18.1.12

Joi, 19 ianuarie, de la ora 18, la Librăria Sophia are loc lansarea Patericului Egyptean (diortosit de monahul Filotheu Bălan de la Mânăstirea Petru Vodă) şi vernisajul expoziţiei Precum în cer aşa şi pe pământ (realizată de Cristina Nichituş Roncea). Au cuvântul truditorii

Monahul Filotheu Bălan:

Pentru că am fost întrebat fie direct, fie prin intermediari, ce aduce nou cartea a cărei lansare publică va fi pe data de 19 Ianuarie la librăria Sophia din Bucureşti, vă ofer aici cîteva argumente ale acestei ediţii:
1. Un text fără greşeli, verificat cuvînt cu cuvînt cu originalul ellinesc, în totalitate pentru Patericul alfabetic şi parţial şi pentru Patericul tematic (sursele ediţiei 1828 ale acestuia fiind necunoscute pînă azi)
2. un text complet al Patericului alfabetic, realizat după toate ediţiile tipărite existente
3. introduceri la aproape toţi Bătrînii Patericului alfabetic, realizate pe baza  surselor istorice cunoscute pînă acum
4. icoane ale multora din Bătrîni
5. synaxarul Părinţilor Patericului
6. harta filiaţiei duhovniceşti a multora dintre Bătrîni
7. indice de nume
8. indice geografic cu hărţi ale locaţiilor menţionate în Pateric
9. indice scripturistic
10. un studiu complex despre istoria Patericului şi a genului de literatură patericală, pentru prima dată în limba română, bazat pe sursele istorice patristice şi pe studii exigente la zi.

 
Am ajuns prima oara la manastirea Petru Voda in seara de Craciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregateau sa mearga cu colindul. Iata-ma umbland, impreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu plugusorul / îngerii prin cer”. Intrasem, pe nesimtite, in calatoria din poveste. La casuta cu cei mai multi pelerini, in noapte, usa s-a deschis si din chilie a iesit chiar Mos Craciun, asa cum il stiam dintotdeauna: un patriarh inalt, cu barba alba, un zambet care-ti incalzeste inima si o privire care stie intreaga-ti viata, daca ai fost sau nu cuminte. Intrasem in Rai. Am simtit ca aceasta intalnire cu Parintele avea sa imi schimbe viata.(Cristina Nichituş Roncea)

PELERIN ÎNTR-O MĂNĂSTIRE DĂRÂMATĂ DE “FRAŢII” CATOLICI – MĂNĂSTIREA SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL – CÂRŢIŞOARA

Sfânta Mânãstire Cârţişoara, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Un mare domnitor din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi ocrotitor al credinţei ortodoxe. Se ştie că acest voievod se mai intitula şi “Principe al Ţării Făgăraşului” şi păstra o vie legătură sentimentală cu mânăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni, pripăşiţi pe meleagurile noastre strămoşeşti româneşti.
Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.
Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica “Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc. Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam. Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Această aderare la papalitate presupune, printre altele, însuşirea şi mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.
Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-au întors acasă, la latinitatea originară. Fals! Se uită intenţionat că latinitatea, ca una din limbile de răspîndire a creştinismului, a fost ortodoxă, că poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.
Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.
Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.
Şi în prezent, pe aceste meleaguri, răsar numeroşi “teologi” care propovăduiesc un alt „dumnezeu”, de import, mai tentant şi mai puţin “incomod” decît Cel adevărat; amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor. O credinţă care să nu le modeleze şi nu deranjeze viaţa lor particulară, autonomă. O credinţă care să nu se amestece în poftele oamenilor, dar să-i mîntuiască mai facil: Confortabilă, gustoasă şi personalizată. Fără nevoia unui duhovnic, fără preot (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu; „Credincioşi” care cred că Adevărul este peste tot, în toate religiile şi sunt convinşi că se pot mântui şi în afara lui Hristos, sau, mai grav, modificînd-L pe Hristos. Adică, dacă merg pe alături. ”Credincioşi” a căror trăire religioasă se reduce doar la citirea Bibliei şi la intrarea ocazională în Biserici. (Însă nimeni vreodată nu s-a îndumnezeit doar studiind Biblia !). Credincioşi care cred că au credinţă, însă ascultă mai greu, sau deloc, de îndemnurile Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi de Biserica Sa. Biserică şi preot pe care, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, îi critică şi-i bîrfesc cu mare uşurinţă; dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.
Şi, într-adevăr, în istorie, toţi cei care într-o formă sau alta au prigonit Biserica, preoţii şi călugării, au sfîrşit prin a se nenoroci ori ei înşişi ori urmaşii lor! Se mai ştie că mulţi persecutori ai Bisericii, pe patul de moarte au cerut îngroziţi ajutorul preotului!
Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea sfîrşeşte prin a fi incendiată total de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.
Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei. În timp ce monahii ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!
Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni. Au primit cununa muceniciei.
Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!
Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal. De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, celelalte credinţe nesuferind nici o atingere. Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată. Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.


Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică. Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.
Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.
Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!
Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea mânăstirii, cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
Au fost unii oameni foarte bogaţi, (“miliardari credincioşi”), chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi chiar văzînd cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători şi zgîrciţi, n-au făcut nimic. Oameni bogaţi care şi azi, în ruptul capului, n-ar mişca un deget pentru susţinerea unei sfinte mânăstiri.
Însă PreaMilostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost şi a trimis la vreme potrivită oameni inimoşi prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent. Dealtfel, sprijinirea unei vetre monahale este un privilegiu domnesc şi puţini sunt oamenii aleşi care primesc de la Dumnezeu imboldul de a ajuta o mânăstire, spre a-şi înscrie numele în Ceruri. Aceşti binefăcători, cum e firesc, sînt trecuţi în rîndul ctitorilor şi sunt pomeniţi la sfintele slujbe spre veşnică recunoştinţă şi răsplată cerească.
Cel mai greu a fost construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit. Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.
În prezent, la 9 ani de la zidirea sa, din cauza lipsei de fonduri, biserica încă nu este pictată deplin.
Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.
Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă. Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos… Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea pare o nebunie. De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este afectat psihic. Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza! Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare. Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos! Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului), NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente, sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor. Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!
Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce? Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu! (Arhim. Arsenie Papacioc)
De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă. La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător. Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi la frămîntările fundamentale ale vieţii.
Turistul doar… vizitează. Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază, priveşte superior spre măicuţe, cumpără două lumînări de doi lei şi apoi pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”! Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc! În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…
Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii), la adresa maicilor şi a călugărilor…
Mânăstirea are un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe. Foarte migălos executate, fiecare din ele este un unicat. Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii de prestigiu, din ţară şi de peste hotare. De la o vreme încoace icoanele de la Cârţişoara prezintă un interes aparte pentru numeroşi pelerini iniţiaţi în arta iconografică.
Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.
Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.

SURSA: http://www.manastireacartisoara.ro/istoricul-manastirii-cartisoara/, via http://acvila30.wordpress.com/2012/01/18/pelerin-intr-o-manastire-daramata-de-fratii-catolici-manastirea-sfintii-apostoli-petru-si-pavel-cartisoara/

Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre, un text care mărturiseşte despre calităţile de prozator ale lui Sandu Tudor şi despre cunoştinţele sale teologice


Sandu Tudor atât în poezia de factură religioasă cât şi în proza scurtă a promovat modelul duhovnicesc. Dintr-o categorie distinctă face parte imaginea monahului răsăritean, căutător al drumului spre mântuire. În anul 1929, scriitorul publică în revista „Gândirea“ o povestioară scrisă după modelul paterical, cu titlul Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre sau cum că şi înfăţişarea cea făloasă sfinţenie poate să dosească.[1]
 
            Subiectul evocat este specific istorioarelor din Pateric, culegere despre viaţa monahilor înduhovniciţi, din creştinismul ortodox. Scriitorul foloseşte un limbaj arhaic, specific hagiografilor. Avva Sava „un mare părinte pustnicesc,“ în vremea tinereţii sale a fost rând pe rând „clopotar, împletitor în papură şi doftor iară de venea cineva să-l ceară la orice fel de lucru, fără preget venea, dară viaţa cea lăuntrică în multe petreceri aspre, posturi şi rugăciuni îşi ducea.“[2] Acesta îşi alesese chilia în „clopotniţa de lemn peste poarta cea mare a mănăstirii,“ cum, de altfel o va face şi autorul peste câţiva ani, când va intra ca frate la mănăstirea Antim. Deasupra clopotelor „îşi bătuse în scânduri chilie şi urca pe o scară mică aşa că nimeni nu mai putea veni la el când o ridica.“[3]
 
Avva Sava iubind virtuţiile duhovniceşti, împletea munca cu rugăciunea. Fraţii din mănăstire, văzând că dintre toţi el era cel mai lipsit de vreo agoniseală, îl socoteau „foarte nestrângător.“ „Nopţile nu se hodinea trudindu-se să împletească rogojini din papura moale şi ziua călătorea pân’ la douăzeci de leghe la târg unde vindea pe preţuri bune.“[4] Din banii pe care îi câştiga cumpăra „leacuri şi cele trebuincioase pentru căutarea şi slujirea întru ascuns a bătrânilor din chilii care, de greul anilor sau de boală, nu mai puteau nici să mai vadă, nici să mai pună în gură.“[5] Faptele de milostenie pe care părintele Sava le făcea obştea nu le cunoştea,  el socotind în spiritul Sfinţilor Părinţi că-i mai cuviincios „să nu ştie mâna ta cea stângă ce face dreapta.“ Dar, în scurt timp, ţara a fost cuprinsă de o foamete straşnică, încât multă lume o ducea din ce în ce mai greu. Înmulţindu-se bătrânii mănăstirii şi nemaiputând singur a se îngriji de călugării neputincioşi, Avva Sava îi dezleagă taina egumenului mănăstirii. Avva Isaac după ce i-a ascultat tot păsul, îi dă binecuvântare a-l lua drept ucenic pe un tânăr frate. Egumenul îl prezintă ca fiind „destul de înţelept cu mintea, fără de preget cu trupul şi cu adevărat plin de ascultare să se facă ţie rob tăcut ca mormântul. Alonie este numele lui şi este încă tânăr.“[6]

            În acest mod, tânărul frate Alonie doritor de creştere duhovnicească îi devine ucenic părintelui Sava. Conform rânduielii monahale, fratele Alonie îşi schimbă chilia venind aproape de Avva Sava. Îşi alese chilia într-un vas uriaş: „sub scara cea mare din tindă, într-un chiup uriaş de lut, în care odinioară pe vremuri de secetă se păstra apă şi care trebuia acum să-i fie drept chilie călugărească.“[7] Spre uimirea monahului înduhovnicit, a doua zi, Alonie după ce i-a făcut trei mătănii cu plecăciune până la pământ, cu smerenie i-a cerut părintelui Sava să-i dea „porunca pe care s-o păstrez totdeauna.“ Bătrânul i-a dat ca ascultare îndemnul: „Fii om de taină şi să nu întinzi mâna ta în aceiaşi strachină cu nelegiuitul sau cu muierea. Mai ales om de taină să fii, pentru că nu se cade să-şi arate cineva viaţa şi faptele bune înaintea oamenilor spre laudă. Aşa vei ajunge chipul cel îngeresc şi purtător de semne te vei face.“[8]
 
            Apoi, şi-a învăţat ucenicul să împletească rogojini şi să tragă cele trei clopote „fie la morţi, fie la sărbători, şi cum să vândă fără tocmeală şi să se ferească de zarva lumii şi a mănăstirii.“[9] Astfel au început să lucreze şi să se roage împreună, păstrând taina faptelor bune. Avva Sava, cunoscător al încercărilor monahale, se mira că nici o ispită nu se ivise în viaţa tânărului frate Alonie, care se mulţumea cu puţin. Bătrânul „îl vedea că-şi ţine după regulă tipicul şi numai un colţ de posmag pe care îl usca din pâinea obştească lua în gură seara şi se arăta vârtos la trup şi tăcut la suflet.“[10]   

Un oarecare Eminescu. La Braşov. Cântul DOINĂ


Zile tulburi. Românii, ajunşi cu cuţitul la os, şi întărîtaţi de nişte figuri triste, schimonosite, îmbuibate şi autoritare îşi dau cu pietre-n cap. E trist că ne întoarcem la astfel de scene cu scutieri şi gaze lacrimogene care, nu fac decît să ne tragă şi mai la fund, în zone părăsite, parcă iremediabil, de cultura dialogului, de raţiune, de soluţii…
În o astfel de zi mi se reproşează (poate pe bună dreptate!) că eu îmi văd de bucuria zăpezilor şi de gîndul, devenit cam stereotip şi de dată fixă, privitor la postumitatea sau contemporaneitatea unui “oarecare Eminescu” prin Braşov. Pe la 1871, nişte… miliţieni austro-ungari aşa-l numeau pe Mihai Eminescu, tînăr răzvrătit şi organizator de congrese anti-imperiale: “un oarecare Eminescu”
Ciudat, acum, e că privind peste zăpezile încă fără poteci ale dimineţii de ieri am zărit culmea Cetăţii de deasupra Şirului Hoţilor şi m-a străfulgerat gîndul: “Băi, da’ de cînd n-am mai trecut… pe Eminescu!”. “Pe Eminescu” e o stradă aici în Braşov şi, mai mult decît atît, “Pe Eminescu” e… spitalul de nebuni (secţie a neuropsihiatriei) al oraşului, şi la o adică a ajunge “La Eminescu” nu-i tocmai… cuşer! Iar de la gîndul, pur… turistic, avînd în vedere că zona chiar merită bătută cu pasul oferind privelişti speciale, la “un oarecare Eminescu” nu-i decît un pas. Aşa a ajuns Eminescu un oarecare la Braşov, referindu-mă la “inconştientul colectiv”, un oarecare şi un bolnav cu minţile rătăcite – sau sinonim cu acestea. Nu ştiu a cui a fost ideea de a instala stabilimentul braşovean al celor ce, Doamne fereşte!, necesită cămaşa de forţă, tocmai pe strada Mihai Eminescu însă a fost o idee proastă, la fel de proastă, sub aspect toponimic, şi de greu de scos din capul nostru ca şi aceea cu… Oraşul Stalin!
După mintea mea Eminescu şi-ar fi meritat şi aici la Braşov un nume de bulevard şi, desigur, o statuie în centru. Vreo două plăci comemorative îi poartă, ce-i drept, numele pe nişte ziduri în oraş, dar cine mai ştie exact unde-s şi cu ce ocazie au fost montate acolo? Cum cui îi mai pasă că poetul ar fi spus: „Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul!“ sau că acesta a petrecut multe zile pe aici încă din vremea “Trupei Pascali” şi că a avut destui prieteni, sau măcar cunoştinţe braşoveni (Sterie Ciurcu, Pandele Dima, Aurel Mureşianu, Nicolae Teclu, Constantin Popazu, doctorul său) cu care, fie nutrea idealuri fie avea… drumuri comune? Desigur, cărturarii noştri de azi, un Vasile Oltean sau regretatul Ion Itu (“Eminescu şi Braşovul”, 1990) şi alţii asemeni lor ştiu, dar…
„Trăiască România unită!“, ar fi strigat, Eminescu în toamna lui 1883, în gara din Braşov, aşteptînd un tren care să-l ducă mai departe la Viena, la tratament… Avea un ideal, mintea-i “nebună” nutrea ceva ce avea să se împlinească mai tîrziu, asemeni multor altor gînduri sau “premoniţii”. Ce i-o fi venit să îl strige tocmai aici, la Braşov?… “Un oarecare Eminescu”…
Ştiu, sunt vremuri tulburi şi românii-şi sparg, şi acum, capetele cu pietre în stradă… Unii ar trebui duşi “Pe Eminescu”!


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Related Posts with Thumbnails