30.6.09

Ceremonie a Cavalerilor de Malta intr-o biserica ortodoxa


Dupa ce in urma cu un an si jumatate semnalam savarsirea unui ceremonial al Cavalerilor de Malta in Catedrala ortodoxa din Timisoara (postare ce a animat spriritele si a adunat aproape 100 de comentarii), observ ca evenimentul nu a fost singular, o banala si nefericita intamplare, astfel de lucruri, pare-se, se petrec si prin alte locuri. Mai jos aveti un clip cu imagini de la un ceremonial savarsit intr-o biserica ortodoxa ieseana!

Pentru cei care nu vad nimic periculos in “opera” cavalerilor, prezentam date privind strânsele lor legături cu francmasoneria (* informatii primite via mail)

Într-o planşă (v. mai jos) ce reproduce structura francmasoneriei, regăsim la nivelul Ritului de York Cavalerii de Malta şi binecunoscutul lor simbol printre gradele cele mai înalte. Mai ales, Loja Propaganda Due (P2) din Italia a avut strânse legături cu ei.

În cartea „Cavalerii întunericului”, François Hervet scrie: „în decembrie 1969 a avut loc o întâlnire secretă în biroul contelui Umberto Ortolani, ambasadorul cavalerilor de Malta în Uruguay, la care au participat mai multe capete ale lojei P2: Licio Gelli, Roberto Calvi, Michele Sidona, toţi implicaţi în omorârea Papei Ioan Paul I şi în masive fraude bancare.”

Istoricul militar român Mihai Dogaru afirma într-o emisiune TV în 2006: „Cavalerii de la Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale „Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale.”

Cavalerii de Malta sunt cei care au pus bazele CIA. Allen Dulles şi Bill Donovan, primii directori ai CIA, numiţi chiar „taţii” acestui serviciu de informaţii, erau cavaleri de Malta. La fel stau lucrurile şi cu urmaşii lor: Wiliam Casey, directorul CIA în timpul guvernării Reagen şi John Mc Cone, directorul din timpul guvernării Kennedy.

ABSOLUT NICI UN IERARH AL B.O.R. NU SE RIDICA SA SE IMPOTRIVEASCA TRADARII LUI HRISTOS SI HULEI IMPOTRIVA SA?


Sursa: Blogul lui Laurentiu Dumitru

O mărturie interesantă şi foarte puţin cunoscută a lui Caragiale despre Eminescu


O mărturie interesantă şi foarte puţin cunoscută despre Eminescu:
„Am să vă istorisesc o scenă care ne-a cutremurat pe toţi prin colosala sa emotivitate. În toiul unei discuţii, neastâmpărul vîrstei m-a îndemnat la un gest necugetat. Să insist până la enervare pe lîngă Caragiale să ne povestească ceva despre Eminescu. Atmosfera devenise încărcată, scriitorul fixându-mă cu priviri tăioase, care de fapt ascundeau o mare tulburare. Apoi, fulgerător, şi-a dus mâinile la ochi şi, gâtuit de emoţia imaginii pe care o vedea aevea după ani, ne-a spus că-l vizitase pe nefericitul său prieten la Institutul de alienaţi al doctorului Şuţu. Genialul Eminescu era târât de alţi bolnavi prin curte, bătut, în deplină inconştienţă, fără ca intervenţia cuiva să pună capăt oribilei scene. Caragiale a precizat mai târziu, când i-am cerut iertare pentru îndrăzneală, că a fost cel mai cutremurător episod al vieţii sale.“

Otilia Oteteleşanu - Interviu acordat lui Ionuţ Niculescu, 21 ianuarie 1971
via Fabian Anton

Ce-si doresc Patapievici si Paleologu: Sa moara "Foaia Romaneasca"!

Traian Basescu iar este ultimul din tara care afla ca viitorul nu-i al lui. E al lui Kelemen Hunor, viitorul presedinte al Republicii Autonome Fosta Romana (RAFR) cu capitala la Kolosvar. Apoi, normal, pentru ca e democratie, il vrem pe Versetoy Attila la SRI si pe Peter Eckstein Kovascs, sef la SIE.

"Aceasta nu este o aventura personala, ci cauza UDMR, a intregii maghiarimi din Romania", spune Hunor, viitorul presedinte al RAFR. "Vom spune in campania aceasta ca Romania trebuie sa se schimbe si ca Romania se va schimba", continua el, amintind apoi cererile UDMR, "de veacuri": autonomie, autonomie si iar autonomie, vorba lui Lenin. Constitutia se incalca, pe banda, in toate actele formatiunii parapolitice maghiare.
"Vom spune ca avem nevoie de autonomie, fiindca in problemele noastre numai noi putem decide, noi stim de ce are nevoie comunitatea noastra", mai zice Hunor, de la care nu avem decat a invata. De ce sa nu ne facem si noi, oare, o autonomie a romanilor de pretutindeni? Un "Tinut Romanesc". Macar asa nu ar mai avea cine sa ne oblige sa ne punem cipuri.
GogoriTa ungurilor nu ar trebui sa ne intereseze prea mult, daca ei, desi cetateni romani, nu ar face atata caz, peste tot prin lume, despre "discriminarea" si chiar "purificarea etnica", la care sunt supusi in Romania. Hunor ne mai spune, ca si cum ar exista deja un "stat" maghiar in Romania, ca maghiarimea asteapta acelasi respect fata de propriile ei valori si simboluri, dupa cum si "secuii" respecta statul roman si simbolurile sale. Ca nu este asa o demonstreaza un "contribuabil tupeist", cetateanul Dan Tanasa, care atrage atentia atat Parchetului cat si prefectului Capitalei si presedintelui Traian Basescu, ca nici un sediu al UDMR din Bucuresti nu are arborat drapelul Romaniei, conform legilor tarii in care traiesc si membrii formatiunii etnice maghiare.
Si pentru cA maghiarii se plang de subnutrire financiara in tara noastra, in timp ce insfaca halci intregi din bugetul public pentru toate zecile lor de fundatii-paravan, haideti sa va aratam, comparativ, ce primesc romanii din Ungaria. Singurului saptamanal al romanilor, "Foaia romaneasca", i s-a taiat anul acesta 50% din suma de finantare. Cealalta jumatate a fost acordata gazetei de perete a "Autoguvernarii pe tara", un organ cvasi-unguresc, "Cronica", ce rezoneaza ciudat cu o publicatie de la noi, "Kronika", a grofilor UDMR. Degeaba a lansat redactorul-sef al Foii, Eva Iova, un disperat semnal de alarma si o petitie online. Nimic nu s-a schimbat. Romanii mai striga la Tisa doar cu o jumatate de gura. Si cu un picior in groapa. Eva Iova sintetizeaza astfel mesajul Budapestei catre romani: "Bagati-va pumnul in gura si inghititi tot!".
In vremea asta, la Bucuresti, in ciuda crizei, sume fantastice se deruleaza in lumea culturala "romaneasca". Ministrul Culturii, Teodor Paleologu - il stiti: acela care a facut "cretin si mincinos" un jurnalist - isi plateste o cohorta sa mearga dupa el la propriile conferinte despre... "Republica si Laicitate"; Radu Calin Cristea, aflat, inca, la Muzeul Literaturii Romane acorda, din banii nostri, 105.000 euro (ati citit bine!) pentru o conferinta de trei zile despre... "Turism si literatura"; iar la Institutul Cultural Roman e sponsorizata, printre altele, traducerea in poloneza a volumului "The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceausescu's Romania", de... Gail Kligman. Sa moara "Foaia Romaneasca"!

Victor RONCEA

Basescu explica relatia statului cu BOR ca biserica nationala. Biserica va ramane pilonul de educatie, cultura si patriotism pentru toti romanii.

-- Seful statului a explicat ieri la Husi, la introni­za­rea episcopului Corneliu Barladeanu, ca obiceiul dobandit in timpul man­datului de presedinte al Romaniei de a participa la intronizarea mitropolitilor si episcopilor Bisericii Ortodoxe Romane are doar semnificatia parteneriatului dintre statul roman si BOR ca biserica nationala.

Afirmatia presedintelui a venit dupa ce duminica el a fost criticat pentru ca a vorbit din fata altarului la intronizarea PS Vicentiu ca episcop al Sloboziei si Calarasilor. Basescu a mai spus ca un motiv in plus pentru prezenta sa la Husi l-a constituit si faptul ca timp de opt ani a fost deputat de Vaslui. "Aceste motive m-au facut sa vin astazi la aceasta ceremonie cu inima deschisa, cu dragoste si cu incredere ca Biserica Ortodoxa Romana va ramane pilonul de educatie, cultura si patriotism pentru toti romanii, inclusiv pentru cei de dincolo de Prut. E o misiune pe care Episcopia Husilor trebuie sa o continue, pentru ca romanii de dincolo de Prut au nevoie sa simta ca fratii lor, ca biserica lor mama este alaturi de ei pentru a-i indruma si a-i tine uniti", a spus Basescu, citat de Mediafax. "La multi ani, Dumnezeu sa va binecuvanteze si va multumesc inca o data, Parinte Patriarh (o fi stiind ceva Presedintele?), pentru invitatia pe care mi-ati facut-o", a afirmat presedintele in finalul discursului tinut la Husi, adresandu-se IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Ulterior, seful statului si-a cerut public scuze fata de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, si ii va cere scuze si Patriarhului Daniel, pentru greseala facuta in finalul discursului rostit la Husi, cand s-a adresat IPS Teofan cu formula "Parinte Patriarh".
Irina S. CHIROIU
www.ziua.net

Editura Predania reediteaza o carte de exceptie a teologului Gh. Racoveanu: "Omenia si frumusetea cea dintai"


Apărută iniţial ca o comunicare adresată Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române, ţinut la Veneţia în 1961, "Omenia şi frumuseţea cea dintâi" analizează o trăsătură a poporului român din perspectivă theologică şi etnografică. Sântem purtaţi astfel într'o Scară sui-generis ce urcă de la "iubirea de oaspeţi" şi "iubirea de străini," prin "viaţa în Hristos," "omenie şi (non)violenţă," "rănile păcatelor şi frumuseţea cea dintâi" către "omenie şi sfinţenie" - căci "omenia este rezultatul trăirii româneşti a adevărului Evangheliei."
Cu prilejul praznicului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Editura Predania vă dăruieşte această carte în format electronic (PDF). O găsiţi ataşată acestui mail sau o puteţi descărca în format electronic de la adresa http://www.predania.ro/c015omenia.html .

Gheorghe Racoveanu, scriitor, publicist şi theolog ortodox născut chiar la început de veac 20, în 1900; absolveşte, în perioada interbelică, Facultatea de Theologie şi apoi cea de Filosofie la Bucureşti, devenind mai apoi redactor la "Cuvântul" lui Nae Ionescu şi cofondator împreună cu acesta al revistei theologice "Predania." După 1944, continuă în exil o susţinută activitate publicistică şi asociativă, curmată doar de moartea sa din 1 mai 1967.

29.6.09

Parintele Justin Parvu despre tacere si marturisire. Nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.




- Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?


- Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…

- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?

- Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.

- Şi când trebuie să taci?


- Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf.
Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au.
Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.


- Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?


- Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.


- Cine-i îndreptăţit să mărturisească?


- Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.


- Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?


- Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.


- Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot fi treziţi?


- Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?…
Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi eu ca ei.


- Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?


- Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la măntuire. Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.


- Şi cum îţi dai seama?


- Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.


- Dar dacă apără adevărul cu răutate?


- Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocşi.


- Cum să te supui stăpânirii de azi?


- Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu.
Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?


- Şi dacă te caterisesc?


- Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici?
Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.


- Este o vrednicie a fi prigonit?


- Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă.
Dacă n-ar fi fost sângele martirilor, care au mărturisit dreapta credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.
- Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?
- Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu nevrednicie.
Răul este în noi.


interviu cu Parintele Arhimandrit Justin Parvu, Glasul monahilor, nr. 4(18)/ aprilie 2005

Din perlele lui Radu Duda, zis Gâgă






Stelian Tănase: "Veţi aduce monarhia?"

Radu Duda: "Nu voi încerca să fac asta, pentru că nu merită nici România, nici monarhia aşa ceva."

Concluziile studiului „Bunatatea Talharului nedrept” al lui Gh. Fedorovici. Cand este confruntat cu o problema reala, Patapievici ne spune o poveste

Grăbit să implementeze „etica iubirii” a lui A. Michnik, dl. Patapievici arde etapele, ignorînd faptul că o convertire, pentru a fi reală, trebuie să fie precedată de pocăinţă. Nu poate exista convertire fără pocăinţă, adică fără recunoaşterea dreptăţii şi a îndreptăţirii osîndei pentru nedreptatea proprie. Iar această pocăinţă se face de cineva înaintea cuiva. Fără această pocăinţă ne aflăm tot în stadiul, estetic dacă e să aplicăm criteriile lui Kierkegaard, al ideilor în dialog. Căci tipul de convertire despre care ne vorbeşte domnia sa aici nu este altul decît cel rezumat în formula lui Spinoza, dragă dlui Patapievici, amor Dei intellectualis. Cu accent pe „intellectualis”.
În absenţa Cuiva în numele Căruia putem ierta şi datorită căruia trebuie să iubim, nu poate exista nici o valoare în sine. Dacă nu este întemeiată într-o Persoană absolută, cea mai înaltă valoare nu reprezintă decît un decret arbitrar.
Michnik, ne spune dl. Patapievici, alege calea mai grea, suprinzîndu-i pe toţi cei care confundă justiţia cu revanşa, pe toţi cei care doresc să anuleze tensiunea dintre sacru şi profan. Dar aceasta înseamnă că Michnik îi provoacă, cel mult, doar pe coreligionarii săi, în măsura în care dreptul iudaic se inspiră direct din legea talionului. Creştinii ştiu că dreptatea este întemeiată în Patimile Domnului, şi înţeleg din Predica de pe Munte care este cadrul temporal al aplicării ei. Creştinii nu dizolvă tensiunea dintre sacru şi profan, ci o aşază într-o poziţie superioară, în planul raportului dintre Biserică şi lume, dintre istorie şi veşnicie. În mod caracteristic, dl. Patapievici foloseşte un limbaj ambiguu, aplicînd o aură religioasă unei probleme politice cu pretenţia că aşa va putea salva mai bine tensiunea dintre sacru şi profan. Asemenea unui hasid isteţ, atunci cînd este confruntat cu o problemă reală (precum temeiul dreptăţii sau al iubirii), dl. Patapievici ne spune o poveste.

Sarmizegetusa Regia, capitala dacică lăsată de izbelişte

Unul dintre cele mai importante monumente istorice de pe teritoriul României, cetatea dacică din Munţii Orăştiei, nu are un administrator stabilit de lege.

Calitatea de administrator a cetăţilor dacice este „plimbată” între Ministerul Mediului şi autorităţile locale de mai bine de cinci ani. Pentru o operaţiune simplă, de scoatere a unor copaci din zona monumentului, e nevoie de luni întregi. Mai mult, nu se ştie exact cine trebuie să păzească monumentul şi să-l gospodărească.

Arie cu statut special


În 1979, pe o suprafaţă de 38.000 de hectare din Munţii Orăştiei a fost înfiinţat Parcul Natural
Grădiştea Muncelului-Cioclovina (PNGMC). De la bun început, acesta a inclus în arealul său şi o mare parte din complexul cetăţilor dacice, inclusiv Sarmizegetusa Regia. Până în 2003, parcul a existat mai mult pe hârtie.

Cu şase ani în urmă s-a înfiinţat Administraţia PNGMC şi au început să apară probleme administrative, în special din cauza legilor care se bat cap în cap. Mai mult, Sarmizegetusa Regia a fost inclusă în una dintre zonele speciale de conservare ale Parcului. Ariile cu acest statut au un regim care nu permite nici măcar ridicarea unei crengi de copac şi mutarea ei.

În aceste perimetre, intervenţia umană nu este permisă fără aprobarea Comisiei pentru Monumentele Naturii, din cadrul Academiei Române. Exemplul cel mai elocvent al blocajului a apărut cu patru ani în urmă, când o furtună a doborât mai mulţi copaci în apropierea zonei sacre de la Sarmizegetusa Regia, iar instituţiilor abilitate le-a luat aproape doi ani să găsească o soluţie legală pentru a scoate trunchiurile din perimetrul sitului.

Din 2004, pentru orice săpătură arheologică, cercetătorii trebuie să ceară aprobarea Administra ţiei Parcului. A durat doi ani până cele două părţi au ajuns la o înţelegere care să le permită măcar cercetarea sitului istoric, fără să fie încălcate regulile zonelor naturale protejate.

Responsabilitate pasată


La întrebarea „cine este administratorul perimetrului pe care este amplasată capitala dacică?” nu există însă nici acum un răspuns coerent. Reprezentanţii Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane (MCDR) Deva, instituţie finanţată de Con siliul Judeţean Hunedoara, consideră că de gospodărirea zonei ar trebui să se ocupe Administraţia Parcului Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina.

În sprijinul afirmaţiei lor aduc şi câteva prevederi şi norme emise la începutul acestui deceniu. „Nici Consiliul Judeţean şi nici MCDR Deva nu deţin vreun act prin care zona să le fi fost dată în administrare
. Noi ştim că PNGMC este administratorul zonei, pentru că există câteva acte în care este specificat acest lucru. Altfel de ce noi, de fiecare dată
când vrem să facem o săpătură acolo, trebuie să le cerem lor aprobări? Este o încurcătură produsă la nivel guvernamental, printr-o serie de legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern care nu au fost corelate. Vă dau un alt exemplu: într-o ordonanţă se spune că paza cetăţilor dacice trebuie asigurată gratuit de Ministerul de Interne, dar ordonanţa res pectivă nu are nici acum norme de a plicare”, spune Cristina Bodó, cer cetător ştiinţific la MCDR, membru al colectivului de arheologi care se ocupă de cercetarea ce tăţilor dacice din Munţii Orăştiei.

Ea adaugă că reprezentanţii CJ Hunedoara au întocmit, în anii trecuţi, mai multe proiecte, în speranţa că vor obţine finanţări europene pentru cercetarea şi restaurarea vestigiilor de la Sarmizegetusa Regia. De fiecare dată însă a eşuat din acelaşi motiv: instituţia nu este proprietarul sau administratorul terenului pe care se află monumentul.

„Suntem, dar nu prea suntem administratori”


Directorul Administraţiei PNGMC, Mihaela Ionescu, spune că puterile instituţiei pe care o reprezintă sunt limitate. „Suntem şi nu prea suntem administratori ai zonei. Există Administraţia Parcului, dar fondul forestier este dat direct în grija Romsilva, iar cel cinegetic - în grija Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi. Avem un ranger responsabil de zona Sarmizegetusa Regia, dar, din motive
financiare, nu ne permitem să angajăm paznici acolo. Rolul nostru în zonă este mai mult de supervizare, nu de administrare. Eu cred că de administrarea Sarmizegetusei Re gia ar trebui să se ocupe, în primul rând, Primăria comunei Orăştioara de Sus, pe teritoriul căreia se află mon umentul, în colaborare cu con siliul judeţean. Aşa ar fi normal şi aşa se întâmplă cu alte monumente din România”, explică Mihaela Ionescu.

DEZINTERES

„Instituţiile joacă ping-pong”


În timp ce instituţiile publice nu reuşesc să lămurească foarte clar cine administrează vechea capitală a dacilor, la Sarmizegetusa Regia vin din ce în ce mai mulţi turişti. Zona este pitorească, iar drumul de acces a fost reparat. Aici mai există doar un supraveghetor, şi acela plătit din banii Muzeului din Deva.

Acesta merge două ore pe jos, până sus, în cetatea dacică, şi lucrează opt ore pe zi. Cu strânsul gunoaielor lăsate de turişti îşi bate capul şi unul dintre cei mai înverşunaţi „daci” ai zonei, Vladimir Brilinsky, preşedintele filialei Transilvania a Fundaţiei „Renaşterea Daciei”.

„Sarmizegetusa Regia este acum ca stâna fără câini. Administraţia Parcului Natural, Primăria Orăştioara de Sus, Consiliul Judeţean şi Direcţia pentru Cultură joacă un meci de ping-pong în patru, iar «mingea» este de fapt calitatea de administrator al cetăţii dacice”, explică Brilinsky. El este mereu cu ochii pe cei care ignoră valoarea sitului arheologic.

„Vin turişti la Sarmizegetusa, mulţi campează în incinta sacră. Eu chiar am surprins o pereche care făcea amor lângă Marele Sanctuar Circular, şi nu este nimeni care să pună lucrurile în ordine. De-a lungul anilor, Ministerul Culturii a tot promis, dar nu a făcut absolut nimic. Este revoltător, pentru că este un monument din patrimoniul UNESCO, în opinia mea, cel mai important monument istoric de pe teritoriul României”, adaugă Brilinsky.


VACANŢE. Mulţi turişti campează în incinta sacră
Foto: Remus Suciu

CETATEA ROMANĂ

La Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa există un administrator, dar nu sunt bani


Cealaltă capitală antică de pe teritoriul Hunedoarei, Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, are un administrator clar - Consiliul Judeţean, prin intermediul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, dar, din lipsa banilor, nici aici lucrurile nu sunt tocmai roz. Vechiul oraş roman se întinde pe cel puţin 60 de hectare, iar o bună parte din zidurile sale sunt şi acum sub pământ.

În ultimele decenii s-au alocat bani doar pentru săpături, dar vestigiile descoperite nu au beneficiat şi de fonduri pentru restaurare şi conservare. Din acest motiv, arheologii preferă acum să aştepte un proiect serios şi finanţare pentru cercetări de amploare.

„În străinătate s-a executat un proiect de rerstaurare a câtorva case romane, de genul celor care existau şi la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Locuinţele s-au făcut în cel mai mic detaliu şi totul a costat vreo 10 milioane de euro”, spune Gică Băieştean, şeful muzeului de aici. CJ Hunedoara nu a dispus niciodată de o asemenea sumă.

Cel mai recent proiect de restaurare se referea la amfiteatrul roman şi prevedea restaurarea a jumătate din arenă, pentru a putea găzdui diferite manifestări. Acesta a fost elaborat în anii ă90, şi acum ar trebui reactualizat. Din lipsa alocărilor bugetare, în zonă nu există un ghid, aşa că, fără o documentare serioasă în prealabil, turiştii nu prea pot înţelege mare lucru doar uitându-se la ceea ce a mai rămas şi a fost decopertat de arheologi din vechiul oraş roman.

Ciprian IANCU

www.evz.ro







DEZORGANIZARE. Turiştii nu pot apela la ajutorul unui ghid
Foto: Remus Suciu

Adio, domnule Manolescu!

Am cumparat acum cateva luni Istoria critica… Am fost foarte bucuros de achizitie, atat pentru ca e foarte scumpa, 270 de lei, cat si pentru ca am o parere foarte buna despre lucrarile mari, de o viata sa zic, mai ales despre cele literare .
Bucuria mea a tinut exact pana am citit ce a catadicsit dl Manolescu sa scrie despre Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu si chiar Eminescu si sunt sigur ca si despre alte valori deja consacrate ale culturii romanesti.
Trebuie sa recunosc ca intai am fost socat si bulversat , apoi maniat si apoi am incercat sa inteleg nemernicia acestui critic literar pentru care genial este Mircea Cartarescu, nu Eliade , nu Nichita Stanescu, nu Cioran si nici macar Eminescu.

Am o parere foarte buna despre Istoriile literare in general. Din punctul meu de vedere ele ar trebui sa fie asemenea descrierii unei incaperi pline cu comori si pietre pretioase. Se poate vorbi astfel despre stralucirea diamantelor si fascinatia aurului dar si despre misterul platinei sau argintului. Dar a vorbi despre astfel de …pietre fara a adauga si cuvantul pretioase este o impietate si nimeni nu are dreptul sa desconsidere personalitatile marilor creatori si sa intre incaltat in castelul literaturii …

Am avut stupoarea sa citesc despre fascismul lui Eliade, despre hitlerismul lui Cioran, despre un Nae Ionescu criminal ( citate scandaloase din jurnalul lui Petre Pandrea), despre un Nichita Stanescu care nu se ia in serios dar mai ales , atentie, despre xenophobia, rasismul si antisemistismul lui Eminescu…
Domnul Manolescu , care se considera un fel de buric al literaturii si care incearca sa ne manipuleze inca din introducere unde abil isi scuza subiectivitatea afirmand ca orice istorie si critica nu poate fi decat subiectiva si explicand de ce nu a curatat de “impuritati “ propria-i lucrare, tocmai ne pune in fata unui atac de neingaduit din partea unui om care se plimba printre valorile literare de o viata, la imaginea celor mai mari spirite ale culturii romane.
Astfel dl Manolescu considera spre exemplu ca definitiile lui Iorga si Noica despre Eminescu( “expresie integrala a sufletului romanesc” respectiv “omul deplin al culturii romanesti”) sunt “ lipsite de masura si potrivnice spiritului critic”. Caietele si scrisorile lui Eminescu nu au nici cea mai mica valoare literara ne spune criticul care pe de alta parte este mai mult decat convins ca "nu incape nici o indoiala ca Eminescu a fost nationalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste si antisemite tot mai vii spre sfarsitul vietii..."
Nu regret ca am cumparat cartea, orice istorie avand si o valoare de index si apoi satisfactia lecturarii acestei sinucideri a d-lui Manolescu compenseaza un pic pretul cam mare al lucrarii. Pentru ca mai degraba renuntam la 10 critici precum dl Manolescu decat la darurile divine primite de acest neam si anume marii sai scriitori si poeti nedreptatiti de viziunea stramba a unui critic tendentios.

Dar ceea ce m-a contrariat poate cel mai mult sunt inconstienta, iresponsabilitatea, orgoliul si dorinta imensa de razbunare . Probabil frustarile de o viata ale d-lui Manolescu au fost refulate pentru a izbucni in aceasta lucrare si a murdari pentru totdeauna pe aceia cu care a avut conflicte mai mici sau mai mari.

Spre exemplu Nichita Stanescu este taxat drastic, chiar Marin Sorescu avand alocate mai multe pagini, lucrarea putand fi comparata fara exagerare cu un pat al lui Procust din care toti cei mai mari ca d-l Manolescu ies ciuntiti si mutilati iar cei mai mici sunt chinuiti in zadar si probabil cu efecte contrare in constiinta cititorului: Cartarescu, Patapievici, Paleologu.

Sunt si avantaje in urma acestei lecturari partiale : imaginea si valoarea lui G Calinescu au crescut foarte mult , un mare domn prin comparatie, iar lucrarea acestuia ramane de neinlocuit inca, se pare.
Sunt sigur ca lucrarea dumneavoastra ar fi fost primita cu multe laude inainte de 1989, poate ca v-ar fi felicitat personal chiar Ceausescu, domnule Manolescu. Sa insemne asta ca sunteti un comunist?

Va spunem Adio d-le Manolescu, desi inca mai aveti timp sa scoateti “impuritatile” intr-o posibila editie viitoare. Apropo de asta, nu sunt impuritati ci mizerii…

http://teiubesc-romania.blogspot.com/

28.6.09

Publicistul Gheorghe Fedorovici despre Patapievici. „Raiul” lui Patapievici este unul al nedreptatii vesnice.

Asemenea Tîlharului nedrept însă, dl. Patapievici pare să considere că iertarea poate fi la fel de bine cerută şi acordată şi în absenţa dreptăţii lui Dumnezeu sau, mai precis, tocmai datorită absenţei dreptăţii lui Dumnezeu. Acest tip de înţelegere este, evident, cît se poate de secular. Dar un secularism religios, fiindcă fostele idealuri creştine rămîn investite cu valoare maximă, valoare desprinsă la rîndul ei din valoarea supremă a fiinţei umane (căreia îi este acordat un statut mai degrabă postulat decît demonstrat). Probabil că dl. Patapievici doreşte să salveze creştinismul secularizîndu-l, urmînd modelul aplicat iudaismului de generaţiile evreieşti de după Holocaust. Astfel, recenzia făcută acum cărţii lui Michnik pare că se află în perfectă continuitate cu volumul lui Rob Riemen, Nobleţea spiritului. Un ideal uitat (Curtea Veche, 2008, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de H.-R. Patapievici) unde tradiţia umanismului european este secţionată fără şovăire – şi într-o ignorare flagrantă a istoriei culturii europene – de tradiţia creştină în scopul de a arăta că Europa poate funcţiona onorabil şi în condiţiile dispariţiei creştinismului. Dacă, în postfaţa dedicată cărţii lui Riemen, dl. Patapievici era interesat de adevăr, curaj şi libertate, acum, în legătură cu volumul lui Michnik, domnia sa vorbeşte despre iubire:
„Ceea ce este extraordinar la Michnik este efortul supraomenesc de a rămîne fidel unei idei de societate care nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experienţă a inimii, prin iubire, prin fidelitate, prin rezistenţa în faţa minciunii, a trădării şi a torturii.”
Concluzia articolului dlui Patapievici este că nu putem defini dreptatea astfel încît ea să poată fi urmărită în mod legitim. Orice astfel de definire este nerealistă şi duce la totalitarism. Iubirea trebuie căutată, nu dreptatea. Emoţionat, dl. Patapievici nu mai vede clar conturul unei istorii de un secol în care estul Europei a trăit teroarea iubirii dintre popoare. Se pare că de-atîta iubire au trebuit să fie pînă la urmă desfiinţate. Acesta e însă un amănunt de care se agaţă doar indivizii vindicativi, şi de care „comuniştii nepocăiţi” nu trebuie să se teamă, de vreme ce s-a trecut la faza a doua a Manifestului umanist, la iubirea dintre indivizi.

(...)Secularismul religios (creştin) al dlui Patapievici pare că repetă modelul secularismului religios iudaic. De pildă, aşa cum Martin Buber îi acorda literaturii idiş rolul de înlocuire a sinagogii în dimensiunea ei religioasă), tot astfel dl Patapievici pare să privească tradiţia umanistă ca pe un succesor demn al creştinismului. Astfel, cultura europeană se poate dispensa de Biserică tocmai pentru că a preluat-o cumva.
Aşa s-ar putea explica de ce, la puţin timp după ce a publicat un articol întitulat „Creştinismul: vocea care lipseşte”, dl. Patapievici a publicat un altul întitulat, de această dată, „Umanismul: vocea care lipseşte”. Este dreptul domnului Patapievici să creadă, dacă într-adevăr despre asta este vorba, că umanismul ar putea apăra creştinismul mai decît s-ar putea apăra creştinismul pe sine. Dar este obligaţia mea – într-adevăr, a fiecărui creştin – să observe că prin această apologie binevoitoare, creştinismul riscă să fie deformat pînă la a deveni de nerecunoscut. Creştinul trebuie să le spună celor opriţi pentru o clipă de apelul generos adresat astăzi de dl. Patapievici – „astăzi veţi fi cu mine în rai!” – că acest rai nu poate fi, ca orice paradis lipsit de Crucea lui Hristos, decît un rai al fărădelegilor nepedepsite, al păcatului nemărturisit şi al nedreptăţii veşnice.

(fragmente din articolul „Bunatatea Talharului nedrept”, preluate de pe blogul publicistului crestin ortodox Gheorghe Fedorovici – Cumpana. O viziune ortodoxa )

28 iunie 1883 - ziua mortii civile a lui Eminescu. Profesorul Theodor Codreanu despre sacrificarea lui Eminescu

Motto: „Mai deunezi îmi spunea cã el este "Ein
aufgegebener Menschoe („un om sacrificat”, n. n., Th. C.), si în adevãr acesta e sentimentul ce pare cã-l are despre sine”.
(Scrisoarea lui Petre Th. Missir cãtre Titu Maiorescu, Iasi, 13 mai 1884)

28 IUNIE 1883

Despre ziua de 28 iunie 1883 s-au scris, în ultimii ani, câteva cãrti. Cu cât cercetarea asupra evenimentelor înainteazã, cu atât lucrurile devin mai contradictorii. S-a ajuns chiar sã se nege cã „internarea” ar fi avut loc pe 28 iunie. Luându-ne, de exemplu, dupã mãrturia lui Slavici cã la plecare (pe 25 iunie) l-a trimis pe poet cu o scrisoare la Maiorescu, atrãgându-i atentia asupra stãrii grave a mesagerului, iar de la critic poetul s-ar fi dus chiar atunci la baie, de unde a ajuns la Sutu, se deduce, inevitabil, cã „internarea” a avut loc pe 25: „La d-l Maiorescu el s-a stãpânit, dar s-a dus apoi sã ieie o baie ca sã-si potoleascã nervii si de la baie a fost dus la casa de sãnãtate.”
Cãlin L. Cernãianu mai gãseste argumente si pentru ziua de 26 iunie, iar în ceea ce priveste 28 iunie existã nu mai putin de trei variante de internare. Investigatorul o ia metodic, pe ore si minute. Cea dintâi versiune, foarte probabilã, pledeazã pentru transportarea lui Eminescu la ªutu în jurul orei 10,45. Stim „sigur”, din însemnarea lui Maiorescu, din jurnal, cã poetul a ajuns în strada Mercur la ora 10:
„Pe la 10 veni la mine Eminescu, binecuvântã cu privirea fixã, pe sotia mea si pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mã îmbrãtisã tremurând. Eu îi arãtaiu pe Hermes si pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea
în extaz: "Lasã, cã va reînvia arta anticã!"”. Poetul ar fi cerut 5 lei pentru birjã (Livia zice cã 2 !), a fost trimis la Societate, de unde, conform planului, trebuia sã fie dus la Sutu: „Numai de s-ar face asta fãrã greutate”, îsi exprimã teama criticul. În rest, tine sã dea de veste lui Theodor Rosetti despre nebunia poetului, îl primeste la prânz pe Caragiale (care izbucneste în plâns la aflarea vestii), pledeazã, apoi, la curtea de casatie, iar la orele 17,30 ia drumul Brasovului pentru concediu în lumea germanã: „Marti 28 iunie/ 10 iulie 1883, la 5 1/2 dupã amiazã, pe o mare zãpusealã, plecat cu trenul pânã la Brasov, unde am sosit la ora 11 noaptea. Hotel nr. 1, prost. (Dar camera de la Caritatea a lui Eminescu?, n. n.). Apoi cãlãtorie de vacantã prin Sighisoara, Debretin (bãi sub salcâm, pe o cãldurã extremã), Poprad (grãdinã tânãrã a parcului Huss cu ceva vedere slabã a Tatrei), Odeberg, Breslau, Weimar, Frankfurt a/M., Schaffhausen...” Sã fi plecat Maiorescu din capitalã fãrã siguranta cã, între timp, Eminescu ajunsese în camera rezervatã la Sutu? Greu de crezut, tinând cont de conjunctura plecãrii poetului la Iasi, odatã întors din Italia. În primãvara lui 1884 scrie cã nu va putea sta linistit pânã nu-l va vedea plecat la Iasi pe Eminescu. Or, dupã procesul-verbal încheiat de comisarul de politie C. N. Nicolescu
la ora 19, poetul a fost predat lui ªutu pe la 18,55. Maiorescu n-a mai dat nici un detaliu asupra executãrii planului pus la cale cu Simtion. În schimb, o relatare a Liviei Maiorescu-Dymsza, martorã la sosirea poetului în strada Mercur, spune cã „pacientul” a fost dus la Şutu de îndatã ce a ajuns cu birja la Simtion: „Când a înnebunit a venit la noi la 10, l-a îmbrãtisat pe D. Maiorescu tremurând, ne-a dus înaintea statuei lui Hermes si a lui Jupiter din salonasul D-lui M. şi cu lacrimile în ochi, cu mâinile întinse ca de binecuvântare a rostit cu glas natural: O tineti minte. Ei se vor întoarce pe pãmânt si se va renaste fericirea. Sãracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjã, a plecat si de acolo l-au dus la Souto.”
Lãsãm la o parte inadvertentele dintre detaliile tatãlui si ale fiicei si retinem ceea ce Maiorescu nu ne mai spune, anume cã „internarea” s-a fãcut fãrã greutate, la Carpatii, în strada Sfintii nr. 14. În acest caz, toate celelalte „aventuri” (scena de la Capsa, încercarea de a-l împusca pe rege, baia de la Mitrasewski si îmbarcarea în dubã, încorsetat în cãmasa de fortã) devin povesti. În aceastã variantã, internarea s-a putut produce pânã la ora 12.378 Cernãianu o considerã versiunea cea mai credibilã. A doua internare, bazatã pe amintirile lui Grigore Ventura,
preluate de Al. Ciurcu, si pe cele ale lui Ion Russu-ªirianu, consemnate de fiul sãu, Vintilã, s-ar fi putut produce aproape de ora 13, crede Cernãianu. În Vinurile lor…, se gãsesc douã texte în care se abordeazã evenimentele din 28 iunie (datã fixatã de memorialist în jurul lui 1 iulie): cel despre Caragiale si cel despre Eminescu. În dimineata nefastã (Ion Russu-Şirianu precizeazã cã în acele zile Eminescu era linistit), „ciobanul” a plecat cu
noaptea în cap la Bolintin, cu cãruta, dupã cumpãrãturi. Probabil, a plecat înainte de ora 5, când s-a trezit Eminescu. S-a întors acasã pe la prânz: „Fusesem în ziua aceea, la Bolintin, dupã târguieli. M-am întors pe la prânz. Cobor. Încep sã descarc cãruta. Aud glasul întiglat al Saftei, care vine spre mine ca un butoi rostogolit.”
Dacã interpretãm sintagma „pe la prânz”, ea poate sã însemne intervalul cuprins între orele 12 - 13, si chiar mai mult. Altfel spus, fixarea celei de a doua internãri pe la 12,45 nu se sustine. Descãrcatul cãrutei, deshãmatul cailor trebuie sã fi duratsi ele ceva.
Dar ce aflã „ciobanul” de la Safta? O bunã parte dintre amãnuntele care au fixat în biografii imaginea poetului din acea zi: Eminescu s-ar fi sculat dis-de-dimineatã foarte furios: „…a vrut sã dãrâme casa, "cã-i urâtã si umedã…". E rãu, domnu’ Nitã, conasu Eminescu se pierde! Îi e mintea rãtãcitã. Coana mare s-a înspãimântat, m-a trimis cu un rãvas la domnu’ Maiorescu, dar nu-l gãsii acas’ ”. Ce consemneazã Maiorescu? La ora sase, Catinca Slavici i-a trimis biletul devenit celebru, cu urmãtorul continut: „Domnu’ Eminescu a înnebunit. Vã rog sã faceti ceva sã mã scap de el, cã e foarte reu”. Asadar, la sosirea Saftei criticul nu e acasã. Iar dacã minte si-n aceastã privintã, înseamnã cã deja era plecat dupã aranjamente, stiind cã poetul va „înnebuni”, si-atunci biletul era si el programat sã soseascã, spre a deveni o piesã la dosar (s-ar confirma demonstratia lui N. Georgescu privitoare la sensul de parolã masonicã a faimosului bilet). Acesta, spune mai departe criticul, l-a determinat sã plece la Simtion, iar, împreunã, la Şutu, spre a aranja internarea, cu plata anticipatã (300 de lei pentru îngrijire si camerã). Partea stranie a lucrurilor e cã Maiorescu reactioneazã ca si cum momentul crizei trebuia sã soseascã, si pe care-l astepta încã din 23 iunie, când pomeneste voalat de planul pus la cale cu acelasi inginer Simtion. El nu pune nici o clipã la îndoialã „diagnosticul” Catincãi Slavici, ba îl fixeazã în jurnal pentru posteritate si pe baza lui hotãrãste destinul poetului. În tot ce gândeste si fãptuieste Maiorescu în acea zi, persoana lui Eminescu, pur si simplu, nu-l intereseazã, tratând-o deja ca pe ceva irecuperabil, ca pe un obiect care nu poate tulbura programul riguros al zilei. Nici mãcar nu are curiozitatea sã meargã, mai întâi, la fata locului, sã vadã starea poetului. În mod normal, prima reactie a unui prieten, la aflarea unei asemenea vesti, este sã-l vadã pe nenorocit si sã-i dea o mânã de ajutor, chemând medicii. În chip cu totul inexplicabil, Maiorescu nu se duce imediat la familia Slavici, iar de la Şutu nu se gândeste nimeni pentru o descindere medicalã la presupusul pacient, dovadã cã ªutu însusi nu se comportã ca „medic”, ci ca un om de încredere care acceptã un plan. Devine faptul cã proprietarul stabilimentului era membru al partidului conservator si apropiat al criticului. (Mai mult, cei din familia Şutu dominau ordinul masonic din care fãcea parte si Maiorescu!) Criticul se întoarce acasã, începe sã anunte junimisti importanti despre nebunia poetului si asteaptã, culmea, sã vinã bolnavul la domiciliul sãu, iar acesta, la ora 10, soseste linistit si pronuntã niste cuvinte ciudate, retinute cu totul diferit de tatã si fiicã, ceea ce pune sub semnul întrebãrii autenticitatea lor sau, cel putin, sensul lor. Iar dacã Livia l-a vãzut „alt om” (dar pro-nuntând, totusi, cuvintele natural!), e fiindcã deja se astepta sã vadã „un nebun”, cum i se indusese, psihologic. Linistea poetului si naturaletea tonului sãu atestã elementele de contrast între ceea ce se astepta Livia de la un smintit si ceea ce era el în realitate. Dar sã ne întoarcem la cele aflate de Ion Russu-Şirianu de la Safta (ceea ce presupune cã sotia lui Slavici nu era acasã, de vreme ce „bãrbatul casei” nu primeste confirmãri de la matroanã). Slujnicei i-ar fi venit ideea sã spunã cã pentru dãrâmarea casei e nevoie de zidari, fapt ce l-ar fi determinat pe turbulent sã plece dupã necesarii mesteri. Poetul o ia „spre Podul Mogosoaiei”, ceea ce atestã cã avea altã tintã decât presupusii zidari ai Saftei, fiindcã drumul ducea spre redactia Timpului, vecinã cu a Românului. De unde putem sti cã scandalul n-a fost provocat ad hoc de Slãvicioaia si indus ca isterie în constiinta slujnicei, mai ales cã a si fost trimisã sub aceastã stare la Maiorescu? Las rãspunsul la întrebare în suspensie, pentru a continua firul faptelor lui Russu-ªirianu. Semnificativ, o ia si el pe acelasi drum cu Eminescu, adicã spre redactia Timpului. Acolo, este întâmpinat nu de un redactor de la Timpul, ci de la Românul, Iancu Procopiu. Înseamnã cã ambele redactii fuseserã alertate, iar autorul alertei nu era altul decât Grigore Ventura, care, dupã spusa lui Procopiu, tocmai plecase vârtej sã-i anunte si pe junimisti. Dacã mesajul „nebuniei” poetului a fost vehiculat la redactii de Ventura, înseamnã cã poetul a ajuns, spre dimineatã, acolo în stare normalã. Ventura i-ar fi povestit lui Procopiu cum a dat el peste Eminescu la Capsa, poetul având „pistolul mare în mânã” si tinând un „discurs fulminant contra liberalilor si mai ales a regelui, marele vinovat de toate nenorocirile oamenilor. L-a tras pe Ventura dupã el ca sã meargã la Palat sã îl împuste imediat pe Vodã… .”
Al. Ciurcu, din contrã, relatând aceeasi poveste, tot din gura lui Ventura, spune cã ideea de a merge la Palat i-a venit lui Ventura, iar cum Vodã nu se gãsea la Cotroceni, l-a îndemnat sã intre la Mitrasewski pentru o baie. Ademenirea cu baia e retinutã si de Ion Russu-Şirianu. În consecintã, nu mai stã pe gânduri si, împreunã cu Iancu Procopiu, o ia spre Baia Mitrasewski, aflatã pe cheiul Dâmbovitei. În drum, dau în parc de Caragiale, care sta molesit de cãldurã, sub „cei doi copaci de lângã o fântâna” („izvorul lui Eminescu” din Cismigiu, n. n.),
„pe jghiabul de piatrã”, „Cu haina de pânzã pe brat, cu o batistã udã pe cap”, curgându-i sudoarea „grea pe obraji”. Caragiale stia deja de nenorocire. Înseamnã cã asta deja se petrecea dupã prânz, cãci Maiorescu mentioneazã cã prânzul fusese luat de dramaturg la dânsul. Caragiale, suferind teribil de cãldurã (oare de ce
Eminescu n-avea si el acest „drept” în acea zi?), le-a spus celor doi cã nu mai poate sã se miste „în Ghehena asta” si le-a trasat sarcina de a-l cãuta pe poet si a-l transporta acasã, apoi sã vinã la redactie, unde el îi va astepta cu vestile. Mai departe: „Am strãbãtut cheiul. Cu adevãrat ghehenã!…” Asta ar fi putut sã se petreacã dupã ora 14, când arsita e la culme. În sfârsit, au ajuns la baie. În momentul acela se consuma scoaterea nebunului din putina cu apã clocotitã, pus în cãmasa de fortã, îmbrãcat în haine care nu erau ale lui, de vreme ce mânecele erau prea lungi, iar pantalonii „prea largi”, târându-se pe jos. Şirianu îl surprinde „fãrã prezentã, între doi infirmieri, care se rãsteau unii la altii, nu pricep din ce cauzã. La câtiva pasi, un vehicul ciudat, jumãtate
caretã, jumãtate dubã”. Coplesit peste mãsurã, tânãrul s-a aruncat spre poet, s-a oprit în fata lui, dar n-a fost recunoscut. Fireste, nu putea fi decât o cauzã - nebunia, sub sugestia cãreia se afla si el acolo. El nu si-a pus problema altor cauze în ce priveste lipsa de reactie a încorsetatului în cãmasa de fortã: putea fi sub stare de soc, în fata violentelor, putea fi anihilat psihic cu o injectie cu morfinã (oare nu erau prezenti acolo doi infirmieri ai lui Şutu?).
Perceptia eronatã a realitãtii e contrazisã de reactia poetului la urcarea în dubã, când Eminescu a ridicat bratele, împotrivindu-se: „Şi am auzit glasul sãu, cel adevãrat, strigând cu desnãdejdea celui ce se îneacã:
- Ajutor!”
Prezenta „glasului adevãrat” atestã prezenta fiintei eminesciene. Ceea ce sporeste, incalculabil, tragismul clipei. Asta în cazul cã faptele relatate nu intrã în categoria falselor amintiri. Cea de a treia variantã a internãrii apartine politiei si ea plaseazã scena descrisã de Ion Russu-Şirianu în preajma orei 19. Comisarul de politie C. N. Nicolescu (de la sectiunea 18 din capitalã) ar fi fost informat de doi „amici” ai redactorului de la Timpul (G. Ocãsanu si V. Siderescu), imediat dupã ora 18, cã numitul Mihail Eminescu e „atins de alienatiune mintalã”,
închizându-se, cu opt ore în urmã (timp exagerat de mare!), într-o cabinã, la baie, refuzând sã mai iasã de acolo. Toate acestea sunt relatate în procesul-verbal încheiat de comisar la ora 19.
Ajunsi împreunã la baie, îsi face aparitia si Const. Simtion, pe care comisarul îl consemneazã în mod deosebit. De ce? Oare nu fiindcã era pionul central al lui Maiorescu si fiindcã el, de fapt, coordona planul? Cele „opt ore” de baie atestã interesul pentru mistificare si pentru furnizare a unor dovezi de „nebunie”.
Deducem cã de la Societatea Carpatii nu s-a reusit executarea „fãrã greutate” a planului maiorescian si atunci episodul cu baia a fost utilizat pentru confectionarea de probã inexpugnabilã. Spre deosebire de Cãlin L. Cernãianu, cred cã acest moment s-a petrecut cu adevãrat, dar nu în sensul prezentat oficial. El a fost consemnat
si de Slavici (de asemenea, si de D. Teleor382), lucru ce atestã cã devenise o întâmplare de notorietate publicã.
Dupã estimarea lui Ocãsanu si Siderescu, poetul ar fi intrat în baie pe la ora 9, acestia neprevãzând cã Maiorescu îi va da de gol notând cã la 10 a fost la dânsul. Admitând lunga prezentã a poetului la baie, se eliminã povestile lui Ventura.
Totusi, Ventura si-a avut rolul sãu în acea zi, încurcând planul lui Maiorescu. Acesta îl va numi, în jurnal, „indiscretul ticãlos”, dar îl va include în evolutia ulterioarã a destinului eminescian.
„Încurcãtura” pricinuitã de Ventura este ecoul celor douã solutii de lichidare a Societãtii Carpatii: cea „pasnicã” Maiorescu-Sturdza si cea cu violente si arestãri (C. A Rosetti). Ventura este în slujba celei din urmã. În ochii lui Ventura, poetul apare ca un violent zurbagiu, în discursuri si fapte, gata sã-l împuste pe rege.
Oare faimosul „revolver” n-a fost introdus în circuit de acest informator al serviciilor secrete? Procesul-verbal încheiat de comisarul Nicolescu ne asigurã cã poetul i-ar fi rugat „pe amicul sãu Siderescu sã-i aducã o pereche de pantaloni negri, negri de tot - ceea ce se realizã acum”. Poetul ar fi deschis cu greu usa cabinei, dar, dezbrãcat fiind, s-a speriat „de vederea noastrã în numãr de 4-5 persoane, între care si Const. Simtion”: „Am zis numitului Eminescu cã n-are sã sufere nici un dezagrement, cã trebuie sã se calmeze si drept rãspuns se repede la amicii sãi si la servitorii bãei, îmbrâncindu-i spre use, apoi aruncându-se în baia plinã cu apã, stropia
p-oricine s-apropia sã-l scoatã afarã. Am fost silit sã-l îmbrãcãm în camisolul de fortã, si astfel, l-am condus Institutului Caritatea”. „La Caritatea - adaugã omul legii - l-am confiat d-rului Şutu, rugându-l a-i da îngrijiri exceptionale”. În final, într-o manierã ciudatã, sesizatã de Cernãianu, e prezentat inventarul de obiecte din baie.
Mai existã un proces verbal încheiat de acelasi comisar, pe 29 iunie, la locuinta lui Slavici, de unde s-a luat pentru poet un costum de haine, o cãmasã, o pereche de pantaloni de noapte, dupã care s-a aplicat sigiliu pe usa camerei. Faptul s-a consemnat cu prezenta lui G. Ocãsanu, a Catincãi Slavici, a avocatului Teodor Nica. Acest proces-verbal este important, deoarece la desigilarea locuintei nu s-a mai încheiat altul, legea fiind încãlcatã,
încât bunurile personale ale poetului n-au ajuns la mostenitorii de drept, ci la Maiorescu si la Simtion.
În acest haos de informatii, pe care am încercat sã-l simplific, va trebui sã „optãm” pentru „varianta” cea mai credibilã.
Cum primul proces-verbal încheiat de Nicolescu nu se mai gãseste (ca si alte documente ale „cazului” Eminescu), cum Maiorescu, Slavici si altii nu pomenesc de implicarea politiei, Cãlin L. Cernãianu, de exemplu, conchide cã poetul a fost „internat” imediat ce a ajuns la sediul Societãtii Carpatii, planul maiorescian derulându-se fãrã incidente. Documentele încheiate de politie ar fi falsuri, ca si amintirile lui Ventura sau Ion Russu-Şirianu. Foarte posibil, dupã acelasi, ca internarea sã se fi produs înainte de 28 iunie. Dacã în evenimente au fost implicati mai multi ziaristi si carpatisti, rãmâne suspectã amânarea în a da publicitãţii „internarea”, primele relatãri înregistrându-se abia pe 2 iulie. Fapt curios, Eminescu a fost „trãdat” în acele zile de câtiva
ziaristi si carpatisti ardeleni, adicã tocmai de cei în apãrarea cãrora se bãtuse, inclusiv pe 28 iunie, când, de fapt, îi apar ultimele articole, unul dintre ele în apãrarea libertãtii presei.
Dupã întoarcerea din Italia, Eminescu s-a arãtat dezamãgit de ardeleni, ca despre niste oameni în care nu poti avea încredere. Sau cum recunoaste Slavici cã i-a mãrturisit poetul: „ardelenii nu sunt oameni cu care se poate scoate la capãt ceea ce voiesc eu”.
În pofida obiectiilor lui Cãlin L. Cernãianu, nu putem elimina, de pildã, întâmplãrile de la Bãile Mitrasewski. Am vãzut de ce. Discutabile devin interpretãrile dictate de perceptii deformate în raport cu adevãrul. Apoi, implicarea politiei este atestatã de cele douã procese verbale, dintre care mãcar al doilea este credibil. Pãrerea mea e cã planul maiorescian nu excludea, ci implica amestecul politiei, pentru ca sã se dea evenimentului o
aparentã de legalitate. Numai cã arestãrile preconizate de „Rosettaki” la Carpatii nu conveneau nici lui Dimitrie A. Sturdza, nici lui Maiorescu. Cum „moderatii” din societate îsi impuseserã punctul de vedere, rolul lui Simtion si al lui Ocãsanu fiind decisiv (dovadã cã ei controleazã evenimentele zilei, Ocãsanu fiind si redactor la Românul), mai rãmânea de „anihilat” cel ce nu putea fi convins sã calce în picioare principiile - Mihai Eminescu. Reactia poetului la desfiintarea Societãtii Carpatii nu putea fi decât vehementã, ca si la încãlcãrile grave ale libertãtii presei, soldate cu expulzarea lui Emile Galli si a lui Zamfir C. Arbore.
Integral la EMINESCU - Drama Sacrificarii

http://www.mihai-eminescu.ro/


Săptămâna Roşie a neamului românesc (28 iunie - 3 iulie 1940). Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

Imediat după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei cu entuziasm: La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!»
Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol).
La Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostineţchi, procuror: Boris Cogan, Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei regale şi le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în retragere şi a tras cu arma în… statuia lui Vasile Lupu…

La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand;

La Tighina: "comitetul de primire" (a sovieticilor) a fost animat de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris;
"Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau de terorizaţ i, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»". în afară de "justiţie" şi de poliţie politică (NKVD) în care au activat, evreii au avut de distrus: cultura, învăţământul şi religia.

- au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;

- au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost "epurate".
Rezultat - în învăţământ:
- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti";
- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologiepedagogie
- însă numai în ucraineană şi în rusă. FacultăţI tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina".

"La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic".

Fabricarea "linghii maldavineşti" (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din "adaptarea" rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze - dar nu şi germane!

"Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă ("S.V.P"). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti - şi, cu pumnul ridicat, cântau
Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.

Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului - în latrină.

Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…
Există informaţii potrivit cărora Sorin Toma - de pildă - a avut un rol de seamă în "noua cultură - sovietica": cărţile din biblioteci (tipărite cu "litere monarhiste") au fost retrase şI distruse; deasemeni a avut un rol hotărîtor în inventarea "limbii moldoveneşti"; a activat cu entuziasm şi în Brigăzile Atee; Cât despre Perahim (Jules), el s-a ocupat de muzee şi de bietul patrimoniu artistic (cât fusese, după noaptea rusească de până la 1918, după ravagiile Marii Revoluţii din Octombrie). El a fost responsabilul suprem al "lichidării" tuturor muzeelor din Basarabia, fie acestea de oarecare importanţă, ca cele de la Chişinău şi Cetatea Albă, fie judeţene: Orhei, Soroca, Hotin, Ismail. Exponatele, în cel mai fericit caz au fost "centralizate" - în magazii - fie, în cazul picturilor - pur şi simplu furate de tovarăşii revoluţionari din echipa de "artişti" ai lui Perahim. Tot el este autorul distrugerii-dispersării-pierderii pentru totdeauna a pieselor din muzeelor religioase - întreprindere în care a primit două mâini de ajutor de la Sorin Toma. încă nu am aflat cu ce s-a ocupat - la Chişinău - tovarăşul Celac, tatăl lui Sergiu şi al Marianei. Vom afla în curând (fireşte: prea-târziu).

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941:

Preoţi ucişi imediat după Cedare, de către evrei: Eustatie Chiriţă, Gheorghe Mihalache, Gheorghe Tudorache, Teodor Bunescu, Gheorghe Maleavin (vezi şi mai jos: Motescu, E. Popovici, Nicador Maleschi).

Au murit "de inimă rea" în ziua Cedării preoţii: Mihail Vasilache, Dumitru Cozinschi, Stefan Zagorodnâi, Ion Dulap.
Printre deţinuţii "arşi" în închisoarea din Orhei s-a numărat şi elevii cu condamnări "mici" din Lotul Institutului Pedagogic (vezi nota nr. 1 la acest capitol); şi preotul Mina Ţăruş.

Siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus "pedeapsa focului": au incendiat peniten-ciarul, cu arestaţii în celule.

In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de
identificat.

La Ismail una din gropile comune a fost săpată în… cimitirul evreiesc.
"închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane".
"Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»;
"a) capi de familie
"b) familii întregi

"Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»"

Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.

In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

"în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…"

"«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
"- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
"- în octombrie-noiembrie: 19.200
"- în decembrie: 27.000
"Aceştia erau «trimişi liberi»".

"Asasinatul individual, colectiv:
"- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
"- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.

"- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
- mâini, picioare legate;

"- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;

"- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 - 19 cadavre;

"La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

"Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie [1940]. în gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi";

"După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa."

După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni - între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 - au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoane.

"In ajunul Paştelor 1941, un grup de 40 elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice - redactate de profesoara de filosofie Maria Manjaru şi de elevul Dumitru Avramoglu: "«Ne-am săturat de regimul şi de pâinea sovietică! Vrem pâine românească! Jos Bolşevicii! Jos NKVD! Jos Stalin!» Trădaţi de o colegă evreică, au fost arestaţi. Ïn frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigore Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeţchi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executaţi ca «spioni şi trădători de ţară»; minorii au fost condamnaţi la pedepse între 10 şi 25 ani".1)
"Pe ocupanţi îi impresionaseră prăvăliile în general, în special magazinele alimentare. Cumpărau cantităţi enorme de alimente. Mâncau pe loc, până li se făcea rău. Trimiteau colete uriaşe la ei, în Rusia.

"Spre uimirea localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase de bucătărie, mosorele de aţă, zeci de metri de panglică, ace de cusut, ace pentru maşini de cusut, nasturi 2) - mai cu seamă nasturi. în magazinele de îmbrăcăminte erau uluiţi de ce se putea găsi - nu se atingeau de pălării, cravate (considerate «burgheze»).

Era frecvent ca rusoaicele să iasă în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezînd că sunt rochii de stradă. Au fost văzute purtînd sutien peste rochii, peste bluze".

Masacrul de la Fântâna Albă (după mărturia supravieţuitorului Vasile Vorobeţ, publicată în Datoria românească, Chicago, Il, USA - Anul IX, nr. 23, nr. 2/2004):

"La 1 aprilie 1941, lângă localitatea Fântâna Albă din Bucovina ocupată de sovietici a avut loc un masacru: victime: românii care au încercat să se refugieze în patria mamă. (…) Nu trecuse nici un an în infernul ocupaţiei bolşevice şi românii, cei de neam şi de sânge cu noi, majoritatea situaţi pe ambele maluri ale Siretului (Ideşti, Suceveni, Demca, Carapciu, Petriceanca, Cupca, Pătrăuţii de jos, Hliboca, ş.a.) au fost cuprinşi de îngrijorare: se începuse măsurarea pământurilor, a pădurilor, inventari-erea averilor în scopul înfiinţării colhozurilor, recrutarea tineretului în Armata Roşie, dijmuirea recoltelor prin ‘cote’ obligatorii etc. La toate acestea se adăuga durerea cea mare: prin ocuparea acestei părţi din Bucovina, mulţi dintre ei au fuseseră despărţiţi de părinţi, de copii, de soţi, de soţii, de fraţi, de surori.

"Celelate naţionalităţi (nemţi, poloni, evrei, slovaci) au primit dreptul la repatriere. Din Pătrăuţii de Jos s-a iscat zvonul că şi românii pot să se repatrieze, trecînd gardul de sârmă ghimpată în România. Acest zvon a zburat din gură în gură prin satele amintite şi astfel, la 1 aprilie 1941 mii de români au luat hotărîrea să lase agoniseala de-o viaţă acolo şi să trăiască restul vieţii în România-Mamă.

"Lângă moara din Hliboca s-a desfăşurat un miting ad-hoc. înveşmântaţi în haine de sărbătoare (…) s-au strâns toţI cei care şi-au pus în gând să treacă gardul de sârmă. Oamenii, cu lacrimi în ochi de bucurie şi speranţă rosteau rugăciuni. Au scos din biserică pentru a fi însoţiţi pe drum cruci, prapori, icoane. Cineva din mulţime a spus cu glas tare: «Oameni buni, la graniţă ne aşteaptă fraţii din România cu pâine şi sare!» La rândul lor şi ei veneau cu pâine şi sare în ştergarea albe. Toţi aveau convingerea că se apropie timpul să-şi poată revedea, în sfârşit, soţia, soţul, tatăl, fiica, fratele. "S-a dat un semnal de plecare spre graniţă (…) pe un drum de pădure către toloaca [păşunea, islazul - n.m.] de la Varniţa, Fântâna Albă. Mergeau în grupuri, cu icoanele în braţe. Cei din faţă aveau tricolorul desfăcut, înconjurat de prapori, steaguri albe şi cruci. Din când în când se auzea din mulţime: «Trăiască România Mare şi Regele Mihai!». Din spate se auzeau alte voci: «La graniţă! La graniţă!»

"Grănicerii ocupanţilor le-au ieşit înainte, îndemnîndu-i să facă cale întoarsă, că altminteri au ordin să tragă (…) Ei nu au crezut. Cum puteau să creadă când consăteni de-ai lor de alte naţionalităţi au fost sprijiniţi să plece! Ignorînd somaţiile, în strigătele disperate:

"«La graniţă, la graniţă!», au pornit mai departe. "Din acel moment s-au închis uşile iadului. După primele rafale lumea s-a aruncat la pământ. Cei nevătămaţi, la îndemnul celor din urmă: «înainte! Ura!», s-au ridicat reluîndu-şi drumul, dar şi din aceştia au căzut mulţi sub gloanţe. Din mulţime se insista: «Ridicaţi batistele albe!», dar gloanţele ciuruiau şI mâinile ridicate şi batistele. (…) Se trăgea din toate părţile. Cei rămaşi vii încercau să fugă spre pădure, unii dintre ei târîndu-se răniţi şi plini de sânge. Se trăgea şi din pădure, de după copaci.

Toloaca de la Varniţa s-a umplut de mormane de cadavre. Mame cu copii mici ascunşi în traiste sau duşi de mână cădeau şi nu se mai ridicau. Peste tot se auzeau vaiete, gemete, blesteme. (…)

S-a pornit o adevărată hăituire şi vânătoare de oameni. "O parte dintre cei care au scăpat cu viaţă au fost deportaţi în Kazahstan. Numitul Tudor Deca s-a întors de acolo după 28 ani. Acasă n-a mai găsit pe nimeni. Pădurarul de atunci, la câteva zile după astuparea gropilor comune, a găsit în pădure, după o grămadă de vreascuri, un copil de 7 ani, mort pentru că i se scursese tot sângele din cauza rănilor (…).

"Unul din supravieţuitorii masacrului, prof. Gheorghe Mihailiuc povesteşte:
"«Invazia sovietică din 1940 s-a dovedit a fi cea mai îngrozitoare, cea mai lipsită de umanitate. Odată cu venirea lor a început procesul de asimilare, insistîndu-se pentru dispariţia trăsăturilor specifice românilor, a limbii române, elementul de bază a naţiunii. Peste tot s-a pus în practică rusificarea: obiceiurile, tradiţiile neamului erau interzise, religia era oprimată, chiar gândirea omului era dirijată din afară.

Sărbătorile religioase şi naţionale, interzise. Pentru a stârpi orice deviere de la linia ideologică impusă s-au comis tot felul de atrocităţi: persecuţii, condamnări, deportări, jefuirea oamenilor mai înstăriţi, falsificarea istoriei (crimă care continuă şi azi)»" "(…) După căderea comunismului şi destrămarea«Minunii» Sovietice, în locul odioasei crime, urmaşii celor dispăruţi au ridicat şi sfinţit în anul 1943 (…) o TROIţ™ - pe care autorităţile ucrainene au demolat-o!" [sublinierea mea, apăsată].
"în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor.
Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia".
"«într-un sfert de oră să fiţi gata!»

Paul Goma, fragment din "Săptămâna Roşie", pg. 249-257; http://paulgoma.free.fr

28 iunie 1940 - Pactul Stalin-Hitler - o palma pe obrazul Romaniei

23 august 1939. Germania si Uniunea Sovietică au incheiat Tratatul sau Acordul Ribbentrop-Molotov, urmat de un Protocol secret, care prevedea, la punctul 3: "Cu privire la Europa Sud-Estică, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă fată de Basarabia. Partea germană isi declară dezinteresul politic total fată de aceste teritorii."

29 martie 1940. Molotov, ministrul de externe al URSS, declară, intr-o cuvântare in fata Sovietului Suprem, că URSS nu are un tratat de neagresiune cu România, dat fiind că nu a recunoscut "cotropirea" Barasabiei de către România; declaratia va marca inceputul campaniei de re-anexare a Basarabiei.

21 iunie 1940. Seful Directiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev si Odessa precizarea că Basarabia "să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti"; in caz de conflict armat intre URSS si România, erau precizate obiectivele pe care trebuie sa le aiba Armata Rosie: "rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) si, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Rosii să obtina, in cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplina".

23 iunie 1940. Molotov si von Schulenburg, ambasadorul german la Moscova, discuta situatia Basarabiei si a Bucovinei. Desi, initial, germanii nu accepta punerea in discutie a Bucovinei, care nu fusese mentionată in protocolul Ribbentrop-Molotov din 1939, au acceptat, ulterior, la 24-25 iunie, un compromis, acordând Rusiei doar nordul Bucovinei. Prima reactie a Germaniei a fost de a-si da acordul pentru anexarea Basarabiei, dar de a preciza ca anexarea Bucovinei era "ceva nou"; mai mult, Schulenburg a sugerat lui Molotov ca România ar putea accepta mai usor aceste cereri daca URSS ar inapoia României tezaurul trimis la Moscova; raspunsul lui Molotov sa fost ca România ar fi exploatat prea mult Basarabia.

26 iunie, ora 22.00. Printr-o nota ultimativa inaintata lui Gheorghe Davidescu, seful misiunii diplomatice romanesti la Moscova, Molotov cerea "inapoierea cu orice pret" a Basarabiei si cedarea partii de nord a Bucovinei catre Uniunea Sovietica; in caz contrar, ameninta cu recurgerea la forta.
Nota avea atasata si o harta a teritoriilor revendicate, harta pe care Gheorghe Davidescu a refuzat sa o ridice si care includea si Tinutul Herţa, în revendicarile sovietice, desi nu figurase niciodata in textul notei ultimative. Absenta hartii a condus la necunoasterea amplasarii granitelor sovietice, lucru care a pus autoritatile romanesti si trupele din Herţa intr-o situaţie tragică.

27 iunie 1940. Se intrunesc două Consilii de Coroana, in care se separă partizanii apărării cu orice pret a integritătii teritoriale - in frunte cu Nicolae Iorga, care a decretat: "Ne batem, blestem pe noi daca nu ne batem" - si cei ai cedarii. Cel de-l doilea Consiliu intrunit la 9 seara, va verdictul tragic: capitulare, votat cu 19 pentru, 6 contra si 1 abtinere.

28 iunie 1940, orele 11. Guvernul român comunică acceptarea dictatului, cerând sovieticilor prelungirea termenului de evacuare, de patru zile incepând cu data de 28 iunie 1940; sovieticii fixeaza finalul retragerii pentru 3 iulie 1940, ora 14.00, ora Moscovei.

3.776.309 locuitori si o suprafata de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor rusesti. Armata Româna a fost umilită si demoralizată de o capitulare neconditionată, neonororantă, fără luptă, in fata unei hoarde anarhice, care se intitula Armata Rosie; atacuri au venit si din partea elementelor comuniste, printre care, ucraineni si evrei.

29 iunie 1940. Tancurile rusesti atacă abuziv Ţinutul Herţa impuscând patru soldati români, din care 3 mortal; in telegrama militară română trimisă la Bucuresti la 29 iunie orele 11, se specifica: "rusii au declarat ca au gresit că au mers pana la Herţa". Demersurile ministrului roman Gh. Davidescu si, ulterior, ale lui Grigire Gafencu, de retragere din Herţa - teritoriu care nu facea parte nici din Basarabia nici din Bucovina, ci din vechiul regat - nu au avut rezultat pe lângă puterea sovietica.

Nordul Bucovinei, Tinutul Herta, nordul si sudul Basarabiei au fost incorporate, de catre Stalin, RSS Ucrainene.

2 august 1940. RSSA Moldoveneasca - ce facea deja parte din componenta URSS - a fost impartită in doua: o parte a fost incorporata Ucrainei, cealalta a fost alipita restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldoveneasca.

7 august 1940. A fost creată regiunea Cernauţi, prin alipirea părtii de nord a Bucovinei cu tinutul Herţa si cu cea mai mare parte a judetului Hotin (Khotyn) din Basarabia.
(Florin Constantiniu - O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti,2002; p.340-353)

Imediat dupa ocupatie, a inceput exterminarea românilor: arestati, impuscati, torturati, deportati in Siberia, Kazahstan sau Nordul Inghetat, supusi foametei atroce provocată de regimul bolsevic. Intre 1940 si 1950, conform recensamintelor oficiale efectuate de autoritatile rusesti, o treime din populatia românească din teritoriile cedate a disparut; de la 3.200.000 in 1940, au mai ramas doar 2.229.000 in 1950.

22 Iunie 1941. Armata Română va trece Prutul, incepând eliberarea teritoriile pierdute, care vor scăpa, pana in 1944, de jugul rusesc. In retragerea din Basarabia, armata rusă va aplica tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 scoli, 32 localuri ale unor institutii publice, 79 localuri ale autoritatilor, drumuri, poduri, uzine, locuinte, etc.. au fost dinamitate.

Alte sute de mii de victime se vor adauga in timp, alte mii de români vor fi impuscati, torturati, jupuiti de vii, crucificati, arsi, aruncati in Nistru; jafuri, violuri, indendii, masacre, cruzimi inspaimântătoare ale Armatei a 14-a Ruse, ale gardistilor si cazacilor in timpul Razboiului din Transnistria din 1992. Proportii inspăimântătoare ale crimelor comunismului sovietic, si peste toate - deznationalizare, umilire, tortura psihică, rusificare fortată, destine sfărâmate.

www.gid-romania.com

Related Posts with Thumbnails