27 septembrie - 2 ani de la nasterea in Ceruri a Parintelui Adrian Fageteanu. Minuni in viata Parintelui.

“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume - nici omenesc, nici militar - nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.

Sursa: Alternativa

Din cuvântările nescrise ale Părintelui Justin: „Rugăciunea – pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru”

Principiul unităţii la români
 

Un popor atâta există cât trăieşte Evanghelia. Dar vrăjmaşii neamului nostru au ştiut să ne dezmoştenească de formele acestea ale noastre. Că vedeţi prea bine, când vor să scoată religia din şcoală, când icoana, şi unde mai punem că, înşişi fiii noştri sunt cei care ajută la acest dezastru religios şi moral. Pentru că învăţătorul nostru, ca să îşi poate avea postul acolo, zice:  „Da, nu mai e nevoie, să întrebăm poporul. Are nevoie de religie în şcoală?” „N-are nevoie”. Şi împreună cu domnul învăţător o dă la o parte din şcoală.

Noi nu avem nici cea mai elementară concepţie despre unitate, despre rezistenţa noastră în unitate. Noi suntem foarte dispersaţi. Nu poţi uni un român, doi, trei, patru şi nu mai este această unitate pentru că nu mai este aceeaşi silinţă, nu mai este aceeaşi gândire, nu mai este aceeaşi simţire. Că dacă vezi pe unul că posteşte şi dacă scoţi tu la serviciu, acolo  la ora mesei, un borcan de zacuscă sau nişte sarmale, ceilalţi se iau de tine: „A, tu posteşti, tu eşti mare evlavios”. Şi aşa de două, trei ori, până nu mai vine nici el cu fasolea şi se modernizează.  Să luăm un exemplu de la străini: evreii există în istorie de 7000 de ani. Datorită cărui fapt? A unităţii lor. Oriunde ar fi, un evreu în Australia, dacă a primit o palmă de la un australian, sau o palmă în România, într-o oră ştie tot globul că a fost maltratat.

Şi Polonia, şi Ungaria, şi Cehoslovacia şi Germania au trăit acelaşi regim de comunism. Dar care a fost poziţia acestor popoare? Unitatea între ei. Au ieşit femeile cu copiii în braţe în faţa tancurilor ruseşti şi au ridicat urgia roşie. Când au văzut ruşii asemenea încercări, au slăbit şi le-au dat deplină libertate. De ce? Datorită unităţii şi bărbăţiei lor. Dacă un preot catolic spune: „Acum de Paşti, toate casele într-o săptămână să fie vopsite cu albastru”. Se pune vopseaua în var şi gata, să ştiţi că aşa se face. Apoi la noi poate să spună popa de 70 de ori. El zice, el aude. De ce? Pentru că respectul şi autoritatea noastră nu mai sunt aceleaşi unul faţă de celălalt. Pentru că nu mai este la locul lui nici preotul, nici doctorul, nici credinciosul. S-au deformat toate lucrurile, s-au modernizat.

Nu mai e nevoie acum să mai pui 2-3 miliţieni după un cetăţean sau să mai pui o companie de oameni ca să păzeşti un sat. Nu, îi pui armătura asta pe el şi merge înainte. Păi dacă am fi noi uniţi: „Păi, stai măi, ce faci cu oţelul ăsta pe mine?” Dacă ar fi să întrebi…Uitaţi de pildă acum suntem obligaţi să luăm cip. Dar dacă ar spune toţi: „Măi, ia să nu luăm cipul!” S-ar înţelege între ei şi să vezi că paralizează la un moment dat tot sistemul şi atunci te cheamă ei: „Vino, măi, să-ţi dau carnet fără cip, dar numai angajează-l la treabă aicea, că am nevoie de el”. Dar cu cine să faci treabă? Că fiecare cu ale lui: „nu mă bag, nu mă interesează”… Şi această nepăsare atrage după sine tot conflictul acesta. Şi faptul că nu ştim de unde venim şi unde mergem este şi din cauza necredinţei noastre.

Românul şi comunismul

Eu unul am rămas foarte adânc impresionat de frumuseţea şi slujba şi mulţimea credincioşilor de astăzi de aici din comună, din Negreşti şi m-am gândit că într-adevăr mai sunt oameni, mai sunt şi oameni care mai trăiesc viaţa adevărată, pe care aceşti creştini o duc cu traista lor, cu desagii lor, cu nevoinţa lor, cu postul lor, cu rugăciunea lor, cu biserica lor.

Pe ţăran nu-l interesa dacă se face şedinţă de partid. El îşi vedea de biserică. Şi apoi venea şi secretarul de partid pe la ora 9, 10, mai bea şi el un pahar de vin alb, mai sta şi el colea cu noi, şi s-a terminat, nu mai mergea la treabă… Căci să ştiţi, românul n-a fost comunist. A fost omul de muncă, omul de cinste, de corectitudine. Pentru dânsul cinstea era mai mare decât orice, cuvântul era mai mare decât orice. Chiar şi membrii de partid veneau, aşa mai pe ascuns, la biserică. Eram de vreo câţiva ani la mănăstirea Bistriţa şi se făcea acolo nunta fiului unui împuternicit. Securitatea avea o ramură care se ocupa în mod special de mănăstiri. Acest împuternicit pe Mitropolia Moldovei îşi cununa băiatul în biserică, dar umbla pe afară pe lângă zidurile bisericii. „Ce faceţi, domnule? Aveţi nuntă? Urări de bine şi felicitări”. De aceea şi românii noştri nu au fost ei nişte comunişti convinşi. Că la noi în 1944, când a venit armata roşie, aveam nouă membri de partid dintre care doar unul singur era român…

„Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”

Vă mulţumesc dumneavoastră că m-aţi putut suporta să vă spun câteva cuvinte. Şi vreau să vă spun ca o completare. La 30 ianuarie, când eram în colonia de muncă de la Periprava, şi am intrat până aproape la brâu în apă de am scos snopii aceia mari de stuf, după ce i-am adus cu greu la mal – deodată s-a încălzit, un soare ce-a ieşit, de parcă era în luna august. Caraliii: „Bandiţilor, dezbrăcaţi-vă şi întindeţi hainele la uscat”. Şi într-adevăr ne-am dezbrăcat, am uscat tot, ieşeau aburi de pe noi, şi ne-am echipat, am mers spre celule. Şi le-am dat în sfârşit o lecţie acestor oameni, acestor caralii. Că nu era nevoie să meargă decât un caraliu la 80-100 de oameni. Pentru că au realizat şi ei că nu eram nişte oameni periculoşi, nişte borfaşi şi nu reprezentam un pericol.

Se spunea despre deţinuţii politici că sunt cei mai periculoşi oameni, să se aibă grijă ca în mină să nu stea singuri, să nu se disperseze, să fie câte doi, trei împreună. Şi să nu vorbească între ei că e foc. Ei, când au văzut ei, că acolo în mină[2] ne adresam cu respect unul altuia când aveam nevoie de scule: „Măi, părinte, hai până acolo; părinte dă-mi o rangă; domn profesor, dă-mi cutare”… Şi caraliii şi-au zis: „Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”. Şi nu aveau voie să vorbească cu noi pentru nimic în lume. I-am întrebat: „Dar de ce nu vorbiţi cu noi?” Nu ne-au răspuns îndată, după vreo două săptămâni: „Ei, de ce? Pentru că sunteţi bandiţi şi ne puteţi lămuri şi dacă ne lămuriţi nu mai avem ce face, trebuie să ne luăm bagajul”… De aceea nu aveau voie să vorbească cu noi. „Voi vă sfătuiţi să vă faceţi avion, să vă faceţi legături cu americanii, de aceea, nu vă lăsăm noi”…

Ce era interesant la oamenii aceştia simpli, gardienii, că veneau la inspecţie dimineaţa sau seara şi căutau să vadă prin celulele noastre dacă sunt cuie. Domnule, puteai să ai în celulă grenade, puteai să ai un tanc, nu-i interesa, ci cuie; pentru că aşa li se spunea la şedinţa lor de partid, cu o seară înainte, cuie trebuie să caute la controlul acesta… Şi într-adevăr aflau câte o cruciuliţă la noi pe care o sculptam pe câte o bentiţă, un cuişor, aşa, şi li se părea lor foarte interesant. Ei bine, nu căutau decât cuie. Intrau a doua zi şi întrebau: „Aveţi cumva sârme?” „N-avem”. „N-aveţi, ia să mergem să vedem”… Şi căutau sârme. Puteai să ai cuie, să ai sculpturi, nu-i interesa: ce li se spunea la şedinţă, aceea căutau.

Continuare în Revista Atitudini