Sa avem urechi surde pentru iad si pentru draci, noi ne primim indreptatirea si osandirea, adica ar trebui sa zic osandirea si indreptatirea numai de la Dumnezeu, iar glasul lui Dumnezeu, ori este mangaietor, ori bucurator, ori cel putin, undeva tainic, mangaietor. Sa stiti ca, cu cat este mai cumplita suferinta, deci uitand linia pacatului, deocamdata, sa stiti ca, cu atat mai mult, tradeaza, ca sa zic asa, sau vadeste increderea pe care Dumnezeu o are in tine. Si iti ofer gandul asta ca prim sprijin, ca prim ajutor duhovnicesc. Mai mult nu stiu ce sa zic, decat asta: cand vad si aud lucruri dintre astea nu pot decat sa ma inchin inaintea acelor care sufera lucruri dintr-astea. Insa sa stiti si sa nu uitati. Cu cat mai mare chinul si durerea, cu atat mai mare puteti socoti ca este increderea pe care Dumnezeu o arata in tine, acum. Va zic asta ca sa va dea Dumnezeu barbatia, curajul de a trece prin incercarile astea, iar ce va iesi dintr-asta, ce prunc se va naste duhovniceste, in tine, din samanta asta, Dumnezeu sa-ti arate si sa-ti fie bucuria mai deplina decat a fost pana acum. Cred ca fiecare criza, fie din interior sau exterior, prin pierderea unui suflet iubit sau asa ceva, fie printr-o judecata launtrica in care ajungi intr-o deznadejde, chiar sinucigasa, cred ca fiecare din crizele astea sunt nu altceva decat un prag, pe care cu ajutorul Domnului trebuie sa-l trecem. Asa cum Adam trebuia sa-si treaca un prag, el a ratat atuncea, dar sunt multi dupa Adam, care desi impovarati de pacat, au trecut mult mai slavit pragurile astea. Dumnezeu sa va dea putere, Dumnezeu sa va dea mangaiere si lumina! Daca nu puteti altceva deocamdata, faceti ca marinarul in furtuna. Tine-ti-va de ceva si doar nadajduiti in Dumnezeu si Dumnezeu sa va arate si lumina mantuirii.
Compar ce am trait eu in viata mea cu ce traia Parintele Sofronie intre 20 si 30 de ani si mai tarziu. Spunea ca, socotea ca blestemul cel mai mare este a nu cunoaste pe Dumnezeu. Eu, si banuiesc ca multi din contemporanii nostri, traim bine mersi, fara Dumnezeu, poate ne e un pic dor de El, poate avem niste greutati si atuncea ne amintim ca mai este si Dumnezeu, si poate ca sa ne ajute El cand altii nu pot, insa nu ne dam seama - a murit ceva in sufletul nostru si nu ne dam seama, tocmai fiindca suntem morti, ce moarte inseamna faptul de a nu cunoaste pe Dumnezeu. Iata ca, pe de o parte, Adam putea vorbi cu Dumnezeu. Venea in gradina raiului Dumnezeu, vorbea cu Adam, ii spunea niste lucruri, si, dupa cate se intelege, pleca sau nu stiu ce se intampla, dar ramanea Adam singur, ca sa zicem asa, de capul lui. Dar desi vorbea fata catre fata cu Dumnezeu, vadit Adam nu a ajuns sa cunoasca pe Dumnezeu destul de deplin. Daca ar fi cunoscut Adam pe Dumnezeu destul de deplin, ar fi fost cu neputinta mincinosului sarpe sa insele pe Adam, respectiv pe Eva, dar putem, cand zicem Adam, s-o implicam pe Eva, si cand zicem Eva, sa-l avem pe Adam in gand, ca traiau ca unul, asa cum doreste Dumnezeu sa traim noi toti si asa cum trebuie sa ajungem sa traim noi toti. Sensul nevointei, telul nevointei, este acea dragoste care face dintr-o multime din miliarde de oameni, cati de la Adam si nu numai pana azi, cei care se nasc acum, si pana la cel mai de pe urma care va sa se zamisleasca din femeie in istoria asta - ca toti astia sa fim unu, asa cum Dumnezeu, nu Dumnezeii, dar Dumnezeu este trei Persoane, si zicem Dumnezeu, si ne-am invatat din vechime, cel putin de la Moise incoace, ca Dumnezeu cel adevarat un Dumnezeu este si nu traim in duh de politeism. Greu a fost lui Hristos ca, fara sa darame in om chipul asta, al Dumnezeului unu, sa ne impartaseasca totusi ca Dumnezeu este Trei, si nu fac agramatism.
Unde s-a poticnit Adam? Necunoscand pe Dumnezeu, sarpele ii sugereaza lui Eva ca, atunci cand o iscodeste si scoate din ea informatia ca Dumnezeu a zis ca din toate lemnele raiului sa mancati, dar din acela al cunoasterii binelui si raului sa nu mancati ca veti muri, sarpele ii zice:”A, nu veti muri, ci ca stie Dumnezeu ca in ziua cand veti manca din el, nu veti muri, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezei, cunoscand binele si raul.”
Fragment din conferinta "Din ce moarte ne-a izbavit Hristos?", 15 decembrie 2005, Alba Iulia
Transcriere preluata de pe www.cuvant.credo.ro
Corneliu Codreanu: "In fata situatiei de mai sus, m-am hotarat sa nu merg nici cu o tabara, nici cu cealalta. Nici sa ma resemnez, ci sa incep organizarea tineretului pe raspunderea mea, dupa sufletul si capul meu si sa continui lupta, iar nu sa capitulez. In mijlocul acestor framantari si ceasuri de rascruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit in inchisoarea Vacaresti. Ne-am hotarat sa strangem randurile si sa continuam lupta sub protectia aceleiasi Sfinte Icoane. In acest scop, ea a fost adusa la caminul nostru din Iasi, din altarul bisericii Sfantul Spiridon, unde o lasasem cu trei ani in urma. La aceste ganduri, grupul "Vacaresti" s-a alaturat imediat. Peste cateva zile am convocat la Iasi, pentru Vineri, 24 Iunie 1927, ora zece, in camera mea din str. Florilor No. 20, pe Vacaresteni si pe putinii studenti care mai ramasesera legati de noi. Intr-o condica, cu cateva minute inainte, scrisesem urmatorul ordin de zi, numerorat cu No. 1:
"Astazi, Vineri, 24 Iunie 1927 (Sf. Ion Botezatorul), ora zece seara, se infiinteaza: Legiunea Arhanghelului Mihail, sub conducerea mea. Sa vina in aceste randuri cel ce crede nelimitat. Sa ramana in afara cel ce are indoieli. Fixez ca sef al garzii de la Icoana pe Radu Mironovici".
Corneliu Z. Codreanu
Aceasta prima sedinta a durat un minut, adica atat cat am citit ordinul de mai sus, dupa care cei prezenti s-au retras, ramanand ca sa cugete daca se simt destul de hotarati si tari sufleteste, pentru a pasi intr-o asemenea organizatie unde nu era nici un program, singurul program fiind viata mea de lupte de pana atunci si a camarazilor din inchisoare. Chiar si pentru cei din grupul "Vacaresti" am lasat timp de gandire si de cercetare a constiintei lor, pentru a vedea daca nu au vreo indoiala sau rezerva deoarece pasind aici vor trebui toata viata lor sa mearga inainte fara nici o sovaire.
Intima noastra stare sufleteasca din care s-a nascut Legiunea a fost aceasta: nu ne intereseaza daca vom birui, daca vom cadea infranti sau daca vom muri. Scopul nostru este altul: de a merge inainte, uniti. Mergand impreuna, uniti, cu Dumnezeu inainte si cu dreptatea neamului romanesc, orice soarta ne-ar fi daruita, infrangerea sau moartea, ea va fi binecuvantata si va da roade pentru neamul nostru. Sunt infrangeri si sunt morti care trezesc un neam la viata, dupa cum sunt si biruinte dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odata. Ne-am strans si mai mult in jurul icoanei.
Si cu cat greutatile ne vor asalta si loviturile vor curge mai grele peste noi, cu atat vom sta mai mult sub scutul Arhanghelului Mihail si la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoana, ci il simteam viu. Acolo la icoana, faceam de garda cu schimbul, zi si noapte, cu candela aprinsa."
Mircea Eliade: „Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu.” (Memorii)
„Văzu atunci cum peste sârme unul din jandarmi îşi aşează puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. Încet , încet, din toate părţile apăreau jandarmii. Deţinuţii ieşiseră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndrepta spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn să se apropie cineva. Înainta un bărbat înalt, subţire, cu barbă de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult, şi-l zvârli spre sârme. Celălalt se apleca să-l ridice şi se îndrepta către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul şi se clatină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită:
- L-au împuşcat pe Căpitan.
Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”
Noaptea de Sanziene
Vezi si Mircea Eliade si Noaptea de Sanziene a anului 1927 Foto dreapta: Anul 1913. O fotografie rară, care îi înfăţişează pe Corneliu Zelea Codreanu, la varsta de 14 ani, pe cînd era elev la Liceul Militar de la Manăstirea Dealu (înfiinţat de omul politic Nicu Filipescu, pe cînd era ministru de Război), şi pe tatăl său, Ion Z. Codreanu
Foto stanga: Profesorul Nae Ionescu, ideologul Miscarii Legionare, si Mircea Eliade
Sa avem urechi surde pentru iad si pentru draci, noi ne primim indreptatirea si osandirea, adica ar trebui sa zic osandirea si indreptatirea numai de la Dumnezeu, iar glasul lui Dumnezeu, ori este mangaietor, ori bucurator, ori cel putin, undeva tainic,
