Cuviosul Paisie Aghioritul - Sa ne cunoastem boala noastra

“Vreau sa spun ca si in viata duhovniceasca, acela care isi justifica patimile sale primeste in cele din urma o inraurire diavoleasca si nu se poate ascunde. Stii ce inseamna sa primeasca omul inraurire diavoleasca? Se salbaticeste, se face fiara, se impotriveste, vorbeste urat, cu obraznicie si nu primeste ajutor de la nimeni.

De aceea toata temelia cea buna este ca mai intai de toate omul sa-si cunoasca boala pe care o are si sa se bucure ca a cunoscut-o. De aici inainte trebuie sa primeasca tratamentul, medicamentele potrivite si sa simta recunostinta fata de medic – de duhovnic sau de staretul sau – iar nu sa se impotriveasca”.

Cercetarea de sine

“In armata, la Transmisiuni, aveam retea de urmarire si tablou de recunoastere. Urmaream si intelegeam care post este strain si care era al nostru, pentru ca uneori intrau in retea si posturi straine. Tot asa si omul trebuie sa-si urmareasca gandurile si actiunile sale, ca sa vada daca sunt de acord cu poruncile Evangheliei, sa-si surprinda greselile si sa se nevoiasca sa le indrepte. Pentru ca daca lasa o greseala asa, ca sa treaca neobservata, sau atunci cand ii semnaleaza cineva despre vreo neputinta pe care o are si nu sta sa se gandeasca la ea, nu poate spori duhovniceste.

Cercetarea de sine este cea mai folositoare dintre toate cercetarile. Cineva poate cerceta multe carti, dar daca nu se supravegheaza pe sine, toate cele citite sunt zadarnice. In timp ce daca ia aminte la sine si mai si studiaza putin, se foloseste foarte mult. Si atunci purtarea lui devine fina in toate manifestarile. Altfel face greseli mari si nici nu-si da seama. La Coliba observ urmatorul fapt: vizitatorii ma vad ca aduc buturugile [1] din celalalt capat ca sa se aseze, dar cand se ridica sa plece, nu se gandesc cine va merge sa le duca la locul lor. Sau vad ca aduc o buturuga si, neavand altele sa stea, nu se duc sa aduca, ci asteapta sa le aduc eu. Daca s-ar fi gandit putin, ar fi spus: “Bine, dar suntem cinci-sase oameni; oare sa-l lasam sa care singur atatea buturugi din cealalta parte?”, si tac-tac, s-ar fi dus si le-ar fi adus.

- Parinte, o sora mai mica m-a intrebat: “Atunci cand era monah incepator, Parintele nu a avut caderi in nevointa sa? Nu i-a trecut prin minte nici un gand de-a stanga? N-a cazut in judecarea aproapelui?”

- Atunci cand mi se intampla ceva in nevointa mea sau imi spuneau vreun cuvant, nu le treceam “neimpozabile”.

- Parinte, ce inseamna “neimpozabile”?

- A trece cineva peste gresalele lui cu nepasare. A nu-l atinge; a trece pe dinafara. Precum pamantul atunci cand se intareste, oricata ploaie ar cadea nu absoarbe apa in el, un lucru asemanator se intampla si in cazul acesta. Se intareste ogorul inimii din pricina nepasarii si orice i-ai spune, orice s-ar intampla, nu-l atinge, ca sa-si simta vinovatia si sa se pocaiasca. Daca, de pilda, cineva imi spunea ca sunt fatarnic, nu spuneam: “Vreme rea sa aiba cel ce mi-a spus aceasta”, ci cautam sa aflu care a fost pricina ce l-a silit sa spuna cuvantul acesta. “Se intampla ceva, imi spuneam. Nu este de vina acela. Nu am luat aminte la ceva, am dat o oarecare pricina de s-a smintit de purtarea mea. Nu se poate sa fi spus aceasta fara motiv. Daca as fi luat aminte si m-as fi miscat mai cu prudenta, nu s-ar fi smintit. L-am vatamat si voi da socoteala lui Dumnezeu de aceasta”. Si incercam imediat sa aflu greseala mea si sa o indrept. Adica nu cercetam de ce a spus-o acela; daca a spus-o din invidie, din ura, sau a auzit-o de la altul si a inteles-o altfel. Nu ma preocupa aceasta. Si acum in toate cazurile tot asa fac. Daca, de pilda, imi spune cineva un cuvant, nu mai dorm. Si daca este asa cum spune acela, ma mahnesc si caut sa ma indrept. Iar daca nu este asa, tot ma mahnesc, pentru ca ma gandesc ca am gresit eu in ceva; nu am luat aminte undeva si l-am smintit. Nu arunc greutatea asupra altuia; cercetez felul cum va judeca Dumnezeu ceea ce am facut, nu cum ma vad oamenii.

Daca nu cerceteaza omul lucrurile in felul acesta, de nimic nu se va folosi. De aceea de multe ori spunem despre cineva: “Acesta si-a pierdut controlul”. Stiti cand se pierde controlul? Atunci cand omul nu se supravegheaza pe sine. Cand cineva sufera cu mintea si nu se poate controla pe sine, are circumstante atenuante. Dar cel care are minte si nu-si controleaza faptele sale deoarece nu se supravegheaza pe sine, unul ca acesta nu are circumstante atenuante.

Experienta din caderile noastre

Cand va cercetati pe voi insiva, foarte mult ajuta ca uneori sa va luati viata la rand, din varsta copilariei, ca sa vedeti unde ati fost, unde sunteti si unde trebuie sa va aflati. Daca nu veti compara trecutul cu prezentul, nu va veti putea da seama ca, desi s-ar putea sa fiti intr-o stare oarecum buna, totusi nu acolo unde ar fi trebuit sa fiti, si astfel sa-L mahniti pe Dumnezeu. Cand cineva este tanar si se afla intr-o stare nu foarte buna, se justifica; dar atunci cand se mareste si ramane in aceeasi stare sau s-a indreptat doar putin, nu se indreptateste. Cu cat trec anii, cu atat omul se maturizeaza duhovniceste si, daca pune in valoare experienta din trecut, inainteaza mai statornic si mai smerit. De multe ori si urcusurile si coborasurile in nevointa ajuta pentru o calatorie duhovniceasca statornica si rodnica spre cele de sus.

Copilul mic, cand incepe sa mearga, este firesc sa se rostogoleasca cateodata pe scara, sa se loveasca cu capul de balustrada, sa urce pe un scaun si sa cada… Nu-si da seama ca daca urca pe scaun si calca pe margine, va cadea. Dar cu cat creste, dobandeste experienta, se maturizeaza si incepe sa ia aminte. “Data trecuta, se gandeste, m-am urcat acolo si am cazut. Acum nu o sa ma mai urc”. Tot astfel si nevointa noastra, atunci cand pe toate le supraveghem si punem in valoare binele, dobandim experienta si, daca o folosim, ne ajuta mult. Imi aduc aminte ca acasa, la Konita, aveam sase cai, mari si mici. Intr-o zi, in timp ce ii treceam peste un podet facut din trunchiuri de copaci si scanduri, un lemn putred s-a rupt si piciorul calutului cel mai mic, ce avea patru ani, a fost prins intre lemne. De atunci, desi am facut un podet mai mare si am pus lemne sanatoase, cu toate acestea, cand ajungeam acolo, calutul se oprea, isi clatina capul si ori rupea capastrul si fugea, ori sarea dincolo. Daca acel cal de patru ani, care era cal, folosea experienta si nu mai calca cu piciorul pe podet, cu atat mai mult omul trebuie sa foloseasca experienta acumulata din caderile lui.

Parintele Sofian: Rugul Aprins si temnita

 

Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata tara romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie 1989.
In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 de calugari si frati, din care o parte studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de ceva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi din paianta, cu cele actuale din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut Rugul Aprins, expresie biblica, din Exod 3, 2-5.
Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugaciunii neincetate, deci Rugaciunea lui Iisus. Aceasta interpretare apartine parintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului Aprins, care a murit in inchisoarea de la Aiud.
In anii 1945-1948, in sala bibliotecii manastirii Antim s-au tinut o serie de conferinte legate de acest subiect.
Intre conferentiari se numarau mai multe personalitati proeminente din vita cultural-religioasa de atunci, intre care parintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al Manastirii Antim, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu.
Conferintele aveau caracter teologic, cu referire la rugaciune in general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugaciunea lui Iisus si practicarea acestei rugaciuni, de asemenea privita istoric, incepand din epoca apostolica, trecand pe la parintii pustiei, parintii filocalici, isi-hasmul romanesc din manastiri, schituri si sihastrii, incepand din secolul al XlV-lea, isihasmul si manastirile din epoca sfantului Nicodim cel sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Marului, sfantul Paisie Velicicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugaciunii lui Iisus in manastirile noastre, Rugaciunea lui Iisus in lumea civila.
Conferintele se tineau in sala bibliotecii manastirii Antim, in prezenta multor credinciosi, intre care multi studenti de la diferite facultati. Dupa conferinta, era obiceiul ca oricine din sala sa puna intrebari in legatura cu subiectul prezentat. Raspundea conferentiarul sau altii, bine informati, din sala. Sub forma aceasta se fixa in mintea auditorilor, subiectul conferintei.
Paralel cu aceste conferinte, in zilele saptamanii, dupa slujbele de seara, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie si Utrenie si talmacirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, in fiecare zi din saptamana, de pilda lunea, era prezentata Sfanta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografica a Liturghiei, joia prezentarea mistica a Liturghiei.
Cu toata schela care era in biserica si in exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmania care se propaga in Capitala si in tara, verbal si in presa, cu toata saracia si foamea care se intindea pe toate plaiurile tarii, totusi biserica era plina de inchinatori si ascultatori, care primeau cu intelegere si evlavie talmacirile care se faceau pentru slujbele amintite mai sus.
In aceasta vreme, mai precis in toamna anului 1945, a aparut ca musafir la manastirea Antim, preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiati din Rusia, cu armatele germane in retragere si gazduit la manastirea Cernica, cu binecuvantarea patriarhului de atunci, Nicodim.
Parintele Ioan, in varsta de circa 60 de ani pe atunci, afland de manastirea Antim venea in fiecare sambata pe la noi, slujea cu noi Sfanta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupa Vecernia de dupa-amiaza, lua si el parte la intrunirea din sala bibliotecii. Avea ca talmaci din rusa in romana pe un tanar basarabean, Leonte, care cunostea bine si romana si rusa, si cu ajutorul lui intelegeam bine ce ne spunea parintele Ioan.
In aparenta un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mica si rara, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicodim al Rostovului, era un rugator autentic al Rugaciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti, un fel de Parintele Cleopa de la noi. Rugaciunea lui Iisus o deprinsese la manastirea Optina, din nordul Moscovei, la inceputul revolutiei din 1917, dupa ce batranii de la Optina au fost lichidati, tineretul, intre care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate iar mai tarziu intemnitati. Povestea frumos si emotionant o multime de intamplari din viata lui si din viata compatriotilor sai.
Ceea ce era foarte important pentru noi, erau marturisirile personale, in legatura cu Rugaciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevarat neincetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborase din minte in inima, si se ruga si cand vorbea si cand slujea, cand manca si cand mergea. Rugaciunea pentru el era ca si respiratia. Si in somn se ruga.
O stiu de la el, pentru ca ori de cate ori venea la manastirea Antim, il gazduiam in chilie la mine si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri ci si in viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care parintele Ioan o cunostea bine.
In ianuarie 1947 a fost arestat de la manastirea Cernica, impreuna cu ucenicul sau, fratele Leonte. Parintele Ioan a fost condamnat la munca silnica pe viata si intemnitat la Odesa, iar fratele Leonte deportat in Siberia, de unde ne-a trimis o carte postala care incheia cu Rugaciunea lui Iisus.