Fascistul Nyiro Jozsef, în teatrele din Ungaria!

Cazul Nyiro Jozsef continuă să dea mari bătăi de cap Guvernului ungar condus de Viktor Orban. În cadrul şedinţei Consiliului pentru Relaţii Internaţionale, care a avut loc vineri la Washington, ministrul de Externe al Ungariei, Martonyi Janos, a fost rugat să explice de ce Budapesta încearcă reabilitarea regimului Horthy şi a scriitorului Nyiro Jozsef. "Nu îl vom reabilita pe Horthy Miklos şi nici pe regimul său. Nu vom ridica nicăieri statui oficiale în memoria sa, din cauza rolului pe care l-a jucat acesta în preluarea puterii partidului Săgeţilor Încrucişate din data de 15 octombrie 1944. Autorităţile locale au libertate de decizie în problema ridicării statuilor… Cât despre Nyiro Jozsef, reînhumarea lui nu a avut loc. Operele lui Nyiro nu au fost fasciste, însă faptul că el a rămas membru al Parlamentului şi dupa 15 octombrie 1944 este pentru mine şi pentru fiecare maghiar cinstit un lucru inacceptabil şi impardonabil… Regret decizia laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, de a refuza o înaltă distincţie din partea Ungariei… Relaţia dintre Ungaria şi Israel este cea mai bună posibilă. În Ungaria suntem martorii unei renaşteri evreieşti fără precedent”, a subliniat Martonyi, adăugând că premierul Viktor Orban nu a pus niciodată în pericol democraţia.

Opera lui Nyiro, pe scenă

Teatrul Nou din Budapesta a început de la 19 octombrie prezentarea piesei "Jezusfarago ember” a scriitorului Nyiro Jozsef. "De mult timp ne lipseşte Nyiro Jozsef, şi nu doar din viaţa teatrului. Acum se naşte o expunere -Nyiro. În esenţă, prezentăm opera lui, am făcut doar mici modificări de dramaturgie, ca opera să fie de actualitate şi un pic mai uşor de înţeles. Vom păstra limbajul arhaic pentru a reînvia maghiara regională din acele timpuri. Odată cu aceasta vom deschide noi dimensiuni, nu doar la nivel de limbaj, ci şi în spaţiul spiritual”, a mărturisit directorul Teatrului Nou din Budapesta, Dorner Gyorgy.

"Nyiro nu a fost fascist”

Fostul ministru secretar de stat ungar Géza Szöcs, responsabil pentru cultură în cadrul Ministerului Resurselor Umane, consideră că Nyiro nu a fost membru al partidului pronazist Săgeţile Încrucişate. Originar din România, Szöcs s-a numărat printre organizatorii tentativei de reînhumare la Odorheiu Secuiesc, în România, a rămăşiţelor pământeşti ale scriitorului maghiar Nyiro Jozsef, transformată într-un scandal diplomatic între România şi Ungaria. Ajuns director al clubului de cultură P.E.N din Ungaria, Szöcs a trebuit să explice de ce scriitorul american Lawrence Ferlinghetti, care a refuzat premiul Janus Panonius, nu vrea să fie identificat cu o ţară care încearcă să îl reabiliteze pe Nyiro Jozsef.

"Eu am demarat o analiză a carierei politice şi publice a lui Nyiro Jozsef, şi, orice s-ar spune, vorbim despre un punct neclar din istoria politică şi culturală. Pretenţiile şi aşteptările ca noi să fi ştiut ce a scris Nyiro sunt exagerate. Doar cineva care a împlinit vârsta de 80-90 de ani ar putea să vorbească despre Nyiro Jozsef. Nu este un secret că Nyiro a fost în Parlament, însă nici nu a fost subiectul unor discuţii publice. Nyiro nu a fost in Parlamentul Săgeţilor Încrucişate, ci în Parlamentul Ungariei. Este adevărat că Parlamentul a ajuns sub dominaţia regimului Szalasi, însă trebuie subliniat că Nyiro nu a fost niciodată parlamentar din partea partidului Săgeţile Încrucişate. Mi-e greu să cred că Ferlinghetti a auzit de Nyiro Jozsef sau a aflat de vreo carte scrisă de el”, a motivat Szöcs pentru Klubradio.

"Încetaţi campania electorală pe tema Nyiro!”

Directorul Comisiei Memoriale "Nyiro Jozsef”, Balazs Arpad, a dezminţit informaţiile apărute în presa română şi ungară despre reluarea pregătirilor pentru reînhumarea scriitorului. "Articolele pe tema Nyiro oglindesc doar poziţia părţii române şi sunt nişte invenţii şi minciuni fără temei cu scopul de a inflama inutil spiritele. Nu putem şti cu exactitate cum stau lucrurile, fiindcă autorităţile ungare nu au dat încă un comunicat oficial pe această temă. În acest context pot spune că fiecare cuvânt este o minciună, începând de la informaţia că am demara organizarea reînhumării până la data preconizată pentru zilele premergătoare alegerilor parlamentare. Reamintim că reînhumarea lui Nyiro Jozsef este o chestiune de pioşenie şi nu una politică. Presa încearcă să sperie lumea prin astfel de bombe mediatice menite să mute atenţia de la adevăratele probleme. Cu tema aceasta se încearcă prostirea în masă a oamenilor. Reînhumarea lui Nyiro Joszef nu poate reprezenta o unealtă de campanie electorală. Cât despre demersurile primarului din Odorheiu Secuiesc, îi transmit să emită o autorizaţie corectă şi să nu mai vorbească prostii. Rămăşiţele pământeşti ale lui Nyiro Jozsef sunt într-un loc bine păzit, sunt în siguranţă şi nu am renunţat la planul reînhumării. Data rămâne necunoscută”, a precizat Balazs Arpad pentru kitekinto.hu.

Ecouri naţionaliste

Primarul oraşului Odorheiu-Secuiesc, Bunta Levente, se teme de ecouri naţionaliste pe tema Nyiro Jozsef. "Primăria Odorheiu-Secuiesc nu a fost căutată pe cale oficială, însă asta nu înseamnă nimic fiindcă şi data trecută, în luna mai, cererea nu tocmai corectă a fost înaintată în ultima clupă. Apoi au aruncat vina asupra noastră. Mi-aş dori ca acest caz să se termine într-o manieră corectă şi onorabilă, deoarece lucrurile care se petrec cu rămăşiţele pământeşti ale scriitorului încalcă pioşenia. Mi-e teamă că tema a fost relansată în scopuri electorale, având în vedere că se aproprie campania pentru parlamentare şi sfârşitul lunii octombrie are un gust puternic electoral nu doar pentru organizaţiile maghiare rivale, cât mai ales pentru forţele naţionaliste române, care vor profita şi vor da glas unor ecouri antimaghiare”, consideră Bunta.

Refuz categoric din partea României

Ministrul de Externe, Titus Corlăţean, a precizat că le-a spus foarte clar oficialilor de la Budapesta că este bine să nu îşi asume o astfel de responsabilitate şi să nu continue demersurile de înhumare a lui Nyiro Jozsef în România. "Nu este un lucru pe care noi să-l putem accepta. Sunt chestiuni obiective care nu ne permit să spunem da la aşa ceva. Poate avea o simbolistică - pentru că e născut în zona Odorheiului şi are un testament care solicită să fie înmormântat acolo - are o anumită simbolistică pentru unii politicieni de la Budapesta, nu pentru toţi, şi are o cu totul altă simbolistică în România şi o anumită sensibilitate în România atât pentru faptul că vorbim de atitudini fasciste, de extremă dreapta şi antisemite pe care noi nu le acceptăm. Ea a generat de altfel reacţii şi din partea comunităţii evreieşti din ţară şi din străinătate şi a generat reacţii foarte serioase din partea asociaţiilor evreieşti  mondiale", a comentat Corlăţean, marturisind că are informaţii că procedurile de reînhumare au fost deja demarate în secret.

Sursa: Jurnalul national

Cum au fost furate Moastele Sfantului Dimitrie Basarabov

In anul 1918, pe 17 februarie, un grup format din 20 de soldati bulgari a patruns in Catedrala, in jurul orei doua noapte, si a furat Moastele Sfantului Dimitrie Basarabov. Era perioada cand ne aflam sub ocupatie germana. Tinand seama ca bulgarii, in acea vreme, erau aliati ai nemtilor, exista suspiciunea ca jefuitorii actionasera cu aprobarea unui general neamt.

Plecand de la faptul ca Sfantul Dimitrie Basarabov s-a nascut in Bulgaria, in satul Basarabi, bulgarii pretindeau ca au drepturi legitime asupra moastelor. Amintim ca moastele Cuviosului Dimitrie au ajuns in tara noastra in anul 1774, nu printr-un furt, ci pentru a nu fi profanate de turcii care ocupasera teritoriul bulgar.

Mitropolitul Conon cere interventia nemtilor

"Excelenta Voastra,
Avem marea durere sufleteasca de a va aduce la cunostiinta ca astanoapte, 17/4 (n.r. februarie) ale curentei, s-a jefuit Biserica Catedrala a Sfintei Noastre Mitropolii, ridicandu-se cu forta Sicriul cu Moastele Sfantului Cuvios Dumitru, dimpreuna cu toate odoarele ce se aflau intr-insul. Faptul s-a intamplat cu o trupa de ostasi bine inarmati, prezentandu-se aproape la orele 2 noaptea si operand pana la orele 3-4, mai intai au inlaturat pe sergentul de serviciu din curte, tinandu-l la o parte si, servindu-se de instrumente puternice, au fortat ambele usi ale Bisericii Catedrale, apoi au spart geamurile de la intrare, au navalit spre altar, au ridicat cu forta pretiosul Sicriu cu Sfintele Moaste, cu tot ce se afla acolo; dupa care au plecat din Biserica cu toate cele jefuite, si s-au transportat cu totul la automobilul pe care-l aveau indosit si anume pregatit si plasat jos in dosul Mitropoliei, pe o strada laterala si intunecoasa; si astfel automobilul a disparut, incotro nu se stie.

Prin aceasta nemaipomenita si nocturna jefuire a Catedralei Sfintei noastre Mitropolii, s-a comis cel mai odios fapt de catre un numar de pana la 20 de soldati (banuiti bulgari) inarmati, care, dupa un plan anume pregatit, pradand Biserica, au lovit atat in interesul Bisericii noastre Ortodoxe, cat si in credinta si interesele Poporului Roman, carele nu poate fi vinovat cu nimic.

Dr. Camelia Suruianu: Comentariu asupra Acatistului Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov scris de Sandu Tudor

       În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii revistei „Gândirea“[1] cu publicarea unui amplu poem, cunoscut credincioşilor sub denumirea de Acatist. Scriitorul dedică o poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, ale cărui moaşte se găsesc în Biserica Patriarhiei. 

          Termenul de acatist[2] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare“, fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“  desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“  - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“  Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, respectă întrutotul tipicul tradiţional, fiind format din treisprezece condace şi douăsprezece icoase, fiecare având un număr rânduit de versuri. Textul este o amplă  prezentare a vieţii Sfântului Dimitrie, respectând întrutotul metrica şi ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Scriitorul aduce nou metafore cu valoare de simbol şi muzicalitatea versurilor.

          În anul 1928 Sandu Tudor va depune la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, spre cercetare şi aprobare, poezia de rit bizantin, publicată cu puţin timp în urmă în paginile revistei „Gândirea“, în speranţa că lucrarea va fi învestită cu valoarea de rugăciune, pentru a „fi întrebuinţată de credincioşi în pioasele lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.“[3] La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928,  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici.“[4] Astfel, actul respectiv certifică decizia Bisericii de a introduce compoziţia religioasă în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm că scriitorul se numără printre puţinii laici ortodocşi care au reuşit să compună o creaţie poetică atât de amplă închinată unui sfânt. 

          În anul 1942, Sandu Tudor va tipări Acatistul la Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. În Cuvânt înainte mărturiseşte cititorilor câteva amănunte biografice cu privire la motivul care a stat la baza creării acestei poezii de rit bizantin. „Am început acatistul acesta în înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt-Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de linişte a sufletului fratelui meu, Eugeniu.“[5] De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanţa şi rolul pe care poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţiile solemnităţi de la curţile crăieşti ale Ţaringradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a «Imnului Acatist», care în greceşte înseamnă «sfântul cântec în picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în ortodoxie prin: «închinare neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e o «roată heruvică de cântec şi smerenie» care sue, sue mereu. [...] Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată, cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt numai un fel a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. [...] Aşa, după un «condac» - ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta creşte de douăsprezece ori de-a-lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare, odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesârşit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.“[6]

 

          La această ediţie, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor a aşezat câte un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare icoană ilustrează câte o secvenţă din viaţa Sfântului Dimitrie, anunţând deschiderea itinerariului spiritual. Cele douăsprezece icoane nu reprezintă promovarea unui exerciţiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne îndeamnă să participăm, ca într-o simbioză, la mutarea subiectului iconografic înlăuntru nostru. Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoţeşte fiecare secvenţă iconografică şi cu câteva versuri religioase. Finul psiholog urmăreşte ca viaţa din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare cu rol kathartic. Cu alte cuvinte poetul, cunoscând că, de cele mai multe ori, cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul poetic cu câteva imagini iconografice, care să ajute contemplaţiei rugătoare. El urmăreşte şi ca fiecare lector să devină un participant pios la actul sacralizator. Astfel, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvenţe menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viaţa Sfântului Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire.  

          Acatistul se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cereşti. În primul Condac şi în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade definitorii ale Vechiului şi ale Noului Testament. Unul dintre acestea este momentul întâiului păcat. Icoana care însoţeşte textul are ca motto versurile: 

Dulce la vedere, dulce la mâncat

          raică roadă de lemn fermecat,

moartea din sâmburul miezului tău  

aşternutu-mi-a trupul pământului greu.[7]

MLADITA ALEASA A Sf. M. Mc. DIMITRIE: Parintele Dimitrie Bejan

Dimitire Bejan, preot, profesor, istoric, scriitor.

“Biserica Ortodoxă Română, în cei 50 de ani de comunism, a fost salvată de mănăstiri şi de femeile credincioase. Asta-i credinţa românilor, Ortodoxia. Românii sunt prin definiţie purtătorii steagului Ortodoxiei”.
(Părintele Dimitrie Bejan)

“Nistrul merge la început tot spre răsărit, lărgindŢara şi apoi, cu ocoliş spre sud, printre frumoase şi înalte maluri de piatră acoperite de păduri. Sate mari, frumoase,suspendate pe mal, pe stâncă, tocmai lângă cer, răzăşiile dinspre Nistru”. (Părintele Dimitrie Bejan).



Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la 26 Octombrie, 1909, în oraşul Hârlău, judeţul Iaşi, în familia lui Ioan şi Maria, răzeşi-ortodocşi, înstăriţi, o familie cu şapte copii. După finalizarea cursurile medii în oraşul natal, urmează cursurile Seminarului Teologic “Veniamin Costachi”, din Iaşi, pe care îl absolvă cu calificativul excepţional. Se înscrie apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nichifor Crainic, şi în paralel la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, avându-l ca îndrumător pe Nicolae Iorga. Ambele facultăţi le-a absolvit cu “Magna cum laude”. Devine asistent universitar la catedra lui Iorga, predând în acelaşi timp istoria şi la Liceul de fete “Carmen Silva” din capitală. La aceste activităţi mai adaugă şi pe cea de cercetare sociologică, într-o echipă a lui Dimitrie Gusti, cu care pleacă în Basarabia. Izbucnind al doilea război mondial, se înrolează voluntar ca preot militar cu gradul de maior. Luptă pe frontul din Basarabia, unde cade prizonier la sovietici şi este deportat cu toţi ofiţerii români şi germani, în stepele Siberiei, la fosta mănăstire imperială Oranki, în perioada 1943-1948. După 5 ani de foamete, de ger şi de alte suferinţe, este judecat de un tribunal militar din Moscova şi este condamnat la moarte pentru faptul că a susţinut că Basarabia este pământ românesc. Cunoscând foarte bine Dreptul Internaţional, în speţă drepturile omului, protestează faţă de măsura călăilor şi cere dreptul de a fi judecat de către un tribunal din propria ţară. Surprins şi încurcat de o asemenea reacţie, tribunalul bolşevic, decide repatrierea prizonierului Dimitrie Bejan, recomandându-l securităţii din România, ca mare duşman al ateismului. Venit în ţara care a luptat pentru dezrobirea ei, un tribunal militar l-a condamnat pe viaţă, din care a executat 25 de ani, în temutele închisori comuniste: Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele de la Cavnic (1948-1956), Bărăgan, Răchitoasa (1956-1958) şi din nou Aiud (1958-1964). În acest calvar al detenţiei a avut mângâierea sufletească de a fi cunoscut marile personalităţi ale culturii creştine române: Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Arsenie Papacioc, Radu Sturdza, Dimitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Paul Zarifopol, Benedict Ghiuş, Ion Popovici, Adrian Marino, ş.a.

Este eliberat la 23 August 1964. I se oferă slujirea de preot în localitatea Ghindăuani- Tîrgu Neamţ, cu condiţia să colaboreze cu cei care l-au ţinut un sfert de secol în închisoare. S-a împotrivit cu tărie în cei 5 ani de slujire şi scăpând câtorva tentative de otrăvire din partea neadormitei securităţi, i se retrage dreptul de a practica preoţia, condsemnându-l cu domiciliul forţat la Hârlău, unde este păzit 24 de ore din 24, până în 1989. Prinde o rază de speranţă, între 1990-1995, dar dezolat, se mută definitiv la Domnul, la 21 Septembrie 1995.

Părintele Dimitrie a fost hirotonit de marele Ierarh mitropolitul Tit Simedrea, în catedrala din Cernăuţi, cu care era bun prieten. Când i-a pus mâinile pe cap în Sfântul Altar, i-a zis :”În clipa aceasta să ceri de la Dumnezeu o harismă: darul de a vorbi frumos, de a predica, de a scrie, darul de a vindeca bolnavii…” Şi tânărul Dimitrie a zis: ”Sunt la un moment crucial din viaţa mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos cu credinţă şi cu lacrimi, ca să câştig cât mai multe suflete.” Şi bunul Dumnezeu i-a dăruit, darul de a vorbi frumos, de a predica plăcut, de a scrie fascinant, de a vindeca bolnavii, de a sluji frumos cu credinţă, dar mai ales lacrimi, multe, foarte multe lacrimi cu care a câştigat o mulţime de suflete.

RUGATI-VA PENTRU MADALINA! Un mesaj emotionant din partea familiei Madalinei, tanara accidentata grav de un functionar al Ambasadei Rusiei la Bucuresti

RUGATI-VA PENTRU MADALINA!

Un mesaj emotionant din partea familiei Madalinei, tanara accidentata grav de un rus cu acoperire diplomatica, postat la Roncea Ro:



Stimate domn,

In numele familiei Madalinei va multumim pentru solidaritate si pentru cel mai profund mesaj adresat semenilor nostri. Madalina noastra este o fata foarte credincioasa, citea acatiste, citea Biblia si sunt convinsa ca Dumnezeu o iubeste si o va ajuta sa treaca peste aceste clipe de cosmar. Ultima fotografie din cele trei redate de dvs. este realizata in vara anului trecut in drum spre manastirea Crasna alaturi de verisoara si unchiul ei. Mi-ar fi placut sa-mi amintesc de aceste momente impreuna cu ea insa din pacate starea ei este destul de grava.

RUGATI-VA PENTRU MADALINA!

Silvia M.

Dumnezeu si Maica Domnului cu Sfantul Nectarie, marele facator de minuni tamaduitor si doctor fara de arginti al Ortodoxiei, ale carui moaste sunt cinstite azi la Patriarhiei si pe tot cuprinsul Romaniei, si Sfantul Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de mir, sarbatorit azi, sa o ajute pe sora noastra Madalina!

După dealuri, batem câmpii (despre filmul anticreştinului Cristian Mungiu)

La pomul lăudat… să te întrebi din ce pământ creşte

Am citit un articol atât de laudativ la adresa ultimei abominaţii în materie de cinematografie românească, încât m-am apucat să scriu un comentariu, care a ajuns la lungimea unui articol de sine-stătător.

Aveam si eu o parere buna despre Cristian Mungiu, chiar am avut sansa sa vorbesc cu el de doua ori, pana cand am aflat de fapt care ii sunt intentiile si metodele. Se pare ca daca in Romania tot se fura, hoţul mai trebuie şi laudat! La urma urmei, nu ajunge ca Mungiu a fraudat CNC-ul cu “Amintiri din Epoca de Aur”, ca l-a plagiat pe Ioan Carmazan pentru unul din episoadele lor. Filmul “Dupa dealuri” a fost si huiduit de presa si public anul acesta la Cannes. Andrzej Zulawski a spus-o pe sleau ca “nu vreau să văd aşa ceva cum nu vreau să mănanc mancare proastă sau să vorbesc cu proşti” (Surse: http://is.gd/EKw57Q  ; http://is.gd/73vvnf ).


Limbaj cinematografic prost înţeles

Îl citez pe Marcel Iureş din interviul pe care l-a acordat în 1997 defunctei reviste ProCinema, nr. 28, pg. 56:
„Toate filmele româneşti sunt înecate în text! Filmul e acţiune, e pildă. Am încercat să o spun, mai timid, mai apăsat, tuturor: „Se vorbeşte enorm. Într-un cadru, că e de jumătate de minut, că e de două minute, personajele spun enorm, spun şi cum îi cheamă, şi cine a fost mama lor, şi ce-au de gând să facă în următoarele două săptămâni, şi dacă au copii şi ce culoare au şireturile.”. Nu se poate! […] De ce? Poate pentru că românii nu sunt capabili de fapte demne de urmat, de tandreţe. Din cauza asta, personajele sunt foarte descriptive, ele trebuie să se mişte mult, să înlocuiască foarte multe lucruri. Nu să se aşeze şi să „spună”. În România, încă se filmează cum iese un om din casă, cum îşi aranjează cravata, cum îşi leagă şireturile, îşi drege de câteva ori vocea şi începe să vorbească, cum se urcă în maşină, cum pleacă maşina, cum ajunge maşina, cum se dă jos din maşină, cum mai spune încă 2-5 fraze, cum urcă-n lift şi liftul nu merge, şi cum el mai spune o chestie. Nu se poate! E inuman. Pierd timpul. Închid. Plec. Un american ar spune: „dar câţi bani aveţi de vă permiteţi să folosiţi atâta peliculă? Cât daţi unui actor ca să vorbească sau să aştepte atâta în cadru? Toate astea costă imens. Şi apoi, nu mai e informaţie, e delir verbal.[...] Artiştii din România, chiar şi cei mai mari, lasă totul în coadă de peşte: „Concluzia e că e  cam aşa”. Aici se opreşte de fapt mesajul.”

Unele filme româneşti de după Revoluţie fac din lungimile acestea o virtute pe bună dreptate, căci ele sunt umplute cu momente relevante, care servesc mesajului. Exemple reuşite sunt: „Moartea domnului Lăzărescu” (2005, R. Cristi Puiu), „A fost sau n-a fost” (2006, R. Corneliu Porumboiu), „Poliţist, adjectiv” (2009, R. Corneliu Porumboiu).

De cele mai multe ori însă, incapabili de a înţelege lecţia „arată, nu spune”, scenaristii-regizori români manifestă un autism, o retardare dramaturgică ce compune un teatru în film, dar un teatru prost, în care se pare că monteurul a adormit în cabina de montaj sau că i s-au tăiat degetele de către un regizor care nu cunoaşte presiunea unui producător independent, privat, care să îl oprească atunci când face greşeli.
Astfel, „După dealuri” este demolat, distrus în presa internaţională, dacă te apuci să scotoceşti coşul cu cronici:

• Mai mult, despre “Dupa dealuri” film.com titreaza ca este un film plictisitor, monoton si lung, iar Cristian Mungiu esueaza pana si in obsesia sa de a ataca Biserica Ortodoxa Romana
• The Film Stage il considera de asemenea un film lung, plictisitor si care isi rateaza tinta.
• O alta cronica  il considera banal si absolut interminabil, fixist si lipsit de capacitatea de a transmite emotie.
• Le Point titreaza chiar un articol intitulat “deceptia Mungiu” si afirma ca filmul “Dupa dealuri” bate apa in piua pe un scenariu prost.
• Critic.de afirmă despre film că spectatorul este pus să sufere de către autorul care se plimbă cu dialoguri interminabile pe la toate personajele, într-un cerc vicios care nu cruţă niciun detaliu care nu oferă nicio plus-valoare, întrebându-se dacă nu cumva cinematografia românească de autor a ajuns într-un punct mort. Stilul filmului e considerat ridicol.

Au mai fost premiate si gunoaie la Cannes, premiate pentru bizareria sau tupeul lor. Acesta nu e primul si nu va fi nici ultimul. Totuşi, putem să îl apreciem „la noi acasă”, unde hoţul e apreciat pentru că – nu-i aşa? – doar a făcut film, ceea ce este, după cum bine se cunoaşte, un act eroic.
Cu ocazia aceasta, îmi amintesc despre proiecţiile ediţiei a III-a a filmului de Piatra la Bucureşti, în primăvară, când câţiva tineri regizori de scurt-metraje vorbeau despre condiţiile în care au fost nevoiţi să lucreze. Batjocura la care au fost supuşi în cadrul producţiei transpărea dincolo de eleganţa cu care evitau răspunsurile la întrebările incomode. Ca să ajungi regizor, păreau să transmită expresiile lor non-verbale, trebuie să treci peste multă scârbă. De aceea, unii nici nu vor să mai repete experienţa. Despre generaţiile absolvente de UNATC pierdute în visele lor vorbeşte cu succes şi „Eminescu vs. Eminem” (2005, R. Florin Piersic, jr.). Poate că acei tineri au trecut prin asemenea chinuri tocmai pentru că nu au furat, şi nici nu au avut bandă de film de risipit.

Cum te cheamă pe tine?

Se spune că odată, Alexandru cel Mare (Macedon) a găsit un soldat ascunzându-se în boscheţi tremurând de frică şi l-a întrebat:
- Soldat cum te numeşti?
- Alexandru
- Ascultă aici, soldat. Ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi tactica!

Numele multora dintre noi are o anumită semnificaţie şi o anumită însemnătate. Nici nu s-a răcit bine bateria laptopului de zilele trecute când am scris ce sărbătorim de Sf. Ioachim şi Ana, că hop, îmi incep săptămâna cu articolul ăsta. Şi deja încep să mă pregătesc pentru valul de laude pe care îl va culege „După dealuri” pentru faptul că a luat două premii la Cannes. Criticii români, cu siguranţă, se vor călca în picioare să aprecieze lentoarea lui „După dealuri” ca europeană, meditativă, sofisticată, profundă, care te absoarbe, în loc de agasantă, ineficientă, obtuză, care te adoarme. Având în vedere că autorul îţi scoate ochii cu mesajul lui, nu îţi trebuie geniu ca să înţelegi ce vrea să spună.

Pana una-alta, Cristian si-a tradat numele. Si onoarea de reprezentant al Romaniei. Si realitatea, batand campii bine de tot dupa dealuri, fata de ce s-a intamplat.

Perspectiva filmului asupra ortodoxiei se limitează la o viziune tribală, realizând (destul de convingător pentru prea mulţi) un sofism care se numeşte „argumentum ad hominem”. Portretizările bidimensionale par să fie făcute cu acelaşi dogmatism cu care Mungiu desfiinţează ortodoxia pe care o critică fără să o înţeleagă, din acest punct de vedere.

Dacă Mungiu ar fi căutat „cozi de topor” în ierarhiile Bisericii Ortodoxe Române, cu siguranţă ar fi găsit nişte exemple mai demne de un asemenea zel. De ce nu s-a luat Mungiu, spre exemplu, de catolicism, unde cuvântul Papei este literă de lege, şi a ales o confesiune religioasă care se bazează pe principiul descentralizării tocmai ca factor democratic. Dacă ar fi îndrăznit să realizeze un film critic la adresa catolicismului sau chiar la adresa religiei musulmane, Mungiu nu ar fi fost premiat, ci ars pe rug.
Într-o ţară în care, după orice statistici, peste jumătate din populaţie este ortodoxă, Mungiu se aşteaptă să înfigă un steag al batjocurii naţionale, aşteptându-se a fi salutat nu pentru abilităţile sale scenaristice sau regizorale, ci pentru tupeul său de a scuipa în obrazul creştinului român, aşteptând să vadă cum întoarce şi celălalt obraz (ce mai urmează? varianta animată a piesei „Evangheliştii”?).

Dacă este o cronică a ceva, filmul lui Mungiu poate în cel mai bun caz să fie o tentativă eşuată a cronicii unei proaste înţelegeri asupra religiei, însă pervertirea şi deraierea mesajului, de la sursa de inspiraţie, pune atâtea beţe în roate semanticii filmului încât ideea oamenilor care urmează un set de reguli formale pe care nu le înţeleg ca pe o formă de supunere faţă de autoritate, nu ca pe un act conştient de credinţă liber asumată se pierde undeva pe parcurs.



Contrarecomandare

Daca vreti sa vedeti un film bun despre posesie demonica vs. nebunie, urmariti Exorcistul sau Possession. Sau dacă tot vreţi să faceţi o excursie „după dealuri”, vă recomand mai degrabă „The Hills Have Eyes” (2006, R. Alejandre Aja). E mai lipsit de pretenţii şi mai scurt. Şi are şi acela tot două premii. Mai bine, decât să vă rătăciţi printre semi-concluzii prost argumentate.
Unul dintre marile beneficii ale cronicilor de film este acela că ne economisesc ore din viaţă pierdute aiurea urmărind porcării. Voi să-mi spuneţi dacă am avut dreptate în ce am scris.

Articol publicat de Stefan Al.
Sursa: filme-carti.ro