Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori.
Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.
Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie.
Prima la care mă voi referi este cuvioasa maică Teodosia, poeta Zorica Laţcu. La una din şedinţele F.O.R.S.-ului am susţinut o lucrare mai amplă intitulată „Iisus în poezia românească”. Subiectul, fiind destul de cuprinzător, a avut nevoie de două expuneri. În ultima, la ieşire, mă aştepta Zorica Laţcu, cu un firicel de lăcrămioară în mână, mesager al felicitărilor ce mi le prezenta şi al ofertei unei relaţii de prietenie. Aveam o mare admiraţie pentru Zorica Laţcu, poetă afirmată din plin la acea oră. Am primit cu multă emoţie suavul şi parfumatul său mesager. Mai avea în mână recentul său volum de poezii creştine: „Osana Lumini”. Mi l-a dăruit cu o frumoasă dedicaţie. Am regăsit în volumul primit multe poezii cu care m-a încântat în şedinţele F.O.R.S.-ului şi eram nespus de bucuroasă că le voi putea reciti mereu, erau sublime.
Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor poeziile!
Câtă mângâiere i-a adus mamei mele acest superb volum pe parcursul celor 14 ani ai detenţiei mele! Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor din închisorile comuniste poeziile învăţate pe de rost de una sau de alta! Câtă bucurie mi-au adus în restriştie cele câteva poezii pe care le învăţasem, încărcate de atmosferă „forsistă”, şi pe care mi le puteam spune spre alinare şi reculegere când urâtul şi teroarea nu mai cunoşteau margini!
De legătura noastră de suflet vorbeşte uluitor o întâmplare. La un moment dat am hotărât să-i ofer părintelui meu duhovnic, ca omagiu pentru calitatea sa creştină, „Osana Luminii”. Cred că maica Teodosia, plecată în lumea drepţilor, a aflat că îmi este greu fără carte şi mi-a trimis-o prin fostul preşedinte de la F.O.R.S., dr. Radu Cărpinişanu. Îmi trimitea „Osana Luminii” ca să îmi amintesc de frumoasele zile de tinereţe studenţească şi „forsistă”. Ce uluitoare întâmplare; ce compensaţie!
Zorica Laţcu ştia să întindă cărări de simpatie.
Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S.-ului.
Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.
Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:
„Învelită-n haina marilor dureri
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine”.
Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.
Fragment dintr-un articol apărut în revista Veghea, nr. 4, 2009
