adresata de Traian Trifan, detinut politic la Penitenciarul Aiud, Ministrului Justitiei din timpul regimului Maresalului Ion Antonescu

Noi ne-am născut sub semnul pătimirei
Ca mărul ce-nflorise în brumar,
Voiam s-aducem Cerul mai aproape
Şi pe Carpaţi să-i facem un altar.

I-am dăruit bucate pentru gloată,
În dragoste ne-a pus pelin de mai,
Ne-a mai cerut un stol de călăuze
Pe drumul care duce către Rai.

Am mai păstrat victorii şi înfrângeri
Purtate sus, ori în ţărână, jos,
Cu pita lor divină şi amară
Să crească-un neam înalt şi luminos.

De-o coborî şi neamurile toate
Veni-vor să se-nchine printre voi,
Aduceţi-vă aminte de Golgota
Şi-aprindeţi lumânare pentru noi.

Virgil MATEIAŞ
15 mai 1958, Uranus, celula 94 şi 4 decembrie 1962, Aiud, izolare



Domnule Ministru!


Subsemnatul Traian Trifan din Penitenciarul Aiud, fost prefect al județului Brașov, condamnat la 16 ani M.S. (muncă silnică - nn), am cerut în luna Iunie 1941 și Martie 1942, să mi se îngăduie să merg pe front, pentru a-mi face datoria către țară.

Față de aceasta, Onor. Direcțiune a Penitenciarului, mi-a cetit în ziua de 5 Mai 1942 adresa M. Stat M. (Marelui Stat Major - nn) Nr. 82788 din 29 aprilie 1942.

În răspuns țin să arăt că nu pot primi condițiile din adresă pentru următoarele motive:

1.         Aprobarea mergerii pe front se dă ca o posibilitate de reabilitare. Nu am cerut și nu voi cere acest lucru, deoarece ar însemna să mă înfierez singur, recunoscând că sunt vinovat, dement și că am lucrat contra interesului Neamului și statului. Faptele trecutului meu nu mă înjosesc, ci mă onorează.

2.         Prin sentința de condamnare a fost umilită Legiunea și calitatea (funcția) legionară ce am avut, cu stigmatul rebeliunii. Atât timp cât această sentință nu va fi anulată, voi protesta cu toată ființa mea, până în ceasul morții.

3.         Se spune în adresă: “Domnul Mareșal Antonescu a hotărât să se dea posibilitatea condamnaților de drept comun și celor politici să se reabiliteze, luptând pe front, la unitățile constituite aparte”.

Așadară: Legionarii Căpitanului puși alături cot la cot cu delicvenții de drept comun.

Unitatea astfel constituită este o insultă adusă Adevărului, morților noștri  și trecutului nostru de luptă naționalistă și anticomunistă.

4.         Plecarea mea pe front se face de la închisoare. Deci nu românul pleacă să-și facă datoria, ci ocnașul.

Președenția Consiliului de Miniștri a dat în presă – cu referire la cererile de mergere pe front a deținuților politici – un comunicat în care spune că unii comandanți de unități refuză primirea deținuților politici, refuz găsit explicabil și întemeiat de Onorata Președenție, din care motiv se vor constitui unități speciale.

Răspund, că dacă armata nu are nevoie de ostași, nici eu nu mă pot degrada singur la acceptarea situației – inexprimabil de nedreaptă, de rebel și ocnaș, în care am fost pus.

Moartea o primesc, dar umilirea Legiunii și a trecutului meu legionar – niciodată.


Aiud, 6 Mai 1942

Cu toată stima,

Traian Trifan, deținut

Penitenciarul Aiud

D-sale D-lui Ministru al Justiției

București


Cererea înreg. la

Penitenciarul Aiud sub Nr. 4150 sau 4151

din 9 Mai 1942
Related Posts with Thumbnails