L-am simţit pe Iisus. L-am simţit concret. Nu ştiu
cum să vă spun lucrul acesta, simţeai ca un fior cald, plăcut. Nu mai simţeam
închisoarea. Aveam o clipă de fericire pe care ne-o dădea starea aceasta de
trăire în comun. Simţeam că Iisus este Centrul, în care ne aflam, şi că noi,
coborând în intimitatea noastră, în nădejdea că Îl întâlnim pe El, de fapt Îl
întâlneam, în mijlocul nostru, în Centrul nostru. Am simţit concret, şi nu sunt
numai eu cea care spune lucrul acesta, că Iisus n-a minţit când a zis că unde
sunt doi sau trei strânşi în numele Lui, El este printre ei. Era! Îl simţeam
concret. Şi ne apropriam de El. A fost prezent în mijlocul nostru real,
concret. În momentul în care ne apropiam spre Centrul nostru, ne apropiam între
noi. Lucrul ăsta se poate vedea geometric. Faci un cerc mare, şi pui în
mijlocul lui un centru, şi duci razele către centru. Pe măsură ce se apropie de
centru, acestea se apropie între ele. Distanţa dintre cei care pornesc spre
Centru se micşorează. Aşa s-a format iubirea care există între noi.
Jertfele noastre au folosit pentru biruinţa de
Sus! Aia n-o poate lua nimeni. Cum spunea şi Părintele Teofil, creştinismul în
sine este o bucurie, este o sărbătoare, n-avem de ce să fim trişti, mâhnirea
vine de la păcat, dar câteodată îmi vine să-l contrazic şi am un temei
puternic. Căci zice Hristos în Grădina Ghetsimani: Întristat este sufletul Meu până la moarte! Este şi tristeţea o
dimensiune a iubirii!
Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne
pierdem speranţa! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează şi
la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranţă, iubirea singură
devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranţa! În ce mă priveşte pe mine,
lucrurile sunt foarte simple, eu sunt foarte aproape de deznodământ, dar mă
gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeţi speranţa şi
să rămâneţi luminoşi şi înfloriţi în vremurile astea atât de parşive.
a consemnat Florin Palas
