Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a IX-a după Rusalii (Despre sfânta rugăciune)

S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)

Iubiţi credincioşi,

Întrucît în Sfînta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfînta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi "maica tuturor faptelor bune". Că precum nu putem trăi fără fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mîntui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.
Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cîntînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pămîntul de mărirea Lui...! (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începînd cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mîntuirea noastră, a celor de pe pămînt.
Însuşi Duhul Sfînt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicînd: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum sîntem şi Noi! (Ioan 17, 11).
Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui, începînd cu Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos pînă la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, "pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Toţi se închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mîntuirea noastră şi a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi sfinţilor din cer.
Dar şi pe pămînt, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfînta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sînge a Sfintei Liturghii.
După cuvîntul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pămîntului şi stelele cerului şi soarele şi luna şi norii şi vînturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pămînt şi cu sfinţii şi îngerii din cer sînt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.

Iubiţi credincioşi,

Să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mîntuitorul a înmulţit cele cinci pîini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvîntare şi a hrănit cu ele atîtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm... (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.
Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai rîvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate fura gîndul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.
Mîntuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gînduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji şi gînduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulţimea grijilor şi a gîndurilor pămînteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.
Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinţi Părinţi "rugăciunea minţii şi a inimii". Iar, cînd sîntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviţi de furtună pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă şi "rugăciunea inimii".
Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblînd pe mare ca pe uscat. Cînd L-au văzut ucenicii de departe, "de frică au strigat", adică s-au rugat, crezînd că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întîmplă şi nouă. Cînd mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima şi îndată scăpăm de primejdie.
Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sînt, nu vă temeţi! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicînd: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe cînd mergea el pe valuri către Hristos, "văzînd vîntul cel tare", s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: "Doamne, mîntuieşte-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mînă şi l-a mustrat: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).
Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decît în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!" O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pămînteşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.
Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, cînd apa necazurilor ne este pînă la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întîi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mîntuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: "Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea, precum ne învaţă "Tatăl nostru".

Viaţa noastră - o mare furtunoasă. Predică a Mitropolitului Augustin de Florina

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

LA DUMINICA A  IX-A DUPĂ RUSALII
(MATEI 14, 22-34)

VIAŢA NOASTRĂ - O MARE FURTUNOASĂ

  Iubiţii mei, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi demonstrează că Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeu. Este Dumnezeul-Om. Acest lucru îl predică minunea pe care aţi auzit-o. O minune mare, de trei ori mare, care a avut loc în continuarea celeilalte minuni, despre care a vorbit Evanghelia  din duminica trecută. Acolo se spunea că Hristos cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie. După aceasta, Domnul S-a suit în munte, ca să se roage singur, în noapte. Ucenicii au urcat la porunca Lui într-o barcă mică din lacul Ghenizaret sau marea Galileii, ca să iasă pe malul celălalt. Călătoreau singuri, fără Domnul. La început era linişte. Dar, deodată, şi în timp ce mijea de ziuă, s-a ridicat un val puternic. Barca se zdruncina şi era în pericol să se scufunde. Atunci s-a arătat acolo Hristos păşind pe deasupra apelor. Înfricoşătoare privelişte. Ucenicii, doar ce L-au văzut, s-au tulburat şi au spus că este o nălucă. Însă nu era o nălucă. Era El însuşi.

Petru şi-a făcut curaj şi a spus:

- Tu eşti Doamne? Dacă eşti Tu, spune-mi să vin la Tine, păşind şi eu pe deasupra apelor. Domnul i-a făcut acest dar.

-Vino, i-a spus. Şi Petru a început să păşească pe deasupra valurilor. Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde.

- Doamne, mântuieşte-mă!, strigă cu agonie.

 Hristos îşi întinde imediat mâna şi îl prinde.

- “Puţin credinciosule” - îi zice - “de ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31).

Şi imediat ce au intrat în barcă s-a făcut linişte. L-au slăvit pe Dumnezeu şi I-au spus lui Hristos: “Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14, 33).

***

 Aceasta este pe scurt Evanghelia de astăzi. Minunea aceasta arată că Hristos stăpâneşte peste toate: soare, lună, stele, pământ, vânturi, mare, lacuri, râuri, copaci, animale, toate. Este Stăpânul a toate.

Şi noi, iubiţii mei, cu toate că ne aflăm pe uscat,  totuşi călătorim pe mare, suntem într-o barcă. Care este această barcă? Viaţa omenească. Din ziua în care se naşte omul până la sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în pericol din parte valurilor, a valurilor sălbatice.

 Care sunt aceste valuri? Un val este boala. În timp ce eşti sănătos, deodată te îmbolnăveşti, cazi la pat, eşti în pericol să mori; acesta este un val imens. Vrei altul? Iată, văduvia; în timp ce eşti căsătorit, îţi pierzi femeia şi rămâi singur. Ce lovitură este şi pentru femeie să-şi  piardă bărbatul şi să rămână văduvă cu copii mici! Dar şi pentru copii este un mare val să fii orfan. Un val este şi şomajul; să fie cineva fără loc de muncă, să caute de muncă şi să nu poată găsi. Un val este şi sărăcia: să nu aibă omul cele indispensabile să-şi acopere nevoile. Dar valuri nu sunt oare şi nedreptatea, calomnia sau divorţul?... Plină de valuri este viaţa aceasta. Şi în sfârşit cel mai sălbatic val: moartea, pierderea vieţii,  val care vine să afunde trupul nostru în mormânt. Dar vorbind limba Evangheliei, trebuie să spunem că cel mai groaznic din toate valurile este -  care? - Păcatul! Cel care persistă nepocăit, în păcat, fie că acesta se numeşte furie sau mânie, ori desfrânare, adultery sau prostituţie, ori furt sau crimă, ori alt păcat, acesta se scufundă nu în mormânt, ci în iad - sufleteşte şi trupeşte.

Ce trebuie să facem acum? Să deznădăjduim? Nu, iubiţii mei. Să prindem şi noi curaj, să avem o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu. Bunul Dumnezeu vine şi îl ajută pe om, nu îl lasă. Şi omul credincios vede pretutindeni mâna lui Dumnezeu. O vede continuu în viaţa lui; şi atunci când este mic, şi când creşte şi când se face bătrân, întotdeauna el vede mâna lui Dumnezeu. Şi nu doar persoane, ci şi grupuri, familii şi popoare şi societăţi, văd ocrotirea Lui.

Mica noastră patrie a văzut de multe ori în istorie mâna lui Dumnezeu. În 1922, în Asia Mică, de pildă, a fost o mare nenorocire. Au venit turcii, au masacrat, au ucis, au ars, au devastate totul. S-a vopsit cu sânge valul Mării Egee. Marea s-a înroşit de sângele victimelor. Toţi erau disperaţi. Unul singur nu a disperat: episcopul Smirnei, ultimul ierarh al cetăţii, etno-martirul Hrisostomos. A liturghisit pentru ultima dată în biserica Sfintei Fotini şi a spus cu lacrimi în ochi: “Dumnezeu ne încearcă credinţa. Îndrăzniţi, eleni, vor răsări şi zile mai bune!...”. Şi, într-adevăr, au venit  zile mai bune. Cei aproximativ două milioane de refugiaţi, care au plecat atunci din Asia Mică, au venit în Elada, au lucrat cinstit şi au făcut pământul să înflorească ca nişte rodii. Prin sudoarea lor, ţara noastră a devenit în puţin timp atât de îndestulată, încât a început să facă şi export din produsele ei valoroase în alte ţări din afară. Şi doar din punct de vedere material? Chiar şi etnic de mult bine a beneficiat ţara noastră. A ieşit şi de aici “din amar dulce”, din nenorocirea naţională un important beneficiu naţional. S-a constatat că sunt în afara teritoriilor ei şi turcii şi bulgarii şi sârbii şi alţii, iar Elada a câştigat o admirabilă  uniformitate. A devenit una din cele mai omogene ţări. Iată mâna lui Dumnezeu!

Cele cinstite şi scumpe ştim că sunt în pericol.

Şi astăzi, patria noastră este încercată. Precum în vremurile strămoşilor noştri, aşa şi în zilele noastre, este încercată în marea furtunoasă a ameninţărilor şi a capcanelor diplomatice. Doar credinţa, nezdruncinata credinţă, poate să facă minunea. E sufficient ca Elada să repete Domnului strigătul lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!” (Matei 14, 30).

Şi astăzi, familia, ca instituţie, este afectată de valurile concepţiilor, obiceiurilor şi legilor moderne. Criminalitatea pruncilor este în creştere. Sfântul Cosma Etolianul, care este sărbătorit în august, zicea: Când veţi vedea că se golesc bisericile, se vor umple închisorile. Şi s-au umplut deja de criminali şi de terorişti. Aceste lucruri păţeşte cel care fuge de Dumnezeu. Soţii, care îşi văd barcă luând apă, să îngenuncheze şi să strige: “Doamne, mântuieşte-ne casa! Întindeţi mâna şi păzeşte-ne, să nu ne scufundăm!”

Şi credinţa fiecăruia dintre noi este încercată astăzi. Are de înfruntat vânturile rătăcirii, curentele raţionalismului, furtunile ereziilor, valurile ironiei, batjocurii, puţinei credinţe. “Doamne, mântuieşte-ne!”, să spună fiecare din noi şi “Înmulţeşte-ne nouă credinţa!” (Matei 14, 30; Luca 17,5).

*** 

Iubiţii mei, aceste puţine lucruri am vrut să vi le spun.

Toţi în acestă viaţă suntem încercaţi. Încercăm necazuri. Necazurile sunt valurile, care lovesc barca vieţii noastre zi de zi. Călătorim pe o mare în furtună. Dar să nu deznădăjduim! La capăt ne aşteaptă limanul.

Într-un sat din regiunea noastră a avut loc un deces. A murit nu vreun bătrân, ci o copilă tânără de douăzeci de ani. În floarea vârstei. A venit moartea şi a luat-o pe această fată binecuvântată, pentru care părinţii ei îşi făceau vise de aur. A luat-o şi se tânguieşte acum întreg satul. Ne vom duce acum să cântăm acolo slujba de ieşire, înmormântarea, şi să-i mângâiem pe cei îndoliaţi, pe cei ce plâng. Mângâierea noastră este credinţa în învierea de obşte.

Câţi vrem să ne mântuim, aici pe acest pământ vom trece prin necazuri, multe necazuri. Nu o spun eu. O spune de Dumnezeu insuflatul cuvânt: “Prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); ca să ne învrednicim adică împărăţiei celei cereşti, se cuvine să trecem prin furtuna necazurilor. Dar să nu deznădăjduim! Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu şi rămâne credincios Lui, la sfârşit, şi din necazuri va ieşi folosit.

De aceea, să răbdăm necazurile cu nădejdea în Dumnezeu şi cu curaj în victorie. Un poet credincios a scris:

“Şi chiar dacă nu-mi rămâne-n lume
Un loc unde să mă sprijin sau să stau,
Acolo sus e Dumnezeul meu;
Cum aş putea să deznădăjduiesc?”.

Şi să presupunem că m-au părăsit toţi, şi rude şi prieteni şi cunoscuţi, şi că mă aflu într-o situaţie dificilă şi nu am unde şi nu am pe ce să mă sprijin şi unde să stau, acolo sus este Dumnezeul meu, cum pot să deznădăjduiesc?

Aşadar, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte în veci, să avem nădejdea noastră, credinţa noastră, şi Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Amin.

†Episcopul Augustin

(Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Tripotamou – Florina 16.08.1992)

(traducere: ML, sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=14064)

Preluată de pe http://www.impantokratoros.gr

Priorităţi româneşti. Dr. Octavian Udriste, românul care a descoperit gena marker ancestrala si originea cancerului

Ar fi putut sa obtina premiul Nobel pentru una din cele mai mari descoperiri ale acestui secol: gena marker ancestrala si originea cancerului. Chiar daca a publicat cateva carti pe aceasta tema si a salvat mii de bolnavi incurabili, dr. Octavian Udriste a murit sarac si dispretuit de toata floarea cea vestita a lumii stiintifice romanesti.

In urma lui a ramas o arhiva impresionanta. Nimeni nu pare interesat sa o cerceteze. Lespedea grea a uitarii ingroapa nu doar o munca de o viata, ci si speranta ca boala neagra a secolului poate fi pusa la zid.
A fost cel mai bun student al profesorilor Victor Papilian, Iuliu Hatieganu, Victor Preda si Grigore Benedeto.Inca din anii 60, a intuit originea cancerului si chiar aparitia ingineriei genetice, starnind interesul unor renumiti cercetatori din strainatate: prof. Roger Weil, prof. Ervin Haas, G. Mayer.
In tara, cartile si conferintele lui s-au izbit de zidul moale si impenetrabil al ostilitatii, al invidiei dusmanoase.
Era convins ca facuse o descoperire epocala. Patimas si rebel, cum era de obicei, explica medicilor oncologi adunati intr-o modesta sala din strada Berzei, teoria lui privind cauza cancerului: gena marker ancestrala.
Deja publicase mai multe studii pe aceasta tema, iar tratamentul sau dadea primele rezultate certe, verificate prin analize de laborator. Nu era suficient. Tot mai ostila, sala fremata intr-un murmur dezaprobator.
Ceea ce explica dr. Octavian Udriste parea o blasfemie stiintifica, o ratacire trufasa, imposibil de acceptat. Pierzandu-si rabdarea, cineva din sala l-a intrerupt, strigand sub privirea incurajatoare a colegilor: “Arata-ne la microscop gena si o sa te credem!”.
In cateva minute, sala s-a transformat in tribunal – amestec de acuze si vorbe grele: nebunie, amatorism, inconstienta.
Doctorul Udriste nu s-a lasat nici el. Insultele curgeau de o parte si de alta, dar batalia era pierduta. “Arata-ne gena!”, continuau sa strige oncologii, stiind ca acest lucru era cu neputinta pentru un simplu medic de provincie. Dr. Udriste trebuia sa se recunoasca invins. 



Toate acestea se petreceau in 1969. In 1981, lumea stiintifica mondiala anunta cu entuziasm prima fotografiere a unei gene. Era prea tarziu. Teoria doctorului Octavian Udriste fusese deja data uitarii. Meritele lui, de asemenea.

“Bolile trupului pornesc de la suflet”

Calimanesti, strada Tudor Vladimirescu nr. 48. O casa inalta, cu pridvor taranesc si vita de vie, rasare dintr-o mare de flori. Aici a trait dr. Udriste. Aici s-a retras, in sihastria pazita astazi de d-na Elena, sotia sa.
Aici a fugit, in uitare si liniste, transformandu-si biroul intr-o chilie plina de icoane si carti. “Cateodata, imi vine sa bat la usa. Am senzatia stranie ca doctorul este inca aici, cufundat in lectura si meditatie. Citea enorm.
Desi traia in provincie, era la curent cu toate noutatile medicale care-l interesau. Adesea, adormea cu capul pe masa, reluandu-si munca dupa cateva ore de somn.”
Doamna Elena Udriste deschide usile unui dulap care ocupa un perete intreg. Zeci de dosare, scorojite si legate cu sfori de diferite culori, manuscrise aranjate meticulos intr-o ordine secreta, desavarsita: “Genele raului”, “Biodetectia”, “Schema corporala”, “Spirala”, “Imaginea biomotoare”, “Filtrul subcuantic”, “Microspirala biologica”,
“Vederea lui Dumnezeu”.
O arhiva formidabila, necercetata pana acum de nimeni. Munca lui de o viata. O cazuistica imensa. Nume, diagnostic, tratament si rezultate. De la primele ore ale diminetii pana seara tarziu, statea cu bolnavii pe terasa umbrita de o iedera imensa.
Se lupta cu moartea, indarjit si disciplinat ca un ostas. Nu o facea pentru bani. Mai presus erau mila crestina si curiozitatea stiintifica. Teoria lui despre gena marker ancestrala avea nevoie de confirmari.
“Doctorul era asaltat de bolnavi”, isi aminteste Elena Udriste. “Veneau chiar daca, inca de pe peronul garii, li se spunea ca doctorul a murit, ca e arestat sau ca e un escroc, un balneolog marunt, fara prea multa stiinta de carte.
Erau cazuri disperate, oameni cu metastaze, in ultima faza a bolii. Doctorul ar fi vrut sa fie lasat in pace, sa-si duca la bun sfarsit teoria pe care o incepuse. A ajuns la tratament, fortat fiind de oameni.
Totul a inceput dupa prima lui carte publicata si un articol aparut in revista “Albina”. Un anume domn Vladulescu a venit la Calimanesti, spunand: “Nu se poate. Trebuie sa ma ajuti. Daca ai descoperit originea bolii, trebuie sa controlezi si efectul”. Acest Vladulescu avea polipoza vezicala. Suporta cumplite cauterizari lunare, dar fara nici un efect. Ezitand, cu inima cumva indoita, doctorul a inceput un tratament pe baza de rostopasca.
Rezultatele au fost uimitoare si asta l-a convins. Era pe drumul cel bun.”
Cand vorbeste despre el, d-na Udriste ii spune si acum, cu infinita tandrete si respect: Doctorul. “Avea o personalitate teribila, covarsitoare. Ardea ca o valvataie incendiara. Adeseori, la sfarsitul mesei, nici nu mai stia ce mancase.” Gandul lui era mereu la descoperirea pe care o facuse – o teorie pe cat de simpla, pe atat de complicata.

Parintele Gheorghe Avram (staretul de la Valea Mare) s-a mutat la Domnul

In ziua de 12 august 2011, a fost prohodit ieromonahul Gheorghe Avram, staretul manastirii ”Sf, Ioan Botezatorul” – Valea Mare, jud Covasna. A intrat in obstea Manastirii Cocos, in 1984, iar din 1991 a fost numit staret al Manastirii Dervent, pe care a condus-o cu maiestrie,  restaurandu-o si reusind sa mareasca numarul monahilor.
 Apoi a ajuns staret si ctitor al manastirii  ”Sf, Ioan Botezatorul” – Valea Mare, jud Covasna, o bijuterie a ortodoxiei din Covasna.
Un om vesnic cu zambetul pe buze, primitor de oaspeti, increzator că Dumnezeu  , Maica Domnului si sfintii il vor ajuta sa-si implineasca misiunea. Atat pentru Dobrogea cat si pentru Covasna a fost un om providential, reusind sa puna pe picioare doua manastiri deosebite si importante in zonele in care au fost ridicate.
 Boala si operatia nu i-au diminuat energia si optimismul. A privit perspectiva mortii cu inseninarea pe care o aveau dacii cand se jertfeau pentru a duce rugaciunile poporului la Zamolxe. Intrebat despre cum se simte, dupa operatie, zambind cu larghete si bucurie, a ridicat mana aratand spre cer: ”Cand ma cheamă Dumnezeu, plec.”
A fost chemat la Domnul zilele trecute si n-a mai stat pe ganduri, la fel de hotarat ca in ziua cand a intrat in randul monahilor, la manastirea Cocos.
 A lasat in urma, in ochii celor care l-au cunoscut, multe lacrimi, un dor nestins, mangaiat doar de ctitoriile sale care vor aminti in veci despre trecerea lui jertfelnica prin aceasta viata.
 Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, in randul sfintilor!

Cititi despre Parintele Gheorghe Avram la urmatoarele adrese:
http://www.manastireasfioan.ro/

Sursa:
Pr. Constantin Stroilescu

http://parohiacostisata.wordpress.com/2011/08/13/parintele-gheorghe-avram-s-a-mutat-la-domnul/

Descoperire la Braşov: Chipul neştiut al lui Mihai Viteazu

De curînd, în Arhivele Şcheiului, a fost scos la lumină un inedit portret al domnitorului

Pe 9 august s-au împlinit 410 ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Importantul om politic, pe care căpeteniile Occidentului îl respectau şi căruia îi ştiau de frică, e pictat pe peretele unui lăcaş emblemă al Braşovului: Biserica Sfîntul Nicolae din Şchei. Un nou portret, necunoscut pînă acum, a fost scos la lumină de către preotul profesor Vasile Oltean (foto medalion), care l-a găsit între comorile arhivei din Şchei. Tot aici, a fost descoperită recent prima piesă de teatru în limba română, piesă al cărei subiect este chiar Mihai Viteazul. Steagurile şi căciulile junilor sînt moştenite de la marele domnitor.
Mihai Viteazul, cel care a unit într-un singur stat Moldova, Muntenia şi Transilvania, datorită legăturilor profunde cu braşovenii, ar fi trebuit să fie pictat şi în Casa Sfatului. Dar acest proiect nu a primit niciodată aprobare.

Tabăra de la Pietrele lui Solomon

Artistul plastic Costin Petrescu, cu ajutorul elevilor săi de la Belle-Arte, a pictat acum cinci decenii, pe peretele dinspre miază-noapte al Bisericii Sfîntul Nicolae, fresca intrării lui Mihai Viteazul în Braşov, întîmpinat la poarta cetăţii de protopopul Mihai. O frescă impresionantă ca dimensiuni şi realizare artistică, dar pe care puţini vizitatori o privesc pentru însemnătatea ei istorică. Mihai Viteazul a făcut multe incursiuni în Ţara Bîrsei. Prima a fost în octombrie 1599, cînd, la Braşov, şi-a unit oastea cu trupele secuilor răsculaţi. A doua zi, a primit cheia oraşului. La o aşa însemnată ocazie, Viteazului i s-au oferit daruri şi, la rîndul lui, a oferit daruri braşovenilor. Directorul Muzeului Primei Şcoli Româneşti, pr. prof. dr. Vasile Oltean, studiind documentele vremii, aminteşte faptul că „vizitînd Braşovul, voievodul a fost surprins de lipsa crucilor de pe bisericile luterane. «Numai au zis saşilor de aici, dacă să numesc că sînt creştini, de ce nu au cruci la bisericile lor?». De atunci datează, probabil, şi crucea de pe Biserica Neagră şi de pe toate bisericile luterane din Ţara Bîrsei“. Conform cronicarului braşovean Julius Teutsch, cît a stat în Braşov, Mihai Viteazul şi-a făcut tabără la Pietrele lui Solomon.

Drepturi acordate braşovenilor

Cea de-a doua venire a domnitorului la Braşov a fost în martie 1600, după victoria de la Şelimbăr şi după triumfala intrare în Alba Iulia. A fost primit cu mare cinste de către oficialităţile oraşului, în frunte cu judele Valentin Hirscher. A emis privilegiul din 10 ianuarie, prin care braşovenii primeau dreptul de a percepe vicesima (vama de tîrg) pentru negustorii aflaţi în tranzit. A întîmpinat solia turcilor care i-au adus la Braşov însemnele de recunoaştere a domniei asupra Transilvaniei. Tot aici, a convocat în Casa Sfatului Dieta Transilvaniei. A revenit la Braşov pentru cinci zile, începînd cu 17 iunie. Însă, după înfrîngerea suferită la 18 septembrie 1600, cînd a încercat sa se refugieze în Ţara Bîrsei, voievodul n-a mai intrat în pace în Braşov. A atacat cetatea la 1 octombrie, pe la Timiş şi pe la moara de hîrtie, ajungînd să-şi stabilească tabăra pentru cei 16.000 de ostaşi la Prejmer. Supărat că şcheienii l-au sprijinit, judele a poruncit să se scrie pe Poarta Ecaterinei o inscripţie ruşinoasă în care vechii braşoveni erau numiţi barbari.

Acelaşi pomelnic de 400 de ani

Vasile Oltean a găsit în Catastiful 39 din arhivele Şcheiului următorul text: „Pomeneşte Doamne pe Io Mihail Voievod şi doamna sa Stanca, Io Nicolae Voievod şi sora sa Florica“. Este vorba despre pomelnicul bisericii Sfîntul Nicolae, în care numele voievodului a fost citit la fiecare slujbă şi căruia Nicolae Iorga i-a dedicat studiul „O descoperire la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului“.
Tradiţia este ţinută cu sfinţenie, numele domnitorului fiind şi astăzi pomenit în biserică, fără întrerupere în 400 de ani. Doamna Stanca apare şi în Catastiful de danii, oferind bisericii „un stihar de zarpa verde cu sarmai (de aur) la gură şi la mîni“. Iar urmaşii domnitorului, Nicolae Pătraşcu (fiul) şi Florica (fiica), la 28 septembrie 1602, au dăruit bisericii din Şchei moşia Micşuneşti din Ţinutul Ilfovului. Voievodul însuşi a făcut un gest de curtoazie, dăruindu-le rîşnovenilor muntele Baiului „ca să stăpînească acest munte cum l-au stăpînit şi mai înainte vreme, ca să-l aibe ei de moşie“.
Tot în tezaurul de carte veche al bisericii, Vasile Oltean a descoperit „o cronică în limba germană gotică însumînd 707 pagini, care s-a tipărit la Nurenberg, prin Johan Lanszenberger, în 1603. Redă evenimentele care s-au petrecut în Transilvania şi Ungaria începînd cu anul 1452, insistînd pe evenimentele din perioada lui Mihai Viteazul“.

Prima dramă, în ediţie princeps, la Braşov

Trecerile voievodului prin Ţara Bîrsei i-au inspirat şi pe artişti. „De curînd am aflat în arhiva istorică a muzeului un impresionant tablou inedit al lui Mihai Viteazul realizat pe carton în grafie neagră, la Budapesta, de A. Rohn (un grafician necunoscut), în anul 1860“, dezvăluie Vasile Oltean. O altă descoperire importantă este piesa de teatru „Moartea lui Mihai Viteazul la Torda“, dramă istorică în trei acte şi şase tablouri, compusă de Constantin Halepliu şi editată la Bucureşti în tipografia Colegiului Naţional, în anul 1854, „prima piesă cu subiect românesc scrisă de un român, pînă la 1854 piesele teatrale fiind traduceri din literatura străină“. Şi, cu siguranţă, prima operă artistică dedicată Viteazului. Piesa a fost jucată prima dată la Bucureşti în 1854, apoi dată uitării. În cele trei acte, sînt prezentate întîmplări din ultimul an de viaţă al domnitorului, insistînd atît asupra personajului, cît şi asupra a ceea ce se întîmpla cu familia voievodului, aflată la Făgăraş, unde Viteazul o lăsase zălog al înţelegerii sale cu generalul Basta. Ediţia princeps a piesei de teatru se află încă din 1854 în Şcheii Braşovului.

Frescă sub frescă

Prin anii 1878-1879, Junii Curcani şi-au confecţionat un steag din mătase, cu chipul lui Mihai Viteazul. Autorităţile maghiare au cerut să fie însoţit de tricolorul maghiar, condiţie neacceptată de juni. Ba chiar şi căciula junilor e inspirată de cuşma Viteazului. Fresca din Şchei este nouă, dar există dovezi că a existat o alta, tot cu Mihai Viteazul, pictată încă din vremea vizitelor domnitorului la Braşov. Se ştie că zugravul care a imortalizat episodul intrării în cetatea Braşovului se numea Nicolae Cretanul, pictorul grec care l-a însoţit pe voievod prin Ardeal. Din „Socotelile Braşovului“ pentru anul 1694, aflăm că însuşi Constantin Brâncoveanu a plătit şase florini unui zugrav român, ca să renoveze chipul lui Mihai Vodă din biserică. „Cînd şi de ce a dispărut această frescă nu ştim“, mărturiseşte părintele profesor. „Exista un tablou în sala gimnaziului, în care eroul era pictat de Constantin Lecca în mantie cu căciulă cu agrafă în briliante şi cu gene de cocor de baleare, după cum spune Nicolae Iorga. Pictorul braşovean a mai realizat şi «Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia» şi «Bătălia de la Călugăreni». Colegul şi prietenul său braşovean, Mişu Popp, l-a înfăţişat în armură de cavaler“.
O uriaşă frescă ar fi trebuit să fie pictată în Casa Sfatului, în sala care urma să poarte numele domnitorului, conform propunerii din 1936 a Congresului Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Proiectul a rămas neaprobat şi nerealizat nici în zilele noastre.

Itinerariile braşovene ale Viteazului

1599 - 4 octombrie: Braşov
- 7 octombrie: Prejmer
- 11 octombrie: Codlea
- 12 octombrie: Şercaia
- 13 octombrie: Cîrţa
1600 - 18 februarie: Făgăraş
19 februarie: Şercaia
20 februarie-6 martie: Braşov
28 februarie: Ghimbav
4-5 martie: Braşov
6 martie: Codlea
9 martie: Făgăraş
17-20 aprilie: Făgăraş
21 aprilie: Codlea
22 aprilie: Braşov
23 aprilie: Prejmer
24-26 aprilie: Breţcu
16 iunie: Prejmer
17-21 iunie: Braşov
10-13 septembrie: Făgăraş
13 septembrie: Codlea
15-25 septembrie: Sînpetru
21 septembrie: Braşov
26 septembrie: Teliu.

Unde este capul lui Mihai Viteazul?

• Condiţiile în care a fost asasinat Mihai Viteazul, cît şi ceea ce s-a întîmplat cu rămăşiţele pămînteşti, nu sînt pe deplin elucidate. Cronicarii vremii au notat:
„Mihai Vodă pieri la Turda în 19 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte, a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe cîmp deasupra unui cal mort. Basta György nu a permis să fie înhumat.“ (Ieremia Movilă)
„Ucigaşii lui Mihai au tîrît trupul afară din cort şi a zăcut trei zile în pielea goală la marginea drumului. Capul lui cu barbă l-au aşezat pe hoitul unui cal, iar în cele din urmă l-au înmormîntat nişte sîrbi într-o groapă mică.“ (Szamosközy Istvan)
„Trupul lui Mihai a fost aruncat în pielea goală să zacă spre oroare, pe malul rîului, pînă de cu seară, într-un mod nedemn. Noaptea a fost înmormîntat în acelaşi loc din ordinul lui Iohan Schneckenhaus, tribun al miliţiei sileziene.“ ( Iacob Thon)
„După uciderea lui Mihai, Basta György a îngăduit ca atît capul şi trupul să fie îngropate împreună la Mitropolia din Bălgrad.“ (Brancovics)
„Trupul lui Mihai a fost dus în Biserica Românească de la Alba Iulia.“ (Simigianus, Wolfgang şi Bethlen)
„Postelnicul Turturea a furat capul lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn.“ (Radu Mihnea, domnul Ţării Româneşti)

Sursa: Monitorul expres