Cuvânt puternic al doamnei Aspazia Oţel Petrescu, rostit de Naşterea Maicii Domnului, la fosta închisoare Mislea. "Jertfa se împlineşte prin iubire"

Prea cucernici părinţi, dragi prieteni dreptcredincioşi,

iubiţi fraţi şi surori

Vă mulţumesc din plinul inimilor noastre că v-aţi adunat şi în acest an să ne însoţiţi în pioasele rugăciuni care s-au înălţat spre slava Domnului Iisus Hristos şi a Sfintei Fecioare Maria, ca şi pentru veşnica pomenire a celor care au sucombat întru Învierea Neamului Românesc.

Ne cerem iertare dacă felul în care vă primim nu cunoaşte fastul sărbătoresc pe care l-am fi dorit; ţinem însă mult să vă încredinţăm că dragostea noastră nu s-a împuţinat şi evlavia cu care întregim o cucernică împreună – metanie nu a pierdut nimic din sinceritatea şi profunzimea ei. Ne bucurăm să fim împreună, în numele Maicii Domnului, la proslăvirea Sa şi a Iubitului Său Fiu.

Când zic „împreună” mă gândesc şi la cei plecaţi în lumea drepţilor, a căror bucurie de a ne întâlni, vii cu adormiţi, o simţim în frumuseţea zilei de azi; zi mândră şi luminată în care Blânda şi Milostiva Maică a Domnului ne adună sub sfântul Său Omofor ca, într-un glas, să-I mărturisim dragostea noastră şi eterna noastră recunoştinţă.

Acest hram este primul în care o stea cu strălucire mare s-a desprins de pe cerul existenţei noastre şi s-a alăturat celor care sunt dincolo de colţul nostru de vreme. Lucica, ne adresăm ţie, este prea apropiată clipa despărţirii noastre, aşa că te rugăm să nu te superi că-ţi întâmpinăm prezenţa în duh cu şiroaie de lacrimi. Ca să ne îndulcim durerea noi gândim că eşti fericită acolo, în lumină şi că dragostea ta pentru noi este la fel de generoasă şi că, astfel, ne înseninezi sărbătoarea atât de umbrită de lipsa făpturii tale dragi. Şi chiar dacă nu suntem capabile să înţelegem mesajul tău mistic, noi credem cu tărie că eşti prezentă şi că te bucuri de această sfântă sărbătoare ca altădată, împreună cu noi, cei ce din mila Sfântului, mai facem umbră pământului. Susţine-ne, rugămu-te, cu nepreţuitul tău ajutor!

Nu ştiu cum sunt inimile frăţiilor voastre, nu-mi dau seama câtă putere aţi avut să lepădaţi la uşa Casei Domnului „toată grija cea lumească”, nu ştiu cât senin aţi putut aduce în această sfântă sărbătoare; ce ştiu şi ce pot să spun este că inima mi-e plină ochi cu lacrimi şi o jale imensă îmi bântuie gândurile şi încearcă să-mi spulbere încrederea şi optimismul că nu vom trece în uitare învăţămintele sfinte câştigate în închisori, la picioarele Calvarului. Şi, pentru că îmi este foarte greu să trag o linie sub frământările mele şi să scriu „vise sfărâmate”, îmi iau îndrăzneala să vă rog să-mi permiteţi să fac un scurt recurs la memorie. Sper să nu vă plictisesc cu aceleaşi reveniri, la aceleaşi probleme, sper că rememorarea unor experienţe ne va folosi să ne revigoreze, să ne dea tărie să mergem cu demnitate până la capăt.

În bezna închisorilor, noi, nereeducabilele, am ales un drum care s-a dovedit a fi salvator, ne-a asigurat supravieţuirea, nu atât în biologic şi în social, cât în spirit şi în sacru, în divin.

Lipsa oricărui drept, chiar şi al acelui existenţial, ne-a împins să căutăm mijloace de rezistenţă, să ocolim efectele imbecilizante ale recluziunii. Ne-am propus să nu ţinem cont de vigilenţa necruţătoare a celor puşi să gestioneze oroarea din ce în ce mai iraţională şi nici de instituţia slugarnică organizată de ei, cea a informatorilor. Din toate voi spune câte ceva despre calea cea mistică, descoperită şi practicată prin credinţă, prin rugăciune.

Încet, încet, am învăţat să disciplinăm asceza impusă, având ca forme de manifestare tăcerea, contemplaţia, postul şi, mai presus de toate, rugăciunea. În toiul urii dezlănţuite am înţeles că slujirea unui ideal nobil şi sfânt se face prin luptă şi prin jertfă. Jertfa este benevolă, voluntară, hotărâtă şi se împlineşte prin iubire, prin dăruire totală şi necondiţionată de recompense. Am înţeles că cea mai apropiată formă de iubire este rugăciunea, atât cea personală, cât şi cea în comun.

Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit şi mizerabil frânturi de timp pe care le trăiam intens ca pe o fericire. A ne ruga împreună însemna a nu mai simţi povara suferinţei, însemna a ieşi din izolare, din abandon, din recluziune, însemna a părăsi gratiile despărţitoare, însemna eliberarea într-un univers de lumină, de pace, de frumuseţe. Acolo, între hâdele ziduri ale închisorii, clipa trăită în rugăciunea comună, făcută cu mari riscuri (izolatoare, cătuşe, bătăi, etc.) se dilata până la senzaţia de infinit. Cu adevărat „înconjurat de iubire cine poate face deosebirea între o fulgerare de o clipă şi eternitate”.

La tara, la Petru Voda.

Sursa: http://axioma-anonima.blogspot.com/

Sf Serafim Rose: "Ai încredere în Dumnezeu. Încrede-te în pricinile pentru care El te-a trimis mai întâi din oraş la ţară". Pustia din spatele casei

Deşi părinţii ştiau ca sihăstria din sălbăticie era locul dat lor de către Dumnezeu pentru a-si lucra mântuirea, ne se aşteptau, desigur, ca oricine ar fi venit către ei sa urmeze acelaşi drum. Ei au văzut ca cei mai mulţi dintre oamenii insuflaţi de idealul pustiei si de vieţile sfinţilor sihastri erau sortiţi, datorita împrejurărilor date lor de către Dumnezeu, sa-si mântuiască sufletul vieţuind in lume.

Pustia, aşa cum o definea cândva Pr. Serafim, este „liman de scăpare de furtuna si îndeletnicirile lumii si locul unor puternice lupte duhovniceşti pentru dobândirea Împaratiei Cerurilor.” (1). În chip vădit, viaţa în sălbăticie duce cu străşnicie către aceasta, dar cu adevărat vitală este doar înclinarea sufletului, a unui suflet ce se simte pe sine un „exilat”. Aceasta inclinare se poate dobândi de către creştini în orice împrejurări.

Aşa cum am menţionat deja, idealul pustiei nu este decât directa continuare istorică a mentalităţii primilor creştini, nevoiţi să se ascundă în catacombe din pricina prigoanei lumii păgâne romane: mentalitatea unei crestinatatii conştiente, care schimba întreaga fiinţă a omului, îl desparte de cugetul lumii si-l face în stare să fie gata a muri pentru Hristos în orice clipă. Precum zice Sf. Macarie cel Mare, pe care Pr. Serafim îl cita adesea, „creştinii au lumea lor, vieţuirea lor, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea; cu totul alta este vieţuirea, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea oamenilor lumii acesteia. Una este creştinul şi alta iubitorul lumii acesteia; între unul şi celalalt este o prăpastie uriaşă.” (2). După ce a gustat cereasca dulceaţă a prezentei lui Hristos, creştinul simte chemarea de a fi „nu din lumea aceasta”, de a-şi lepăda sinele său căzut, de a intra in „pustia de patimi”, cum zice Nichita Stithatul, adică nepătimirea ce ne îngăduie să ne ridicam deasupra grijilor pământeşti.

Scriind despre pustnicii din codrul Rusiei, „Thebaida Nordului”, Pr. Serafim arăta că mentalitatea lor „pustnicească” ar trebui împărtăşită de către toţi cei care urmează lui Hristos, fie ca sunt în sălbăticie sau în lume. „Şi totuşi, glasul Thebaidei Nordului încă ne cheamă”, scria el, „poate nu spre pustie (deşi câţiva norocoşi ar putea fi încă în stare să facă acest lucru, căci încă mai sunt păduri pe pământul lui Dumnezeu), dar măcar spre a păstra vie mireasma pustiei în inima noastră: să locuim cu mintea şi cu inima împreună cu aceşti oameni îngereşti, bărbaţi şi femei, avându-i cu adevărat prieteni şi vorbind cu ei în rugăciune; să ne ţinem totdeauna departe de legăturile şi patimile vieţii acesteia, chiar când au în centru vreun aşezământ sau un întâistătător al orânduirii bisericeşti; să fim întâi de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare. Cel ca a simţit vreodată mireasma pustiei, cu îmbătătoarea ei libertate în Hristos şi neclintita statornicie în luptă, nu se va mai mulţumi nicicând cu ceva din aceasta lume, ci va striga mereu împreună cu apostolul şi de Dumnezeu Cuvântătorul Ioan: Vino Doamne Iisuse. Aşa, viu curând (Apoc. 22, 20)” (3).

Acesta era mesajul propovăduit de părinţi in cărţile si in revistele lor şi era cât se poate de firesc să fie solicitaţi să-i ajute în mod personal pe creştini ca să-l aplice în viaţa lor. Pe Vladimir Anderson îl ajutaseră deja în această privinţă. Continuând să tină deschisă librăria ortodoxa la sfârşit de săptămâna, Vladimir se străduia în mod conştient să ducă în acelaşi timp o viata ortodoxă în orăşelul Willits. Fiind el însuşi cândva un orfan şi un copil sărac, şi-a dedicat viaţa ajutorării oamenilor nevoiaşi. La fel ca şi atunci când acţionau la „Catholic Worker”, el şi soţia Sylvia hrăneau, îmbrăcau şi adăposteau pe cei fără casă. Oameni fără căpătai se opreau pe la casa lor de pe marginea şoselei, ştiind că acolo vor găsi întotdeauna o masă bună şi un loc de dormit. Vladimir lua la el chiar familii întregi, dacă ştia ca au nevoie de ajutor.

La celelalte lucruri plăcute lui Dumnezeu ale familiei Anderson se adăuga şi publicarea de scrieri ortodoxe. Atât Vladimir, cât şi Silvia erau iubitori de cărţi, petrecându-şi multe ceasuri căutând prin biblioteci cărţi vechi şi neştiute. În căutările lor au descoperit surprinzător de multe traduceri englezeşti ale unor clasici ai ortodoxiei, epuizate de multă vreme din librării şi aflate acum în proprietate publică. Cunoscând preabine sărăcia de scrieri ortodoxe în limba engleză din acea vreme, doreau să retipărească aceste titluri de mult epuizate, astfel ca oamenii să se poată folosi de ele. În acest scop ei şi-au procurat o tiparniţă. În 1970, Vladimir şi fiii săi au publicat primele patru cărţi sub numele de Eastern Orthodox Books. În anii următori aveau să publice peste două sute de titluri, între care se aflau atât cărţi cât şi broşuri. Pr. Serafim îi sfătuia ce materiale să publice.

Părinţii de la Platina au fost solicitaţi să-l ajute şi pe un alt serios căutător de Dumnezeu: Craig Young. Asemeni lui Vladimir, Craig era un profesor provenit din mediul romano-catolic. Şi tot asemeni lui, fusese şi el foarte dezamăgit de neaşteptatele şi arbitrarele schimbări produse în Biserica Romană după Vatican II. În 1966, aflând de la un prieten despre librăria Frăţiei din San Francisco, se dusese acolo şi stătuse de vorbă cu viitorii părinţi Serafim şi Gherman. Iată ce îşi amintea câţiva ani mai târziu: „Plecând de la magazin, mă gândeam: Asta chiar e ceva! Acea prăvălioară cu cei doi bărbaţi de pe altă lume – de modă veche, tari, adevăraţi – şi nu prea interesaţi de lumea secularizată din jurul lor. Voiam să aflu mai multe despre lumea lor” (4).

Nu mult după aceea Craig a luat parte la înmormântarea Arhiepiscopului Ioan. Slujba din Catedrală, care s-a transformat într-o impunătoare proslăvire a unui sfânt ortodox, i-a lăsat o impresie profundă şi de neşters. Avea pe atunci doar douăzeci şi doi de ani şi în urmă cu un an se însurase cu o romano-catolică de aceeaşi vârstă.

Apoi Craig s-a întâlnit cu părinţii de la Platina în Catedrala din San Francisco în Sâmbăta Mare a anului 1970, cu şase luni înainte de tunderea lor în monahism. Pe atunci Craig şi cu soţia sa Susan, după multe lupte, hotărâseră în sfârşit să se convertească la Ortodoxie. După Liturghia din Catedrală ei l-au abordat pe Arhiepiscopul Antonie şi l-au informat despre hotărârea lor. Atunci Arhiepiscopul i-a chemat pe părinţii care veniseră de la sihăstria lor pentru prăznuirea Paştilor şi le-a cerut să stea de vorbă cu cei doi. După ce le-au pus o mulţime de întrebări ca să vadă dacă hotărârea lor este serioasă, părinţii le-au spus că îl vor informa pe Arhiepiscop despre ei şi vor obţine blagoslovenia lui ca să fie primiţi în Biserică. Ei le-au recomandat să le scrie la mănăstire ca să fie pregătiţi pentru a deveni ortodocşi. În luna august a aceluiaşi an Craig, Susan şi fiul lor de patru ani, Ian, au fost primiţi în Biserica Ortodoxă. Craig şi-a luat numele de Alexei, după Sf Alexie Omul lui Dumnezeu.

Înainte cu doi ani, în 1968, Alexei se mutase cu familia sa în Etna (750 de locuitori), lângă graniţa dintre California şi Oregon. În zonă nu numai că nu erau nici un fel de parohii ortodoxe, dar pe distanţă de sute de mile nu se afla nici un creştin ortodox. Devenind ortodocşi, familia Young se întreba dacă nu cumva ar trebui să se mute înapoi în regiunea golfului San Francisco, astfel încât să aibă parte de o viaţă de parohie normală. Dar când Alexei le-a scris părinţilor din Platina despre această preocupare a sa, Pr. Serafim i-a răspuns: „Ai încredere în Dumnezeu. Încrede-te în pricinile pentru care El te-a trimis mai întâi din oraş la ţară”.

Alexei a venit prima dată la Schitul Sf. Gherman în septembrie 1970. Pe la jumătatea drumului de urcare, a luat-o în direcţie greşită şi s-a împotmolit complet cu maşina în noroi. Când a sosit la schit pe jos, Pr. Gherman (5) i-a spus că faptul că s-a împotmolit e un semn bun.
„De ce?”, a întrebat Alexei.
„Fiindcă Ortodoxia este dură; trebuie să te nevoieşti pentru ea.”

Părinţii erau curioşi să vadă dacă Alexei putea pricepe de ce nişte creştini întregi la minte alergau să trăiască în astfel de condiţii „imposibile”, pe un deal plin de şerpi cu clopoţei, fără apă, în nişte cocioabe cu acoperişul găurit. S-a dovedit însă că Alexei era atras de viaţa lor de nevoinţă. Iată ce îşi aminteşte el: „Părinţii m-au primit cu multă căldură, într-o cameră mare ce slujea drept salon, trapeză şi paraclis temporar. Au adus apă rece şi felii de pepene verde, mi-au oferit un scaun şi aproape imediat au început să-mi vorbească despre vieţile sfinţilor şi ale cuvioşilor stareţi – cum obişnuiau întotdeauna cu mine sau cu alţi pelerini. Nu se vorbea defel despre lucruri lumeşti, în afară de situaţiile în care era vorba despre cele ce ţin de condiţiile vieţuirii singuratice în sălbăticia codrului. Totul era foarte deosebit şi nespus de însufleţitor. Chiar şi un începător ca mine putea simţi atmosfera de dincolo de lume a schitului…

După câteva ceasuri de conversaţie la prima mea vizită, Pr. Serafim m-a anunţat că vor coborî împreună cu mine la maşină ca să vadă ce se poate face ca să o scoată din noroi. Pe drum a cântat tot felul de cântări şi tropare ale unor sfinţi ce răsunau blând prin pădure, amestecându-se cu ciripitul păsărilor. Ajunşi la maşină, am început să împingem şi să tragem icnind din greu, dar maşina nu s-a urnit. Până la urmă a trebuit să mergem în oraş şi să telefonăm după un camion pentru remorcat. Pe când aşteptam lângă maşină, Pr. Serafim a văzut că eram supărat şi îngrijorat pentru maşină. Pe neaşteptate, arătând către. superbii munţi şi către pădurile din jur, a spus: «Vezi toate aceste frumuseţi? Iar munţii de acolo se află aici de atâta vreme şi s-ar părea că vor rămâne pe vecie, nu-i aşa? Dar nu-i adevărat. Într-o zi chiar şi aceşti munţi vor pieri». Era limpede ce vrea să spună: La ce bun să te necăjeşti pentru problema de o clipă a unei maşini împotmolite, care oricum se va rezolva în scurt timp, când chiar şi munţii cei atât de trainici se vor risipi într-o zi? Era prima oară dintr-un lung şir de dăţi când Pr. Serafim îmi transmitea instantaneu propria linişte sufletească. M-am simţit îndată împăcat, liniştit, şi întreaga mea agitaţie a fost alungată, aşa cum avea să se întâmple atât de des în prezenţa sa în anii ce aveau să vină.” (6).