Comentariu asupra volumului Călătorie spre centrul inimii de Vasile Voiculescu - studiu de dr. Camelia Suruianu

Bartolomeu Valeriu Anania, în prefaţa la volumul de Acatiste al lui Daniil Sandu Tudor, tipărit în anul 1997, susţine că în interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi unul duhovnicesc, însă „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“[1] De asemenea, consideră că marea poezie voiculesciană îşi are rădăcinile creaţiei în jurul anului 1950, când poetul începe să frecventeze reuniunile spirituale de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, iniţiate de Sandu Tudor. „Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin [...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. O parte din ele au fost publicate, în 1983, sub titlul convenţional Clepsidra.“[2]

Afirmaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul „Rugului Aprins“ asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existenţa.“[3]  Amintirile sale ne restituie un portret hieratic al poetului din acea vreme, semn al urcuşului spiritual pe care Voiculescu îl parcurgea atât în interioritatea sa cât şi în poezie: „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era în anii ’50, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară, câțiva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide, faimosul (pe atunci) chelner, meloman rafinat și colecționar de reală calitate. La un moment dat, pe când priveam și comentam noi, în camera din fund, Luchianii amfitrionului, am văzut intrând în camera din față un bărbat cu o înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-up-ul la care gazda i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percepția noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise. Erau anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi înțelese.“[4]

În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate unor membri ai „Rugului Aprins“ (părintelui Sofian Boghiu, profesorului Alexandru Mironescu, părintelui Bartolomeu Valeriu Anania, părintelui Andrei Scrima, Părintelui Daniil Sandu Tudor), care mărturisesc atât despre prietenie cât şi despre o comuniune în duhul unor învăţături tainice, înţelese şi practicate în întrunirile grupului.

Întâlnirea cu gruparea „Rugul Aprins“ survine într-un moment de cotitură în viaţa sa. După moartea soţiei survenită în anul 1946, scriitorul şi-a schimbat felul de viaţă, „s-a sihăstrit,“ după cum afirmă fiul acestuia. Ieşea numai „pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu,“ ducea o viaţă lipsită de comodităţi normale. Această asceză impusă de durerea pierderii soţiei, la care se adăuga angoasa instabilităţii vremurilor, excluderea din viaţa publicistică, a favorizat o deschidere a lui Voiculescu spre învăţătura isihastă promovată la Antim. Astfel ne explicăm, la nivelul datelor biografice, impactul profund pe care „Rugul Aprins“ l-a avut asupra sa şi asupra operei sale. Desigur, conjuncturii i se adaugă fondul sufletesc al scriitorului, care a rezonat la această viziune spirituală.

Potrivit afirmaţiilor lui Valeriu Anania, dintre scriitorii reprezentanţi ai „Rugului Aprins,“ Vasile Voiculesu şi-a apropriat cel mai mult învăţătura mistică isihastă, transpunând-o în poezia din ultima parte a vieţii. În culegerea de eseuri Din spumele mării, în capitolul „Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină,“ constată că: „Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi a sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu. [...] Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşeşte starea de extaz şi se ridică până la aceea de entaz, adică [...] la întâlnirea eu-lui cu Logosul. Rodul literar al acestei experienţe, sau, mai precis, expresia ei artistică este ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Scakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin înţelese fără considerarea isihiei.“[5]

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE ? - LIBERTATEA (partea a III-a)

„ Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber .”

                                   ( Părintele Arsenie Boca )

             „ Dacă omul nu ar avea voinţă liberă el n-ar avea nici vrednicie sau merit pentru faptele lui bune, nici vină şi pedeapsă pentru faptele lui rele. ”

                     ( Profesor Teolog Teodor M. Popescu )

            Dumnezeu fiind identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică l-a creat pe om după chipul Său, tot ca identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică. În comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii creştinul ajunge prin harul Duhului la asemănare, la dumnezeirea harică. Sfântul Irineu al Lyonului spune că :”Omul este liber dintru începuturi- căci Dumnezeu este libertate, iar omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. În crearea omului liber, adică a fiinţei personale, Atotcreatorul a folosit puterea libertăţii dumnezeirii Sale la modul absolut, dar Şi-a  oprit o limită pentru a-i respecta omului limitele libertăţii. Harul Libertăţii absolute are sensul dăruirii jertfelnice totale. În crearea liberă a omului, Dumnezeu Şi-a asumat de la început jertfa Crucii, căci crearea liberă a unor libertăţi implică în mod indiscutabil riscul Crucii. În dumnezeiasca Sa libertate, Atotcreatorul îşi poate transcende şi propria Sa transcendenţă, atingând infinitul Dragostei, îngăduind omului chiar şi libertatea de a-L nega.

            Sfinţii Părinţi definesc libertatea lui Dumnezeu ca pe o „nebunie a iubirii”, ce-şi are în Cruce o ultimă expresie. Prin răstignirea Sa, Mântuitorul îşi însuşeşte toată robia păcatelor lumii, cu moartea în toată plenitudinea ei spirituală, ca chip al separării, al urii, al crimei, al suicidului, al absenţei lui Dumnezeu, al constrângerii (legea lumii căzute), „ca plată a păcatului”, ca chip al iadului. În fibra Crucii jertfelnice răul se mistuie în picurii de sânge ai Iubirii Domnului. Devenind lăcaş al lui Hristos, lăcaş al Duhului, Obiectul iubirii devine subiect al dragostei: El în tu, în noi, noi în Unul în Trei. Creştinul trăieşte în Dumnezeu, recăpătându-şi libertatea de acum creatoare. „Fiorul înaintea Crucii de-viaţă-făcătoare, înaintea iubirii nebune a lui Dumnezeu, ne deschide Duhului Care eliberează din interior libertatea noastră, care luminează asemeni unei inspiraţii creatoare, unei vieţi, unui foc, fiindcă El Însuşi e interioritatea a tot ceea ce există, Viaţa vieţii, parfumul spiritual al oricărui lucru, şansa chipului în lumea cea mai opacă” (Olivier Clement, op. cit. p.103).

          Darul Domnului după Învierea Sa este prezenţa eliberatoare a Duhului, care odată cu libertatea ne dă şi credinţa. Libertatea trebuie să fiinţească în Iubire, dar să trăiască în Adevăr.

         Măsura vieţii libere ne este dată de Dumnezeu, prin Logosul Său, în Biserică şi în Sfintele Taine. Mântuitorul ne arată măsura libertăţii, demnităţii şi a slavei care sunt „ascultare până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece şi al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,8-11).

          În Biserică libertatea credinţei trebuie să fie comuniunea încrederii, a slujirii şi ascultării a tuturor faţă de toţi. În libertatea credinţei creştinul este deopotrivă slujitor şi prieten al lui Hristos: „Nu vă mai numesc slujitori, ci prieteni”. Libertatea tuturor înseamnă de altfel şi respectul alterităţii celuilalt. Pentru a deveni capabil şi responsabil de o libertate deplină creştinul are nevoie de urcuşul ascetic al ascultării, de o înfiere liberă faţă de un îndrumător spiritual, faţă de un părinte duhovnicesc în care sălăşluieşte Duhul care eliberează, care înnobilează chipul. De aceea creştinul nu poate fi obiectul manipulărilor: genetice, comerciale, ideologice, religioase. Chipul primit ne obligă la un respect necondiţionat faţă de semeni. Cu fiecare om cu care ne întâlnim ar trebui să-l întâmpinăm cu aceste cuvinte: Bucură-te! Hristos a înviat!, asemeni Sfântului Serafim de Sarov: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Omul creştin, fiinţă şi persoană devine prin biruinţa lui Hristos asupra morţii pe Cruce, libertate şi iubire, care se circumscriu unui singur cuvânt-Înviere.

      Deci, numele propriu al creştinului este Înviere. De aici se pot naşte expresiile minunatului salut al Biruinţei:

-         Înviere, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Înviere!

-         Iubire, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Iubire!

-         Libertate, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Libertate!

-         Bucură-te, Bucurie Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Bucurie!

         Dumnezeu este Iubire. Dragostea nu este o poruncă ci un dar dumnezeiesc, un îndemn şi o chemare la iubire. Din acest Dar trebuie să ne renaştem toţi. Toţi trebuie să alegem Iubirea. Toate poruncile dumnezeieşti sunt de fapt daruri pentru creşterea noastră duhovnicească. Dragostea-Darul lui Dumnezeu oferit omului se transformă în dăruirea iubirii noastre pentru apropele. Devenim astfel, toţi fiii Iubirii, dar, doar în temeiul reciprocităţii. Chemarea apostolică la iubire este Dar din Darul Iubirii: „Iubiţilor să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unu Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 7-11). Se spune că doar marii călugări, misticii creaţiei (poeţi, filosofi, eseişti) şi duhovnicii cunosc cu adevărat Taina iubirii. Cei care nu iubesc, şi deci nu-L cunosc pe Dumnezeu (ateii în genere) confundă erosul cu expresia lui sexuală, despărţind astfel libertatea de iubire. Sistemele totalitare, concentraţionare au promovat o astfel de despărţire, o astfel de mutilare. Numai că în oamenii credinţei, Harul lu Dumnezeu a adus un preaplin de libertate şi un prinos de iubire: prin rezistenţă, prin comuniune, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, transformând lagărele (cum remarca Olivier Clement) în straniile mănăstiri ale epocii noastre. Iubirea adevărată, fidelitatea, respectul reciproc, răbdarea în greutăţi, necazuri şi suferinţe nu este o impunere, ci o propunere din partea lui Dumnezeu. Ceea ce impune Domnul este doar responsabilitatea iubirii, adică iubirea trăită întru adevăr, care îl transfigurează pe om în bunătate, adevăr, dreptate, credinţă, curaj, răbdare, frumuseţe, dăruire, jertfă, sfinţenie. „Rănile lui Hristos (spune Sfântul Nicolae Velimirovici) au lucrat mai multe binecuvântări în lume decât sănătatea tuturor cezarilor romani”(Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p.20).

        Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu trebuie să fie pentru noi doar foamea şi setea de absolut, ci şi hrana noastră zilnică de adevăr, cea spre fiinţă, căci „Euharistia nu înseamnă doar o aducere-aminte, ci şi o proorocie. Proorocia ei este că întregul pământ va deveni Trupul lui Hristos, carnea şi sângele lui Hristos, astfel încât orice am mânca sau am bea, să-L mâncăm şi să-L bem pe El” (idem).

       Hrana în Hristos constituie pentru om o jertfă a naturii, iar jertfa în Hristos devine pentru noi o alegere, dar şi o chemare permanentă la jertfă. Jertfa nu poate avea loc decât în smerenie, în înfrăţire, în comuniune. „Nu există nici un lucru sublim sau josnic în lumea întreagă (continuă Sfântul Nicolae Velimirovici) căruia să nu-i aflu un chip în mine însumi şi nici unul în care, măcar în parte, să nu-mi aflu chipul. Frumuseţea, slava şi măreţia unei holde de grâu auriu stă în înfrăţirea nenumăratelor spice de grâu, cu neasemănata lor frumuseţe, slavă şi măreţie. De ai văzut aceasta, atunci nu-mi repeta iarăşi vechea poveste a frumuseţii slavei şi măreţiei spicelor omeneşti numite Pitagora, Cezar sau Napoleon. Oamenii cei mai bogaţi şi mai puternici, pe care ne-am deprins să-i admirăm şi să-i urmăm, au fost cei mai deplânşi de Hristos. Astăzi, ca întotdeauna, cea mai grea propăvăduire creştină este printre cei bogaţi. Adevărata vrednicie nu ne-o arătăm niciodată prin folosirea drepturilor noastre, ci prin puterea noastră de slujire şi de jertfă” (ibid., p.20-21).

        Cine nu e capabil de cinstire, de slujire şi de jertfă, nu poate fi niciodată capabil să înţeleagă Taina Jertfei Mântuitorului, ca semnificaţie, ca faptă sfântă,  ca realitate vie, ca dăruire divină, ca iubire dumnezeiască pentru omenirea Sa şi nici slujirea şi jertfa celor aleşi pentru Dumnezeu şi pentru neamurile lor. Autonomii, sclavii sinelui, robii e-ului, respectiv ai răului, altoiesc cele două mlădiţe care au odrăslit pe tulpina vieţii lor: libertatea şi iubirea, în libertinaj şi mândrie, devenind infirmi în slujire şi mutilaţi în capacitatea de jertfă.

        Ştiinţa fără preţuirea moralei nu are nici preţ, nici valoare. Pe orice  sistem metafizic se poate întemeia oricând o nouă învăţătură, dar fără temelie morală şi fără stâlp spiritual, însă pe Sfânta Evanghelie sau pe învăţătura marelui Apostol Pavel, orice om îşi poate zidi casa sa duhovnicească. La fel, orice comunitate, orice popor şi orice naţie poate avea propria sa cetate duhovnicească. „Toate Imperiile întemeiate pe drepturi au pierit şi trebuie să piară. Viitorul aparţine Împărăţiei Sfântului Pavel, una întemeiată pe slujirea iubitoare... Aceia care îl răstignesc cu adevărat pe Hristos în vremea noastră sunt cei care cugetă că Evanghelia lui Hristos nu poate fi luată drept temelie a politicii lumii. Oare n-au fost cuvintele Lui cele din urmă către ucenici: „Mergeţi la toate neamurile”? (Matei 28, 19)” (ibid., p.22).

           (...)Un om, un popor sau un neam se simte şi este liber doar atunci când se dăruieşte jertfei. În libertatea creştină n-ar trebui să se ceară drepturi, ci slujire şi jertfă, dar întrucât lumea în majoritatea ei este satisfăcută prin drepturi, determină într-un fel şi comunitatea creştină minoritară.

           „Nici Republica lui Pericle, nici monarhia lui Octavian n-au fost state ale fericirii, doar statul a-tot-omenesc al Sfântului Pavel, cu o singură Magna Charta a slujirii de bunăvoie, va fi un stat al fericirii universale” (ibid., p.23).

          Multe duhuri necurate aşează în fiecare om un câmp de luptă permanent. Trezvia omului constă tocmai în izgonirea lor, pentru a nu le deveni un sălaş lesnicios. „Concepţia că gândirea lui Machivelli şi a lui Metternich, a lui Bismarck şi a lui Beaconsfield ar fi potrivite ca bază a politicii, în vreme ce gândirea lui Hristos n-ar fi, este o concepţie împărtăşită chiar şi de mulţi teologi. Însă Hristos le supravieţuieşte tuturor acelor politicieni ca o Putere fără de moarte, pentru că este Cel mai potrivit dintre toţi aceia. Ce filosofie neluminată e aceea care învaţă că Moise şi Mahomed au avut ceva de-a face cu politica, şi Hristos nu! ”(ibid., p. 24).     

         Slujirea şi jertfa creştină întru Domnul şi întru semeni este înfierea noastră hristică în Dumnezeu. „Carlyle şi Emerson s-au îngrijit peste măsură să-l recomande pe orice mare om drept lider al omenirii mai degrabă decât pe Hristos. E ca şi cum ar spune: „Omule! Ia lumânări şi lămpi ca să-ţi luminezi calea în întuneric, dar fereşte-te de soare!” Cât de mult diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi!” (ibid. p.25).

        Stricat de grija pentru mâine, cu amintirile de ieri, fiecare azi al nostru îl golim şi-l dezindividualizăm de spirit. Lipsurile şi neajunsurile morale îl fac pe om robul său, sclavul altora şi despotul celorlalţi. Închipuirile care înrobesc un neam îl determină să fie asupritorul altor naţii.

           „I-am privit pe oameni în rugăciune şi am cugetat: Iată, îngerii căzuţi! I-am privit din nou în ceartă plină de ură şi am cugetat: Iată, dracii ridicaţi!”(ibid., p.25).