Ovidiu Nacu (revista Isvod): Calea Invierii. Sa aflam cine suntem pe pielea noastra, nu din poantele si povestioarele domnului Puric.

Dintotdeauna au fost două tabere pe lume: fiii lui Cain şi urmaşii lui Abel. Primii au făcut cetatea, cultura, ştiinţa; ultimii s-au suit (fizic ori metafizic) pe un vârf de munte, ca să fie pe deplin întru Dumnezeu, ori ca să se ascundă de prigoana confraţilor cainiţi. Şi asta pentru că mereu, în istorie, Cain îl va prigoni pe Abel şi va căuta să-l ucidă. Care-i vina lui Abel? Prin modul său de a fi, nelumesc şi eshatologic, el emană o putere care-l tulbură grozav pe Cain, îi răvăşeşte fiinţa şi viaţa… Cain, ce aduce jertfă lui Dumnezeu din formalitatea religiei, este judecat de Dumnezeu prin tăcerea blajină a lui Abel, căruia îi este primită jertfa duhului său ardent. Tocmai această deplinătate a vieţii o observă Cain prezentă în fratele său şi absentă întru sine şi de aici tulburarea neînchipuită ce-l mână la crimă. Oricum am privi lucrurile, Abel trebuie să moară!… Pentru că aparţine mai mult eshatonului decât istoriei, pentru că bunătatea şi lumina lui opreşte lumea din mersu-i prestabilit, pentru că el însuşi doreşte, în tainiţele sufletului, stihial şi mistuitor, să aducă jertfa supremă lui Dumnezeu: propria-i viaţă…

Tăcut în vremelnica existenţă pământească, Abel începe să grăiască după desăvârşirea sa întru jertfă; Cain ascunde crima, dar glasul sângelui strigă din pământ (Facere 4, 10), Cain caută izbăvire din căderea sa prin cetate, prin cultură, prin ştiinţă, trâmbiţând pretutindeni succesele sale faustice, dar în tot ceea ce face se simte bântuit de absenţa omniprezentă a fratelui său, arhetip pur al omului îndumnezeit.

În secolul XX fiii lui Cain au ucis mulţi urmaşi de-ai lui Abel… Răsăritul Europei a dat o nenumărare de Sfinţi Martiri şi Mărturisitori, mitraliaţi, decapitaţi, torturaţi, arşi de vii, întemniţaţi şi alungaţi din cainica cetate – ei, de care lumea nu era vrednică (Evrei 11, 38)…. Neamul românesc se înscrie cu cinste printre neamurile martirizate pentru Hristos de către fiara comunistă, prin mulţimea de cărturari, înţelepţi, monahi, preoţi, credincioşi – chiar şi episcopi, ortodocşi în duh dacă nu în confesiune – care au ales să aibă zile infernale dar nopţi liniştite (Steinhardt), în vremea când cetatea întreagă, posedată de-ai comunismului demoni, alegea să aibă zile liniştite urmate de nopţile infernale ale conştiinţei… Aceşti urmaşi ai lui Abel, care şi-au lăsat oasele prin temniţe, prin ocne, prin munţi, prin tranşee, prin păduri, prin râpe şi văi, îngrăşând pământul românesc cu mirul jerfei lor, zac până astăzi uitaţi de cetate şi Biserică, zac în neştiutul lor loc de hodină pământească. Părintele Iustin Pârvu a afirmat că păşeşte cu teamă peste glia Aiudului, că-i toată plină de sfinte moaşte… Însă măcar de-ar fi singura…

Chestiunea Martirilor e cheia de boltă a concepţiei despre sine a unui popor creştin – această afirmaţie sintetizează problema fundamentală cu care ne este dat să ne confruntăm la început de veac XXI. În lumina acestor Abeli blajini, ce odihnesc tăcuţi în pământurile patriei, ne putem judeca şi noi, mai degrabă fii ai Cainului comunist, după aproape jumătate de secol de formatare ideologic-existenţială; şi lumea contemporană, cu mirajele şi capcanele ei, dar şi trecutul nostru recent sau îndepărtat, acele epoci nevirusate încă de morbul apostaziei. De ce e necesar acest proces de reevaluare a identităţii noastre, de români şi ortodocşi? Ca să aflăm cine suntem pe pielea noastră, din fapte, dovezi şi mărturii veridice, nu din poantele şi povestioarele domnului Dan Puric, de la tribunele neocomunist-europene ale Parlamentului, ori de la amvonul ideologizat al Patriarhiei Române.

Aşadar, cine suntem? Mai suntem creştini, mai vrem să fiinţăm ca români şi în mileniul trei, mai râvnim la fericirile Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, ori la dragostea de neam a lui Ştefan cel Mare?… Iată întrebările la care fiecare dintre noi, dar şi poporul român, în dubla sa ipostază: profan-civică şi religios-eclesială, este chemat să răspundă. Nu că l-ar întreba vreun publicist de provincială revistă, ci că glasul sângelui strigă din pământ (Facere 4, 10) şi ne cheamă la judecată, aici şi acum. Înaintea Martirilor, de al căror sânge s-a muiat pământul românesc în ultimul secol şi de trupurile cărora, neputrezite şi izvorâtoare de mir, e plină ţara – înaintea lor avem de dat socoteală frăţească despre cum ne ştim purta destinul, azi şi mâine. Socoteala frăţească pe care ne-o cer vine din faptul că ei au dat socoteală pentru noi, înaintea judecătorilor nedrepţi, a torţionarilor şi a ucigaşilor, – unelte ale comunismului ateu şi apatrid.

„Pe biroul lui Mircea Vulcănescu, se afla fotografia unui ţăran, baciul Vasile din Bârsana Maramureşului, în casa căruia a stat un timp, în perioada cercetărilor sociologice. Întrebat cine este, Vulcănescu a răspuns: un ţăran cu care stau şi mă sfătuiesc la cumpănă. Nu era doar o figură de stil. Acelaşi lucru Vulcănescu 1-a spus şi la tribunal, în pledoariile sale, dovedind că economia României [sub guvernul din care făcea parte, n.m.] nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci, dimpotrivă, prospera. Dar aceste justificări nu erau destinate numai tribunalului. Spunea el: <<Ţie, baciule, şi mai presus de această curte, îţi dau socoteală>>”[1].

De îi vom readuce înapoi în agora cetăţii şi pe altarele bisericilor, unde şi este sălaşul lor de drept, avem şanse să renaştem ca Neam şi Biserică, precum şi ei s-au născut din nou în cer; şi ne vom mira de paradoxul actual care ne leagă firea: neputrezite, trupurile lor zac uitate de români, în timp ce trupul României tot putrezeşte…

Ca să ieşim din putrefacţie şi impostură, ca să ne liberăm din robia babiloniană a Apusului şi să deschidem cartea Culturii acolo unde vom pofti; ca să însemnăm pe pagini Adevărul, şi să lăsăm copiilor noştri moştenire dreptatea celor ucişi pentru Hristos; ca să ne arătăm vrednici a mai fiinţa pe lume şi a ne însemna cu semnul crucii – trebuie să-i cinstim pe Martirii noştri, să-i iubim, să ne lăsăm călăuziţi de lumina şi bunătatea lor. Ei să fie conştiinţa noastră şi din izvoarele lor să ne adăpăm. Ei n-au nevoie de răzbunare („Să nu ne răzbunaţi” au fost ultimele cuvinte ale Înţeleptului Mucenic Mircea Vulcănescu), ori de vreo adulaţie idolatră, ci, dacă se poate spune că mai au nevoie de ceva, acel lucru este Învierea noastră.

- fragment dintr-un articol preluat din revista Isvod, via oranta.ro

Dragoş Martinian Iancu (revista Isvod): Hristos, Martirii şi Biserica. Cetatea se adună în/ca Biserică în jurul mormintelor Martirilor.

Hristos, Martirii şi Biserica

Această intimitate maximă a lui Dumnezeu cu făptura Sa a fost vestită de Iisus în Palestina de acum 2000 de ani ca „Împărăţie a lui Dumnezeu”, vestire ce se prelungeşte prin Biserică în toate secolele şi ariile geografice ale lumii, provocând tulburare mare (F.A. 19, 23) acolo unde ea se face în Duh şi Adevăr (Ioan 4, 23). De ce tulburare? Pentru că vestirea în sine cuprinde sămânţa acestei Împărăţii, fapt ce răvăşeşte puterea răului statornicită peste lume (1 In 5,19). Apostolul Pavel arată că toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (2 Tim 1, 12), eshatologicul modus vivendi nefiind compatibil cu ontologia pervertită a lumii actuale. Despre prigoana şi persecuţiile repetate asupra creştinilor în istorie vorbeşte şi Hristos Domnul, fericindu-i pe cei care Îl mărturisesc înaintea dregătorilor de stat, a sinagogii (adică, în sens larg, a instituţiei religioase, oricare ar fi ea) şi în arena întregii lumi, cu preţul vieţii lor:

Iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate (Matei 23, 34).

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (Matei 10, 32-33).

…Vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu (Matei 24,9).…Vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor. (Marcu 13, 9).

Eu vă voi da gură şi înţelepciune căreia nu vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca 21, 15).

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 10-12).

În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea ( Ioan 16, 33).

Din cele de mai sus putem desprinde faptul că a fi creştin, în sensul cel mai autentic al cuvântului, înseamnă a-L mărturisi pe Iisus Hristos Mântuitorul, prin viaţă (iradiere existenţială) şi cuvânt (epfanie discursivă). A mărturisi înseamnă, pe lângă redarea fidelă a unor fapte, şi comunicarea intimă şi personală a unui eros tulburător. Să ascultăm mărturisirea pe care Sfântului Ignatie Teoforul (†107), episcop al Antiohiei, o face despre Hristos creştinilor din cetăţile prin care avea să treacă spre Roma, loc al martiriului său:

Fără El să nu doriţi vreodată nici măcar să respiraţi; căci El este nădejdea mea. El este lauda mea, El este bogăţia mea neştirbită, întru care îmi port din Siria până la Roma lanţurile, mărgăritarele duhovniceşti, în care fie să fiu desăvârşit prin rugăciunea voastră şi să mă fac părtaş al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al morţii Lui, al învierii Lui din morţi şi al vieţii Lui neştirbite. […]

Scriu tuturor Bisericilor şi le poruncesc tuturor, că eu de bunăvoie mor pentru Dumnezeu, dacă nu mă veţi împiedica. Vă rog nu-mi faceţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu de mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Grâu al lui Dumnezeu sunt şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Dumnezeu. Mai degrabă linguşiţi fiarele, ca să mi se facă mormânt şi să nu mai rămână nimic din trupul meu, ca nu cumva adormind să fiu găsit povară cuiva. Atunci voi fi adevărat învăţăcel al lui Iisus Hristos, când lumea nu va mai vedea nici trupul meu. Rugaţi pe Domnul pentru mine ca prin aceste instrumente să fiu găsit jertfă lui Dumnezeu. […]

Dacă voi pătimi, voi ajunge un dezrobit al lui Iisus Hristos şi voi învia în El liber. Fiind legat în lanţuri în El învăţ acum să nu mai poftesc nimic lumesc sau deşert[1].

Erosul mărturisirii, deopotrivă mistic şi realist, aparţine prin excelenţă Martirilor/Martorilor lui Iisus Hristos. De aceea Biserica şi-a iubit mereu Mirele în cei ce reiterează în al lor trup patimile Mântuitorului din dragoste pentru El, Adevărul întrupat…

Constituţiile Apostolice expun cu fidelitate statutul de care Martirii se bucurau în Biserica primară: …Cel condamnat pentru numele Domnului Dumnezeu este un sfânt, un frate al Domnului, un fiu al Celui Preaînalt, un receptacol al Duhului Sfânt, prin Care fiecare din cei credincioşi a primit luminarea slavei Evangheliei, întrucât s-a învrednicit de cununa nestricăcioasă, de mărturia dată pătimirilor Lui şi de comuniunea cu Sângele Lui şi s-a conformat morţii lui Hristos spre înfiere.

De aceea, toţi credincioşii prin episcopul vostru slujiţi acestor sfinţi din averile şi din osteneala voastră; dacă cineva nu are ceva, să postească o zi şi hrana zilei să o pună de-o parte pentru cuvioşi, dar dacă cineva are de prisos, să le slujească cu ceva mai mult, proporţional cu puterea lui. Iar dacă îi este cu putinţă să-şi dea toată averea şi să-i scape din închisoare, fericit va fi şi prieten al lui Hristos. […]

Şi dacă atunci când stă cu ei cineva e reţinut şi e supus la maltratări, fericit este că s-a făcut părtaş al martirilor şi imitator al pătimirilor Domnului Iisus Hristos. Căci şi noi [apostolii], primind pentru Hristos lovituri de la Caiafa, Alexandru şi Ana, am ieşit de la ei bucurându-ne că ne-am învrednicit să pătimim unele ca acestea pentru Numele Mântuitorului nostru.

Iar pe cei prigoniţi pentru credinţă şi care fug din oraş în oraş primiţi-i pentru porunca Domnului, ajutându-i şi primindu-i ca pe nişte martiri, bucuraţi-vă că v-aţi făcut părtaşi ai prigoanei lor, ştiind că ei au fost numiţi fericiţi de către Domnul.[2]

Cu privire la aceeaşi epocă, sunt dese relatările despre creştini cucernici care, asemeni lui Iosif cel cu bun chip, preiau trupurile Martirilor de prin arene, de la dregători sau direct de pe cruce pentru a le îngropa creştineşte, arătându-le cinstire. În Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Policarp, episcopul Smirnei (†143) descoperim comuniunea strânsă între Hristos, Martiri şi Biserică. Martirii sunt cinstiţi pentru că întru ei S-a preaslăvit puterea lui Hristos, Care i-a trecut de la moarte la viaţă, cu „moartea pre moarte călcând”. Taina Învierii – nucleul eshatologic al creştinismului – se manifestă cu putere în moartea mucenicească, trupurile Martirilor devenind temple ale Duhului Sfânt, făcătoare de minuni, izvorâtoare de bună mireasmă ori de mir, neputrezite şi iradiind nepământescul har al Împărăţiei. Cinstirea adusă lor, totuşi nu se confundă cu închinarea adusă lui unicului Dumnezeu: Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii şi următorii lui Hristos, care pentru dragostea lor mare pentru El au pătimit pentru Dînsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă (sublinierile ne aparţin)[3].

Într-o perioadă mai târzie, această cinstire se înteţeşte şi universalizează în toate Bisericile locale. Pentru că adevărata cinstire a Martirilor înseamnă imitarea lor[4], imitare care poate fi făcută oriunde, oricând, Sfântul Ioan Hrisostom (†407) se adresează, într-o strălucită omilie, mulţimilor adunate la mormântul unor Martiri, întrebând: pentru ce s-au adunat toţi laolaltă? Încât aproape întreaga cetate s-a îmbulzit aici şi nici pe rob nu l-a ţinut frica de stăpân, nici pe sărac nu l-a ţinut strâmtorarea sărăciei, nici pe bătrân neputinţa bătrâneţii, nici pe femeie slăbiciunea firii, nici pe bogat înfumurarea bogăţiei, nici pe dregător grija puterii, ci dorul de Mucenici, înlăturând orice altă neputinţă şi orice altă slăbiciune a firii sau strâmtorarea sărăciei, a atras ca un lanţ atâta mulţime aici. Şi ne-a înaripat dorul de Mucenici, pentru ca în cer să petrecem ca nişte cetăţeni[5].

Văzând dragostea şi evlavia creştinilor strânşi în jurul Martirilor, …cine nu ar petrece astăzi în adunarea/Biserica noastră, în priveliştea aceasta strălucitoare, în dragostea noastră fierbinte?[6]

Nota bene. Cetatea se adună în/ca Biserică în jurul mormintelor Martirilor, unde de regulă s-au construit biserici. Aceeaşi cetate, care odinioară s-a strâns să privească cu plăcere pătimirile Martririlor fără să ia aminte la cuvintele mărturiei lor, se adună şi acum, pentru a-i cinsti liturgic, pentru a venera trupurile lor neputrezite, şi pentru a căpăta dezlegare minunată din boli sau necazuri. Şi de data aceasta, mărturia mucenicească este luată în seamă, ca una ce izvorăşte din Evanghelie şi o reactualizează concret în viaţa credincioşilor-cetăţeni. Metanoia cetăţii în faţa Martirilor proprii e garanţia cea mai sigură a încreştinării ei veritabile. Învierea lui Hristos, de care se pătrund trupurile muceniceşti, începe să fie râvnită şi în cetate, care se îmbulzeşte să-i cinstească în numele lui Hristos pe cei pe care odinioară i-a torturat şi ucis pentru numele aceluiaşi Hristos…

de Dragoş Martinian Iancu

- fragment dintr-un articol apărut în revista Isvod, via oranta.ro