“La Duminica Samarinencii”
«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul». (Ioan IV, 24).
Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea
acestei predici au fost spuse de Mîntuitorul Iisus Hristos, ca răspuns
la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună
închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în
muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mîntuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe
femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează
cînd se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune
că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu,
înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu
este mărginit şi trupesc. Or, Mîntuitorul Iisus îi spune femeii că
Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un
singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi
rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la
rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mîntuitorului,
pentru că bisericile sunt şi ele răspîndite în toate localităţile, la
îndemîna tuturor, pe cînd în vremea Testamentului Vechi nu exista decît
templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din cînd în cînd,
toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul
şi cu sîngele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus
jertfăla Sfînta Liturghiepentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri,
ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele
noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi
prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul
Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm
pe aripile rugăciunii cu gîndulla El.«Căci Domnul aproape este» — spune
Sfîntul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi
suntem» (Fapte XVII, 28).
Pe de o parte, această putinţă şi datorie
de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie
măreţia lui Dumnezeu decît într-un singur loc. Pe de alta, aceasta
uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi
pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să
se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.
Dar Mîntuitorul nu S-a mulţumit să spună
samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca
Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în
orice loc şi în orice zi, că El a adăogat şi o învăţătură despre modul
cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră
trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul.
Acestea sunt cuvinte mart, cuvinte pline
de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul
lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva
din bogatul lor conţinut.
Sfîntul Chiril din Alexandria, un sfînt
părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi
mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă
închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de
animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste
jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfîrşit mai preţioasă decît
toate acele jertfe, căci nu putea sîngele de tauri şi de viţei să cureţe
conştiinţele cum poate să cureţe sîngele lui Hristos — spune Sfîntul
Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim fiinţa
noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor.
Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu cînd se
închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu
îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai
mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite
lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus
oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o
uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice
loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca
să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră
întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci
Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre,
curăţind-o de toate gîndurile şi faptele urîte şi întărindu-ne spre cele
bune, adică sfinţindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele
exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei
închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu
buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru
ale noastre, cu simţirea noastră, cu gîndul că vorbim cu Dumnezeu, că
suntem în faţa Lui. Cîtă neplăcere producem celui ce ne ascultă cînd îi
vorbim numai cu gura, cînd nu suntem atenţi la ceea ce spunem, cînd din
pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, cînd prin
toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul
în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva
jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă
de respect cînd vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gîndul ne este
în altă parte, cînd duhul nostru nu participă la rugăciune, cînd atenţia
noastră este împrăştiată, cînd gîndul nostru nu stă ţintăla Cel
Căruiane rugăm. Se spune că de cîte ori un preot sau de cîte ori un
credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde
în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adîncul
liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în
inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa
iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din
jur.
Cine se roagă cu gîndul concentrat, cu
sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de
cuvîntul Mîntuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în
locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că
Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu
toată simţirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu
duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui
Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin
puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii
de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el
strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către
Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor
neputinţelor noastre în rugăciune.
Dar Mîntuitorul ne cere să ne rugăm şi
«în adevăr» sau «cu adevărul». Aceasta înseamnă în primul rînd să ştim
cum ne rugăm, iar în al doilea rînd să ştim ce să cerem în rugăciunea
noastră. De cîte ori nu întîlnim credincioşi şi mai ales credincioase
care nu ştiu cui se roagă si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru
aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o
sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se
împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o
piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese
exterioare, a izbîndirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta
mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de
vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru
îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mîntuirea lui.
Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu
este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită
iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a
luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de
noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurîndu-ne şi
nouă la sfîrşitul timpului învierea pentru vecie; că pînă suntem pe
pămînt ne conduce prin Duhul Său cel Sfînt pe un drum de îmbunătăţire şi
desăvîrşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să
devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.
Acestea trebuie să le ştim şi să le
cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mîntuirea noastră şi pentru creşterea
puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem
mîntui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a
copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna
înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbîndirea noastră
în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa
pornirilor noastre de ură, de mîndrie şi de invidie împotriva semenilor
noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de
oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui
Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii
şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfînt este
puntea de unire între credincios si credincios, e deschiderea şi voinţa
de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel
ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său
spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne
întîlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este
Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune «în duh».
Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne
dea puterea «să păzim unitatea Duhului în legătura păcii», cum spune
Sfîntul Apostol Pavel (Efes. IV, 3).
Rugîndu-ne «în duh şi în adevăr», vom
putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea
aceluiaşi sfînt apostol: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos,
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfîntului Duh să fie cu voi cu
toţi» (II Cor. XIII).
Pr. Prof. D. Stăniloae
(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)
