Dr. Camelia SURUIANU: Mitropolitul Tit Simedrea și Rugul Aprins

Motto:  

Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înţelege uşor Adevărul. Dar avem şi cel mai mare defect pe care-l poate avea un neam sau omenirea: dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe stoicii antici, şi ei spuneau că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat din lume, n-ar fi putut să-i biruiască. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor: suntem dezbinaţi. Nu ne putem uni, românii, nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să rodească.

Părintele Adrian Făgeţeanu[1]

În anii ’50 ai secolului al XX-lea, România a cunoscut schimbări pe toate planurile vieţii sociale, de la nivelul politic până la conştiinţa fiecărui cetăţean. Noul curent de la Răsărit urmărea abolirea tradiţiei şi aplicarea unui şablon, de sorginte marxistă, cu totul străin mentalităţii româneşti, ceea ce a dus, după cum se ştie, la consecinţe dezastruoase în toate domeniile de activitate. Astfel, după modelul sovietic, la noi cei consideraţi „inamicii poporului“ au fost grupaţi în „loturi,“ judecaţi şi aruncaţi în închisori. Dintre aceştia, mulţi au fost condamnaţi pentru convingerile lor religioase. În acei ani de derută, practica religioasă constituia şi ea o formă de rezistenţă faţă de "valorile" impuse de regimul comunist, sub inspiraţie sovietică. În anii ’50, la mănăstirea Antim din Bucureşti a avut loc (...) „ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii dictaturii comuniste.“[2]

Mitropolitul Tit Simedrea şi momentul Cernăuţi

Înzestrat cu o serioasă cultură, dobândită în ţară şi peste hotare,  licenţiat în Teologie şi Drept, Mitropolitul Tit Simedrea face parte din familia marilor ierarhi pe care Biserica Ortodoxă i-a avut ca îndrumători spirituali. Dotat cu o putere de muncă rar întâlnită, „neridicat de la masa de studiu decât în clipa morţii şi, pe deasupra, dotat şi cu un nestăvilit şi curat dor de a contribui la îmbogăţirea culturii şi cărţii noastre bisericeşti,”[3] Tit Simedrea a avut un rol covârșitor în formarea mișcării de renaștere neo-bizantine Rugul Aprins.

 După ce a rămas văduv se dedică întru totul vieții duhovnicești, intrând în cinul monahal. Între anii 1922 – 1923 a urmat cursurile de specializare în Teologie la Montpellier și la Paris. Recunoscându-i-se valoarea, în anul 1926 este numit vicar al Arhiepiscopiei Bucureşti. Pentru ca în 1935 să fie ales Episcop al Hotinului, iar în 1940 Mitropolit al Bucovinei. Când ruşii au ocupat Basarabia, în 1945, s-a retras din scaunul mitropolitan la mănăstirea Cernica. 

Intuind că socialismul, ce se întindea cu pași repezi și la noi în țară, va avea un rol covârșitor, Tit Simedrea, pentru a salva ceea ce se mai putea salva, se hotărî să ia atitudine. Astfel, în perioada 1 - 7 august 1943, a organizat la Cernăuţi un simpozion intitulat sugestiv „Şapte zile de priveghere“[4]. Invitației venite din partea înaltului prelat au răspuns un număr însemnat de intelectuali.

André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, precizează că Sandu Tudor, jurnalist de profesie, fiind un apropiat al Vlădicii, împreună cu părintele profesor Benedict Ghiuş, s-au ocupat de organizarea acestei întâlniri destinate „reflecţiei şi rugăciunii [...] aşezată sub semnul Schimbării la Faţă, al Transfigurării.“[5] Intelectualii Constantin Noica, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Petru Manoliu, Henri Stahl, Nicolae M. Popescu s-au numărat printre invitați. Motto-ul simpozionului, înscris pe programul tipărit, era unul premonitoriu: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.“ (Efes. V, 16); chiar dacă el se referea la întunecaţii ani în care România suporta consecinţele Dictatului de la Viena.

Mai târziu, André Scrima a avut prilejul să citească stenograma evenimentului, păstrată de Sandu Tudor, surprinzând, în lucrarea amintită, rigoarea programului cu vădită conotaţie religioasă: „Urmând un program bine conceput [...] s-au parcurs opt zile de «retragere» înspre un alt orizont. Cuprinsul unei zile era distribuit între celebrarea liturghiei, timp de meditaţie şi rugăciune personală, sesiune de comunicări (dimineaţa şi după-amiaza), discuţii deschise (înregistrate de un stenograf).“[6]

Î.P.S. Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins,[7] ne oferă câteva amănunte referitoare la programul şi titlul conferinţelor susţinute la Cernăuţi. Duminică, 1 august 1943, Nicolae M. Popescu, membru al Academiei Române, profesor universitar de Istoria Bisericii, a deschis sesiunea de comunicări cu prelegerea „Calendar şi priveghere.“ În aceeaşi zi, Alexandru Elian, profesor universitar de Bizantinologie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, membru al Academiei Române, a adus în discuţie integritatea morală în eseul „De la icoană la duhovnicie.“ A doua zi, 2 august, Alexandru Mironescu, profesor universitar de Chimie organică, a ţinut o conferinţă cu tema „Moaştele Sfântului Ştefan şi veşnicia trupului.“ Anton Dumitriu, matematician, profesor universitar de Logică, a susţinut eseul „Cunoaştere şi asceză,“ în care a încercat o apropiere între teoremele logicii şi asceză. Miercuri, 4 august, Paul Sterian, economist, secretar general în Ministerul de Finanțe, încearcă să provoace auditoriul la meditaţie prezentând, în lucrarea „Cei şapte tineri din Efes şi dovezile Învierii“, o legendă religioasă. Joi, 5 august 1943, Constantin Noica, filozof, a analizat conceptele teologice din perspectiva filozofiei existenţialiste, în eseul „Patos şi Patmos.“ Pe 6 august, ziua sărbătorii Schimbarea la Faţă, Petru Manoliu, jurnalist, a vorbit auditoriului despre erminia sărbătorii „Schimbarea la Faţă în frumuseţea izbăvitoare.“ Sâmbătă, 7 august, Arhimandritul Benedict Ghiuş, în lucrarea „Duhovnic şi Tămăduire,“ a adus în atenţia auditorului necesitatea păstrării legăturii dintre preot şi enoriaşi. Simpozionul s-a încheiat cu prelegerea lui Sandu Tudor, care a prezentat auditoriului eseul: „Rugăciunea inimii şi Sfânta Isihie,“ ca metodă prin care omul poate deveni cu adevărat liber. Deşi Sandu Tudor apare în program cu o singură conferinţă, în dosarul simpozionului se găsesc mai multe lucrări care-i poartă semnătura, printre care şi conferinţa de deschidere din 1 august 1943.[8]

 Una dintre concluziile simpozionului prefigurează dorinţa participanţilor de a se mai întâlni într-un astfel de cadru spiritualizat: „Am făcut până aici o bună bucată de drum, ni s-a dat şi limpezit o sumă de înţelesuri, avem deci, mai mult ca înainte, nevoie de pecetea vie a împlinirii tuturor acestora. Ne va fi oare dat să o primim?»“[9]  

Prin urmare, Mitropolitul Tit Simedrea, intuind schimbările sociale ce începeau să se întrevadă, a avut ideea înfiinţării unui grup de dialog teologico-cultural format din intelectuali şi monahi. Fiind un vizionar, a întrezărit că în contextul vremii, doar o mișcare de anvergură națională, capabilă să implementeze în rândul monahismului trăirea isihastă, putea avea un rol hotărâtor în destinul țării. Mai ales că monahismul ortodox constituia un obstacol serios în consolidarea socialismului. Amintim celebra sintagmă a vigilentelor organe abilitate: „Armata neagră a călugărilor şi călugăriţelor trebuie extirpată!“

 Tit Simedrea, atent la mișcările politice din țară și de peste hotare, și-a dat seama că numai o reorganizare a monahismului, din perspectiva trăirii isihaste, mai putea ține flacăra credinței strămoșești aprinsă; mai ales că, în contextul vremii, „activitatea religioasă constituia una dintre preocupările cele mai importante ale Securităţii, care dorea să controleze cât mai bine toate formele de manifestare din domeniu, în încercarea de a domina acest segment extrem de important al societăţii.“[10]

 

În acei ani de opresiune, în țară se formaseră câteva centre de spiritualitate ortodoxă. Astfel, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca îndemna credincioşii la rugăciune şi răbdare, la mănăstirea Slatina părintele Ilie Cleopa făcea apel la păstrarea virtuţilor creştineşti, la mănăstirea Vladimireşti părintele Ioan Iovan aduna în jurul său zeci de mii de ţărani, povăţuindu-i să nu se lepede de credinţa strămoşească. Astfel, un număr impresionant de ţărani veneau să-i asculte pe cei mai mari oratori pe care creștinismul românesc îi avea. Și, ca o consecință, toate aceste mişcări religioase căpătaseră statut de „anvergură naţională.“

Parintele Arsenie Boca despre ce inseamna a fi ucenicul lui Iisus Hristos

A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar acestea sunt marile hotărâri spre El.

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci (Despre deosebirea crucilor in viata celor ce se mantuiesc)

Cuvantul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar noua celor ce ne mantuim,puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiti credinciosi,

Mantuitorul nostru Iisus Hristos zice in Sfanta Evanghelie: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astazi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mantui pe pamant. Va amintim ca noi crestinii cinstim indoit Crucea lui Hristos: crucea materiala, vazuta, pe care o cinstim, o sarutam si o purtam si crucea spirituala care este suferinta pentru fapta buna.

Daca citim cu atentie in Sfanta si dumnezeiasca Scriptura vedem ca semnul Crucii materiale s-a aratat in chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem ca patriarhul Iacov a binecuvintat pe fii lui Iosif cu mainile sale in semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii vazute a fost prefigurat de tinerea mainilor lui Moise la rugaciune in chipul crucii, in timpul luptei cu Amalec (Iesire 17, 11- 12).

Crucea vazuta, materiala, a fost inchipuita tainic in Legea Veche si prin semnul T, care ii apara de moarte pe cei ce il aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizata si prin pecetea lui Dumnezeu care pastreaza nevatamati pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsa 7, 2-4; 9, 4). In legea Harului Insusi Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvantat in chip vazut cu mainile Sale pe copii: Si luandu-i in brate i-a binecuvantat punandu-Si mainile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvantarea Apostolilor, la inaltarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afara spre Betania si, ridicindu-Si mainile Sale, i-a binecuvantat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvantarea in semnul crucii diaconi, preoti si episcopi prin rugaciune si punerea mianilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preotiei este numita "punerea mainilor preotiei". Tot prin rugaciune si punerea mainilor in chipul crucii impartaseau Apostolii taina ungerii cu Sfantul Mir, numita "Pecetea Darului Sfantului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cat priveste Crucea nevazuta, spirituala si tainica pe care trebuie s-o purtam cu totii, aceasta este suferinta si osteneala noastra la lucrarea faptelor bune. Mantuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea vazuta pe Golgota, cat si pe cea nevazuta a suferintelor pentru a noastra mantuire, ne-a invatat si pe noi sa rabdam crucea vietii, zicand: Cine rabda pana la sfarsit acela se va mantui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana uraste foarte mult semnul Sfintei Cruci, caci Crucea este arma cea nebiruita cu care Hristos l-a biruit si a golit iadul. De aceea satana indeamna pe cei rataciti de la adevar, adica pe sectantii care ii slujesc lui, sa huleasca si sa urasca Crucea lui Hristos. Caci precum cainele fuge de batul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea lui Hristos care ii aminteste ca prin ea a fost lovit si biruit.

Adevaratul crestin ortodox cinsteste Crucea care s-a sfintit cu mainile lui Hristos pe Golgota si se inchina ei cu toata evlavia si smerenia. La fel cinsteste si crucea cea nevazuta a suferintelor vietii in Hristos pe care a rabdat-o si Mantuitorul pana la moarte, si inca moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar si aceasta sa cunoasca crestinul ortodox ca crucea nevazuta a suferintelor Sale este de multe feluri si fericit este acel crestin care cu credinta in Dumnezeu si cu multa rabdare isi duce crucea suferintelor pe pamant in dragostea lui Hristos, spre mantuirea sufletului sau.

Asa, de exemplu, unul este orb si rabda toata viata cu multumire aceasta suferinta. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este schiop si lipsit de oarecare madulare ale trupului sau. Si daca sufera cu barbatie aceasta neputinta si multumeste lui Dumnezeu cu rugaciuni din inima, unul ca acela cu mucenicii se va numara. Numai sa se fereasca de orice pacate, caci dincolo il asteapta bucuria cea fara de margini.

Altii duc cu multa rabdare crucea casatoriei care nu este usoara, deoarece multe si mari datorii au crestinii cei casatoriti. De a creste pe fiii lor in frica de Dumnezeu, de a nu-si ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastra care ne-a nascut prin apa si prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sarbatori de peste an, precum si Miercurea si Vinerea si lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decat a fariseilor care se lauda ca postesc de doua ori pe saptamana.

Apoi de a duce viata in curatenie, in posturi, in Duminici si in Sfintele sarbatori; de a face milostenie, de a merge regulat la biserica, de a face in toata vremea rugaciuni si de a citi cit mai des Sfanta Scriptura si invataturile sfintilor lui Dumnezeu. Inca de a se feri de orice pacat care departeaza de la ei pe Duhul Sfant si multe alte indatoriri pe care ii invata preotii in toate Duminicile si sfintele sarbatori, numai de ar asculta cu frica de Dumnezeu. Nu este usoara nici crucea vaduviei si a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu sa duca viata in curatenie si cinste pe pamant, intre care se numara si calugarii.

Unii dintre acestia, daca vor face precum au fagaduit inaintea Domnului, daca vor trai in ascultare, in saracie, in feciorie, nu numai cu trupul ci si cu mintea si cu inima lor de se vor parasi de a pofti cele stricacioase si inselatoare, de mare plata se vor bucura in veacul viitor. Atat calugarii care au fagaduit sa-si pazeasca fecioria pana la moarte, cat si crestinii care voiesc sa traiasca in feciorie si curatenie, au nevoie de post, de infranare la mincari alese si vin si de trezvia mintii, unita cu rugaciunea si cugetarea la moarte si la judecata de apoi. Ei trebuie sa aiba pururea frica lui Dumnezeu inaintea ochilor mintii, spre a-si pazi mintea si cele cinci simtiri de ispite, de ganduri rele si de prietenia cu fete care pot pricinui sminteala si pacat.

Grea este crucea si celor saraci si necajiti care traiesc in lipsuri si saracie si se lupta cu multe nevoi ale vietii pamantesti. Si acestia de isi vor duce crucea suferintei cu smerenie, cu rabdare si cu multumire, mare plata ii asteapta pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotstiutor si cunoaste rabdarea, necazul si suferinta fiecaruia si va rasplati tuturor dupa faptele lor.

Dreptul Iov zice: O lupta este viata omului pe pamant (Iov 7, 1). Sfantul Apostol Pavel zice: "In aceasta lupta mare, aveti nevoie de rabdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mantuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea suntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu sa ne dea rabdare in necazurile si suferintele noastre, spre a ne duce Crucea pana la sfirsit, caci fara de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar sa fim incredintati ca Dumnezeu, din a Sa nemarginita mila, nu lasa pe om sa fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiti credinciosi,

Acum, catre sfirsitul acestei predici, vom aminti o istorioara adevarata pentru un bolnav. Acesta a zacut mai multi ani si pierzandu-si rabdarea in boala, cerea de la Dumnezeu sa moara, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-si pierde sufletul sau.

Un calugar cu viata aleasa din Sfantul Munte Athos, fiind paralizat de multi ani, incepuse a se ruga lui Dumnezeu, ori sa moara, ori sa se faca sanatos, nemaiputind suferi acea boala chinuitoare. Asa rugandu-se, a venit la el un inger al Domnului si i-a zis: "Dumnezeu voieste sa te curate pe tine de pacatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine in raiul desfatarii, ca nu este alta cale spre Mantuitorul decat calea Crucii care se face prin suferinte. Deci daca vrei sa te cureti de greselile tale trebuie sa mai zaci un an pe pamant sau sa stai trei ceasuri in iad".

Calugarul bolnav a inceput a cugeta. Inca un an de suferinta pe pamant? Mai bine sa stau trei ceasuri in gheena! Atunci ingerul, cu iuteala fulgerului ii duse sufletul sau in chinurile iadului si pleca, zicand aceste cuvinte mangiietoare: "Dupa trei ore voi veni la tine sa te caut!" Intunecimea aceea cumplita, suspinarile sfasietoare ale pacatosilor care se chinuiau in gheena si fetele infricosate ale diavolilor au adus asupra calugarului urgisit o groaza si o durere nespusa. Pretutindeni nu vedea si nu auzea decat suferinte, lacrimi si vaiete ingrozitoare! Doar ochii arzatori ai diavolilor luceau in intunericul fara margini al iadului.

Atunci chinuitul calugar a inceput a plinge si a striga, insa nimeni nu raspundea la strigatele sale. Lui i se parea ca de cand a sosit acolo trecusera sute de ani de suferinta si astepta cu nerabdare sa apara ingerul Domnului sa-l scoata. Insa ingerul nu venea. Toti pacatosii inchisi in gheena nu erau ocupati decat de moartea lor prea amara si groaznica si de propria lor munca, iar grozavii diavoli, in bucuria lor infernala, isi bateau joc de suferintele pacatosilor.

In sfarsit, ingerul cu un zambet de lumina, se apropie de chinuitul calugar si-l intreaba: "Cum te afli, frate?" "Niciodata nu as fi crezut ca gura unui inger poate minti! Oare nu mi-ai spus ca ai sa ma scoti de aici dupa trei ore? Si iata, au trecut sute de ani in aceste suferinte groaznice! Ce zici tu?" A raspuns ingerul cu fata luminata: "O ora a trecut, de cand te-am parasit si mai ai inca doua ore de stat aici!" "Doua ore? striga calugarul chinuit, cu mare groaza. Este oare cu putinta sa fi trecut o ora? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-ma de aici. Voiesc mai bine sa sufar pe pamint ani, secole chiar pana la a doua venire a Domnului, dar scapa-ma de aici! Fie-ti mila de mine!"

Zise ingerul: "Dumnezeu, fiind Parintele indurarilor si a toata mingiierea, arata bunatatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie sa-ti aduci aminte de acum inainte cat de grele si de mari sunt muncile gheenei; iar chinurile de pe pamant, oricat de groaznice ar fi, sunt numai umbra fata de cele vesnice ale iadului (Viata repausatilor, Bucuresti, 1899, p. 424-426).

Iubiti credinciosi,

Din aceasta istorioara adevarata si din cele de mai inainte sa intelegem ca nu este mantuire fara Cruce si fara suferinta in aceasta viata. Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus ca "prin multe scarbe ni se cade a intra intru Imparatia Cerurilor".

Tot crestinul care doreste mantuirea sufletului sau este dator sa fie gata a suferi cu dragoste si cu rabdare toate necazurile, scirbele si durerile vietii ingaduite de Dumnezeu asupra omului pentru mintuirea lui. Zice Sfantul Isaac Sirul: "Precum focul curata arama de rugina, asa boala curata pacatul omului". De aceea este bine ca in toata suferinta si intristarea sa ne rugam Preainduratului Dumnezeu sa ne ierte de pacate si sa ne dea rabdare in necazuri si suparari, aducandu-ne aminte ca: "Necazul rabdare lucreaza, iar rabdarea curatire de pacate".

Niciodata in viata nu putem rabda cat suntem datori pentru pacatele noastre, pentru a impaca dreptatea lui Dumnezeu. Si nici a rabda nu putem fara mila si ajutorul Preainduratului Dumnezeu. De aceea Mantuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in viata, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila si cu ajutorul Lui putem in viata toate. Acest adevar ni-l arata Sfantul Apostol Pavel care zice: Toate le pot intru Hristos, Cel Care ma intareste (Filipeni 4, 13).

Cu adevarat toate in Hristos le putem, iar fara El, nimic. De aceea suntem datori in toata vremea si locul sa cerem mila si ajutorul lui Dumnezeu si cu credinta si nadejde, sa asteptam aducandu-ne aminte de cuvantul care zice: Mantui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc in El (Psalm 33, 21). Amin.

Parintele Ilie Cleopa