Marii ziarişti ai neamului - condamnaţi la moarte. Acuzator - nevasta bolşevică a lui Silviu Brucan

Astăzi este de neînchipuit o societate liberă fără presă, chiar dacă presa nu joacă tot timpul rolul onest de cîine de pază al democraţiei. Deşi au apărut voci care acuză ba în stånga, ba în dreapta că se pune botniţă presei, nici nu realizăm probabil cåt de departe suntem de acest fenomen. Am făcut această scurtă introducere pentru a putea face o incursiune în trecut pentru a exemplifica ce înseamnă pericolul „botniţei pentru presă“ şi teroarea politică a unui regim de tip totalitarist în speranţa că astfel de vremuri vor rămåne doar pagini negre de tristă amintire ale istoriei. Soarta, sau mai degrabă răzbunarea istoriei face ca astăzi, la 66 de ani de la procesul în care au fost judecaţi, condamnaţi la moarte sau la ani grei de temniţă marii jurnalişti ai neamului, acuzaţi de comunişti pentru  delict de opinie, ziariştii de la „Curentul“, tributari aceloraşi valori pentru care a fost condamnat la moarte Pamfil Şeicaru, întemeietorul acestui ziar acum mai bine de 80 de ani, au onoarea de a dezvălui genocidul comandat de comunişti asupra marilor conştiinţe ale naţiunii. Deşi în våltoarea anilor nimeni nu a avut timp sau voinţă să reabiliteze memoria marilor jurnalişti condamnaţi pentru convingerile lor, sperăm ca acest text să contribuie, măcar din punct de vedere moral, la repunerea acestor conştiinţe naţionale la locul cuvenit în memoria neamului. Odată cu sfårşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale şi venirea pe scena politică a comunismului, ad-hoc a fost creată o instituţie butaforică care mima actul de justiţie. De sorginte sovietică, acest surogat numit „Tribunalul Poporului“, mecanism care trebuia să împartă justiţia în „Romånia sovietică“, a început debarasarea şi pedepsirea în stil stalinist a ultimelor rămăşiţe ale „elementelor duşmănoase“ din politică, armată şi presă, cei care înainte de actul de la 23 august 1944 preferau „hitleriştii“ în locul „staliniştilor“, două elemente la fel de criminale în faţa istoriei. Imediat după instalarea sa la cårma noului guvern comunist, Petru Groza avea să rostească: „Vă spun dumneavoastră, scoateţi din sufletele voastre acea otravă care încă mai dăinuie. Noi dorim să simţim că sunteţi luptători pentru libertate, că doriţi ca noi să făurim o Romånie nouă, liberă, democratică, în locul aceleia călcată de picioarele dictaturii“.

Proces „kafkian“

Între 22 iunie şi 4 mai 1945, la circa 20 de ani de la apariţia romanului „Procesul“ al lui Franz Kafka, acest episod, de data aceasta în realitate, avea să se reediteze într-un mod morbid cu jurnalişti români care nu zâmbiseră către noua stăpânire. Acest nou „Tribunal al poporului“ inventase şi un nou tip de proces, acolo unde principiile esenţiale de drept erau eliminate cu o lejeritate debordantă: se abolea prezumţia de nevinovăţie şi doar faptul că fuseseşi arestat însemna că actul condamnării era inevitabil, iar „litera stacojie“ a vinovăţiei devenise laitmotiv. Toate principiile juridice cunoscute erau răsturnate, la fel ca şi valorile societăţii muribunde cu orientate pro-occidentală care se pregătea pentru o jumătate de secol de beznă. „Justiţiarii“ noii stăpâniri erau nouă persoane, dintre care doi erau magistraţi, iar şapte făceau parte din, cum s-ar numi acum, societatea civilă, adică „oameni de bine“ care ştiau foarte bine ce partitură au de interpretat în acest spectacol grotesc, persoane denumite oficial „judecători ai poporului“. Această nouă instanţă se substituia astfel Consiliului de Miniştri, singura instituţie abilitată să trimită în judecată oameni care se făceau vinovaţi de „crime de război sau de dezastrul ţării“.

Cine erau „criminalii“?

Cel mai interesant lot al persoanelor judecate pentru „dezastrul ţării“ a fost cel al jurnaliştilor, cei care nu simpatizaseră cu tătuca Stalin şi erau filogermani. În fapt erau doar jurnalişti cu un pronunţat condei naţionalist, care aveau anumite convingeri neconcordante cu ideile Moscovei, de rearanjare a noii ordini mondiale instituite după cel de-al Doilea Război Mondial. Printre ziarele care au deranjat noua putere proaspăt venită pe tancurile sovietice prin trădări şi proaste decizii politice se numărau cele mai mari ziare ale acelor vremuri, printre care „Universul“, „Curentul“, „Porunca Vremii“, „Gândirea“. Aceste ziare au primit rapid eticheta de promotoare ale naţionalismului, antisovietismului sau antidemocrate. În plan politic, acestea erau acuzate că ar fi sprijinit legionarismul, fascismul şi hitlerismul, iar ziariştii au devenit brusc „criminali de război“. Nu mai puţin de 14 jurnalişti, cei mai prestigioşi din perioada interbelică, aveau să fie citaţi în faţa unui „pluton moral de execuţie“. Printre aceştia se regăseau Pamfil Şeicaru (fondatorul şi şeful cotidianului „Curentul“), Nichifor Crainic (revista „Gândirea“), Stelian Popescu (fondatorul „Universului“), Ilie Rădulescu („Porunca Vremii“), Romulus Dianu, Radu Gyr, Ion Dumitrescu, Gabriel Bălănescu, Romulus Seişanu, Ilie Popescu-Prundeni, A. Cosma, Justin Iliesu, Nicolae Iliescu şi Alexandru Hodoş.

Vinerea neagră

În data de 1 iunie 1945, într-o „vinere neagră“, cei enumeraţi mai sus erau aduşi în faţa completului de judecată, unde soţia lui Silviu Brucan, pe numele ei de domnişoară Alexandra Sidorovici, avea să măture pe jos cu aceşti „criminali de război“. „Eri dimineaţă a început în faţa Tribunalului Poporului procesul celui de al doilea lot de acuzaţi: ziarişti. Numai şapte din ei sunt prezenţi, restul urmează a fi judecaţi în lipsă. La ora 8,3 membrii tribunalului intră în sala de şedinţe. Sunt aceiaşi care au judecat primul lot de criminali de război. Acuzarea e susţinută de: d. av. C. Vicol, prodecan al baroului de Ilfov şi acuzator public, av. I. D. Ioan şi d-na ing. Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan - n. red.), acuzator public. D. preşedinte Ilie Ţabrea deschizând şedinţa, aduce la cunoştiinţa lui Ilie Rădulescu că actul de acuzare împotriva sa a fost extins şi asupra faptelor de instigare şi participare la crimele de război, pasibile de pedeapsa cu moartea“, scria ziarul „Universul“, de data aceasta trecut de partea comuniştilor, în ediţia din 1 iunie 1945. Vom reda în continuare textul „nealterat“ al acestui ziar, articol care este în fapt un fel de „necrolog al ziariştilor nealiniaţi“ comunismului.

Parintele Arsenie Boca - Video-documentar inedit.

Teomahia Leninismului. Lenin si religia.

Subiectul “Lenin si Religia” a fost tratat in moduri diferite dar in fiecare caz analiza a fost prea limitata. O explicatie partiala ar fi ca activitatile lui Lenin chemau la lupta cu religia, considerate drept ideologia claselor conducatoare care inrobeau si exploatau masele; el crezand ca era necesar sa se schimbe conditiile sociale, sa se publice literature antireligioasa si sa se initieze propaganda antireligioasa.

Dar adevarata atitudine privind religia nu a fost complect dezvaluita in critica sa a ideologiei religiei.

Fanatismul ateu al lui Lenin, lupta sa salbateca impotriva religiei, nu pot fi limitate la impotrivirea contra relelor sociale (asa cum erau considerate de marxism) provocate de o ideiologie eronata, conditionata istoric - religia.

In mod clar, Lenin nu s-a luptat contra religiei ci impotriva lui Dumnezeu, a carui existenta o nega cu salbaticie.

Ca sa intelegem secretul atitudinii lui Lenin asupra religiei este necesar sa ne amintim de scriitorul genial Dostoievski, care a reusit sa dezvaluie intentia teomahica a culturii europene. Fiind un artist, Dostoievski nu si-a formulat ideile in concepte complecte ci a folosit  intr-o forma extreme de realista “filosofia imaginilor”. Dostoievski s-a luptat cu materialismul oponentilor sai, insa nu l-a considerat un adevarat materialism. In constiinta ateilor, personajele romanelor sale, exita un dualism – ei au nevoie de Dumnezeu ca sa-L poata renega.

Acest lucru este exact ce se poate observa in comportarea lui Lenin. Nu putea sa mentioneze religia fara sa o condamne pentru ca era posedat de nevoia de a batjocori in mod patologic Divinul: religia pentru el nu e nimic altceva decat “clericalism” , “cochetare cu Dumnezeu”, “cel mai nenorocit lucru”, “necrofilie”, “orice ideie religioasa despre o divinitate oarecare, orice apropiere de divinitate este o blestematie de nedescris … cea mai periculoasa blestematie, cea mai nenorocita boala”. Discutand despre fenomene istorice diferite, Lenin se dadea in spectacol gasind relativitatea in absolut orice si  ataca orice ideie  precum ca ar exista ceva absolut. Aceasta a fost esenta luptei sale cu spiritualitatea. Cand era vorba de religie, Lenin uita de metodologia marxista “impartiala” si cadea in frenezie si nebunie.  Este evident ca motivatia ascunsa era perceptia sa ca religia este dusmanul absolut. In aceste situatii Lenin nu avea nici macar rabdarea sa prezinte religia ca un fenomen conditionat de istorie si temporar.

In lucrarea sa “Boala copilariei a stangismului in communism”, Lenin invata ca se pot face compromisuri in orice domeniu dar nu in scopurile comunismului. Isi batea totdeauna joc de cei care nu erau in stare de acest lucru.  Insa Lenin niciodata n-a facut un compromis cu religia. Niciodata nu s-a gandit sa-L evite pe Dumnezeu, Biserica sau religia. Stalin, ca un adevarat leninist in toate celelalte actiuni ale sale, totusi a acceptat ca sa fie folosita religia pentru a mentine puterea comunista. Marx, care niciodata nu se sfia sa atace religia, a incercat totusi sa foloseasca o interpretare istorica.

Lenin a coborat pana si sub nivelul marxismului incat era absolute entuziasmat de cel mai vulgar pampflet antireligios cum ar fi cele scrise de Helvetius.

Lui Lenin ii era teama nu numai de realitatea religioasa ci si de simbolurile sacre. Nu putea sa suporte nici macar numele lui Dumnezeu. De exemplu nu putea folosi nicio expresie care continea numele lui Dumnezeu desi aceste expresii din limba rusa nu aveau un continut religios si ar fi putut sa obtina beneficii revolutionare folosindu-le in propaganda ateista. Faptul ca Lenin nu putea sa ia religia in gluma ci trata orice legat de ea cu cea mai mare seriozitate, marturiseste ca in opinia lui Lenin distrugerea religiei era scopul supreme al regimului comunist.

Lenin a inceput cea mai masiva si sangeroasa persecutie religioasa din istoria lumii.

Inca de la 1 mai, 1919, intr-un document adresat lui Dzerjinsky, Lenin poruncea: “Este necesar sa terminam cu sutanele si cu religia cat mai curand posibil. Sutanele trebuie arestate ca si contrarevolutionari si sabotori si impuscati fara mila in toate localitatile. Cat mai multi posibil. Bisericile trebuie inchise. Cladirile trebuie sigilate si transformate in magazii. La 25 decembrie, 1922, cand se sarbatorea Sf. Nicolae, Facatorul de Minuni  si cand ortodocsii nu lucrau, Lenin a dat urmatorul ordin: “E o prostie sa acceptam acest “Nicolae”. Trebuie sa-I trezim pe cei din Cheka sa-I impuste pe cei care nu au venit la munca pentru “Nicolae””. In scrisoarea sa catre Molotov pentru membrii Biroului Politic (Politburo) din 19 martie, 1922, Lenin insista asupra necesitatii de a folosi foametea in masa din tara si a indemnat pe conducatorii comunisti sa loveasca necrutator Biserica folosind campania  de “confiscare a valorilor” pentru a da o lovitura de moarte care sa distruga in generatiile viitoare de credinciosi dorinta de a rezista: “Chiar acum, imediat, cand la tara oamenii sunt mancati si cand sute sau chiar mii de cadaver sunt pe marginea drumurilor, putem (si trebuie neaparat sa o facem) sa cofiscam lucrurile de valoare ale bisericilor cu o energie extraordinara si fara mila, distrugand orice fel de rezistenta… Trebuie cu orice pret sa confiscam lucrurile de valoare din Biserica, in cel mai brutal si rapid mod. , ceea ce ne va aduce fonduri de cateva milioane de ruble de aur.” Lenin accepta ca, “daca este necesar ca sa folosim cruzimea in mod deosebit pentru a obtine anumite castiguri politice, trebuie sa fie facuta cat mai drastic si in acelasi timp rapid, pentru ca masele nu suporta cruzimea pe o durata lunga”. Lenin cerea “lupta cea mai hotarata si nemiloasa contra preotilor din Sutele Negre si distrugerea cu cruzime a rezistentei lor, ca sa nu uite aceasta multe zeci de ani”.  Lenin si-a convins asociatii ca “aceasta campanie de “confiscare a posesiunilor Bisericii”  sa fie facuta “cu o hotarare fara mila, fara limita si cat mai rapid posibil. Cu cat mai multi reprezentanti ai burgheziei si clerului vor fi impuscati sub acest pretext, cu atat mai bine. Trebuie sa dam populatiei o astfel de lectie incat nu o vor uita pentru multi decenii”.

Motivul acestui patos canibalistic este ca Lenin ura Biserica chiar mai mult decat ideologia religioasa, pentru ca Biserica este viata in Dumnezeu. Se observa o rautate satanica in atitudinea lui Lenin, o ura infernala pe care nu reusea sa si-o ascunda. Indata ce a avut ocazia sa distruga Biserica, Lenin a uitat de toate teoriile sale despre legile stricte ale istoriei, afirmand ca el ca marxist este inamicul miscarii narodnice. In atitudinea sa practica asupra religiei, Lenin cade in voluntarism. Nu este rezultatul ipocriziei ci mai degraba o gandire dedublata care reflecta natura dualista a marxism-leninismului.

Lenin s-a declarat mereu un total materialist si ateu dar oare a fost el astfel in realitate?

Fara indoiala ca ideologia leninista este materialista: primordialitatea materiei, conceptul lumii ca un mechanism si natura umana ca o masinarie social-biologica – o parte din masinaria cu dezvoltare autonoma a lumii. Dar in baza obiectivelor sale si a orientarii, leninismul nu poate fi materialist.  Logica materialismului total nu ofera niciun set de comportare, nu are notiunile de corect sau incorect, deoarece omul fiind un mechanism social-biologic, nu ar putea avea nicio obligatie fata de masinaria lumii.  Un astfel de materialism ar trebui sa considere ideia de Dumnezeu drept o gresala inofensiva insa nu poate creea patosul negarii maniace sau pasiunea nestapanita de a o blestema.

Numai datorita teomahiei Lenin s-a comportat catre lume ca si cum baza ei ar fi nemateriala. Negand existenta lui Dumenzeu, Lenin s-a luptat contra lui Dumnezeu si Divinului ca si cum acestea ar avea esenta cea mai reala. Acest ateism fanatic pe care il prezinta Lenin este posibil numai atunci cand se neaga faptul ca religia este o superstitie daunatoare si lupta contra lui Dumnezeu ca si cand ar fi o realitate ostila absoluta.

Conform scrisorilor pastrate de KGB, Lenin a fost homosexual. Zinoviev catre Lenin: "Te pup pe tine si fun­dul tau marxist".

Cotidianul bulgar "Trud" publica, intr-unui din numerele sale recente, un articol senzational despre viata amoroasa a liderului revolutiei bolsevice, Vladimir Ilici Lenin. Doctorul in istorie N. V. Sokolov a cautat mai mult timp prin arhivele rusesti, iar ceea ce a descoperit a meritat efortul depus: V. I. Lenin a fost homosexual! Istoricul rus afirma, in baza unor scrisori pe care le-ar fi gasit in arhive, ca amantul lui Vladimir Ilici a fost un lider de nadejde al comunistilor, Grigori Zinoviev. Va prezentam in intregime articolul publicat de Trud".

Inainte de a se ocupa de materialele de arhiva, autorul articolului a cercetat cronica oficiala, publicata in editia din 1981 a scrierilor lui V. I. Lenin. Acolo putem citi: "Pe data de 8 iulie 1917, G. Aliluev si Stalin ii insoteau pe Lenin pana la Gara Razliv, unde Lenin s-a adapostit in sura muncitorului N. A. Emilianov. (Autoritatile il cautau pe Lenin, care era considerat un criminal.) Emilianov arendeaza cateva hectare de pamant la 5 km de lacul Razliv si mai tarziu ii duce pe Lenin si Zinoviev la coliba pe care a construit-o singur acolo..." intrebarea este, de unde apare Zinoviev?

In biografie se spune: "Lenin a avut mult de lucru. A scris articole". Da, intr-adevar, Lenin a scris cateva articole pentru care i-au fost necesare 5—7 zile. Dar el sta in coliba pana la 5 august. Citim mai departe: "Lenin se plimba, facea plaja, inota in lac, pescuia". Cu alte cuvinte, Lenin s-a odihnit o luna dupa care a plecat in Finlanda.

In aceste conditii, ce a facut acolo Zinoviev? De ce au locuit singuri? De ce in biografia lui Lenin putem gasi o sumedenie de amanunte, dar nu citim nici un rand despre coabitarea timp de o luna cu Zinoviev? La Razliv, relatiile dintre cei doi lideri comunisti capata o dezvoltare interesanta. Ei locuiesc singuri timp indelungat si aceasta aduce schimbari. In septembrie, Zinoviev i-a scris lui Lenin, care se afla in Finlanda:

"Draga Vova! Nu-ti poti inchipui cat imi este de trist fara tine, cat imi lipsesc mangaierile noastre... Poti sa fii sigur, de cand ai plecat nu m-am atins de nimeni. Poti sa fii absolut sigur in sentimentele mele fata de tine si in loialitatea mea. Crede-ma, nu m-am atins de un barbat sau femeie si nu o voi face. Numai tu imi esti apropiat. Vino, nu te teme. Voi pregati totul in modul cel mai bun".

Lenin nu raspunde la aceasta scrisoare si Zinoviev ii scrie din nou dupa o saptamana:

"Draga Vova! Tu nu mi-ai raspuns. L-ai uitat pe micul Ghersele... Eu am pregatit pentru noi un lacas frumos. Putem trai acolo cat dorim... Este o locuinta minunata, acolo ne va fi bine si nimeni nu va putea impiedica dragostea noastra. Va fi ca inainte. Imi amintesc ce

mare bucurie a fost intalnirea noastra, iti amintesti cum ia Geneva ne-am ascuns de aceasia femeie... Nimeni nu va putea intelege sentimentele noastre. Vino, cat mai repede. Te astept, floarea mea. Al tau, Ghersele".

"Tu esti mare jucaus"

Dupa complotul din octombrie, Lenin revine la Retrograd. Zinoviev insa pleca la Moscova de unde ii scrie, din nou, lui Lenin:

"Ilici! Am executat toate ordinele tale. Aici este foarte greu si complicat, dar ma incalzeste gandul ca dupa cateva zile ne vom revedea si ne vom imbratisa. Numai speranta ca-mi esti fidel ma incalzeste. Te sarut pe tine si fundul tau marxist. Al tau, Ghersele".

Aceste scrisori pun in prim-plan doua intrebari: de care femeie se ascund cei doi lideri comunisti si care din cei doi este pasiv si care activ.

In 1918, Zinoviev este mai concret: "Vova! De fiecare data cand sunt departe de tine devin trist. Tu esti mare jucaus. Te cunosc. Eu insa ma tin tare si nu-mi permit nimic. Inteleg cat de greu este sa te prefaci. Acum insa este mai bine. Nu trebuie sa ne ascundem de Nadejda, spre deosebire de ce s-a intamplat la Geneva, unde ea ne-a prins pentru prima data".

Trebuie deci sa intelegem ca la Geneva, unde Lenin si Zinoviev s-au culcat impreuna pentru prima data, au fost prinsi de Krupskaia — sotia lui Lenin. Lenin recunoaste totul si ea nu-i mai face probleme.

Scrisoarea urmatoare este scrisa la Narva, in primavara lui 1918, cand Armata Rosie invinge fortele generalului Iudenici. Zinoviev triumfa. El scrie: "Vova! Voi sosi in curand si nu te voi lasa orice ar spune aceasta nesimtita. Asteapta-ma!"

In 1922, cand Lenin era grav bolnav, Krupskaia ii scrie lui Zinoviev: "Te rog sa nu-l mai deranjezi pe sotul meu cu cererile tale pentru intalniri. A sosit timpul sa va linistiti. Nerusinarea voastra nu se mai poate rabda. Ilici este bolnav".

Spre finele anilor '30, cand Zinoviev a fost executat, aceste scrisori au intrat in arhiva KGB. Fara indoiala, Stalin stia de ele. Ramane intrebarea: "De ce nu a ordonat distrugerea lor?"

Cosmin CORICIUC

Petio PETKOV

("Evenimentul zilei", 26 februarie 1997)

Michael Pearson

THE SEALED TRAIN - Chapter 14

“A Cool Night marked with stars;  the smell of the cut hay,” wrote Zinoviev of their stay in the woods near Razliv.  “Smoke from a small fire where venison simmered in a small pot. ... We go to bed in the little shack.  It is cold.  We cover ourselves with an old blanket that Emelyanov found.  It is narrow and each of us tries to leave the larger part of it to the other.  Ilyich says he has a fufaika [an anorak type of padded coat] and does not need the blanket.

“Sometimes I cannot sleep for a long time, lying there in absolute silence.  I can hear the beating of Ilyich’s heart. We are sleeping closely, pressed against each other. ... ”

TRENUL SIGILAT

Capitolul 14

“O noapte rece, cerul instelta; mirosul de fan cosit,” scrie Zinoviev despre sederea lor in padurile de langa Razliv. “Fum de la un foc domol deasupra caruia fierbea niste carne de caprioara intro cratita mica. … Ne-am bagat in pat in aceasta mica magazie. Este frig. Ne invelim cu o patura veche pe care a gasit-o Emelyanov. Este ingusta si si fiecare dintre noi cauta sa lase cat mai mult celuilalt. Ilici (Lenin) imi spune ca el are o pufoaica si nu-i trebuie patura.  

“Uneori nu pot sa adorm mai multa vreme, stau culcat intr-o tacere profunda. Pot sa aud bataile inimii lui Ilici. Dormim impreuna, lipiti unul de altul…”