Comentariu asupra volumului Călătorie spre centrul inimii de Vasile Voiculescu - studiu de dr. Camelia Suruianu

Bartolomeu Valeriu Anania, în prefaţa la volumul de Acatiste al lui Daniil Sandu Tudor, tipărit în anul 1997, susţine că în interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi unul duhovnicesc, însă „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“[1] De asemenea, consideră că marea poezie voiculesciană îşi are rădăcinile creaţiei în jurul anului 1950, când poetul începe să frecventeze reuniunile spirituale de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, iniţiate de Sandu Tudor. „Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin [...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. O parte din ele au fost publicate, în 1983, sub titlul convenţional Clepsidra.“[2]

Afirmaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul „Rugului Aprins“ asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existenţa.“[3]  Amintirile sale ne restituie un portret hieratic al poetului din acea vreme, semn al urcuşului spiritual pe care Voiculescu îl parcurgea atât în interioritatea sa cât şi în poezie: „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era în anii ’50, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară, câțiva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide, faimosul (pe atunci) chelner, meloman rafinat și colecționar de reală calitate. La un moment dat, pe când priveam și comentam noi, în camera din fund, Luchianii amfitrionului, am văzut intrând în camera din față un bărbat cu o înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-up-ul la care gazda i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percepția noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise. Erau anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi înțelese.“[4]

În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate unor membri ai „Rugului Aprins“ (părintelui Sofian Boghiu, profesorului Alexandru Mironescu, părintelui Bartolomeu Valeriu Anania, părintelui Andrei Scrima, Părintelui Daniil Sandu Tudor), care mărturisesc atât despre prietenie cât şi despre o comuniune în duhul unor învăţături tainice, înţelese şi practicate în întrunirile grupului.

Întâlnirea cu gruparea „Rugul Aprins“ survine într-un moment de cotitură în viaţa sa. După moartea soţiei survenită în anul 1946, scriitorul şi-a schimbat felul de viaţă, „s-a sihăstrit,“ după cum afirmă fiul acestuia. Ieşea numai „pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu,“ ducea o viaţă lipsită de comodităţi normale. Această asceză impusă de durerea pierderii soţiei, la care se adăuga angoasa instabilităţii vremurilor, excluderea din viaţa publicistică, a favorizat o deschidere a lui Voiculescu spre învăţătura isihastă promovată la Antim. Astfel ne explicăm, la nivelul datelor biografice, impactul profund pe care „Rugul Aprins“ l-a avut asupra sa şi asupra operei sale. Desigur, conjuncturii i se adaugă fondul sufletesc al scriitorului, care a rezonat la această viziune spirituală.

Potrivit afirmaţiilor lui Valeriu Anania, dintre scriitorii reprezentanţi ai „Rugului Aprins,“ Vasile Voiculesu şi-a apropriat cel mai mult învăţătura mistică isihastă, transpunând-o în poezia din ultima parte a vieţii. În culegerea de eseuri Din spumele mării, în capitolul „Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină,“ constată că: „Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi a sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu. [...] Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşeşte starea de extaz şi se ridică până la aceea de entaz, adică [...] la întâlnirea eu-lui cu Logosul. Rodul literar al acestei experienţe, sau, mai precis, expresia ei artistică este ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Scakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin înţelese fără considerarea isihiei.“[5]

 

Discuţia asupra poeziei de tip mistic a lui Vasile Voiculescu trebuie să pornească de la distincţia dintre poezia sa de inspiraţie religioasă, care înseamnă o versificare a temelor şi motivelor biblice, şi cea care reflectă travaliul urcuşului spiritual finalizat cu vederea lui Dumnezeu în inima purificată de patimi, într-o unire a fiinţei umane cu divinul. Cuvântul „mistic“ provine din grecescul „mistikos“ care înseamnă „tainic,“ deci ascuns, secret, enigmatic. În acest sens trăirea mistică reprezintă treapta cea mai de sus a vieţii spirituale, la care se accede prin rugăciune, meditaţie, respingerea a tot ce separă omul de Dumnezeu. Trăirea mistică aparţine diferitelor religii şi confesiuni. În ortodoxie, o astfel de trăire este promovată de învăţătura isihastă, sintetizată şi conceptualizată de Grigorie Palama în secolul al XVII-lea. Antonie Plămădeală, în Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, definea isihasmul ca fiind „rugăciunea neîncetată care conduce sufletul către isihie, către liniştire.“[6] Kallistos Were în Împărăţia lăuntrică ne oferă câteva amănunte cu privire la treptele necesare dobândirii isihasmului: „Să fugi de oameni, să trăieşti în reculegere. [...] Prima e de natură spaţială, este vorba de despărţire exterioară, fizică, de oameni. A doua, şi ea exterioară: să taci, să te abţii de la vorbire. Dar nici una, nici cealaltă nu sunt suficiente pentru a face dintr-un om un isihast. [...] Pentru a ajunge la adevărata linişte lăuntrică trebuie să treci de la a doua la a treia treaptă, de la isihia exterioară la cea lăuntrică, de la simpla absenţă a cuvintelor la ceea ce numeşte Sfântul Ambrozie al Milanului tăcerea activă şi creatoare.“[7]

 

Poeţii mistici descriu experienţa mistică ca iubire totală pentru Dumnezeu şi pentru tot ce există, într-un act de transcedere a întregii cunoaşteri. Misticul tinde să ajungă „acolo unde se consumă Logodna contemplaţiei noetice“ (Bartolomeu Valeriu Anania). Ca sublimare a poeziei religioase, poezia mistică încearcă să exprime inexprimabilul, utilizând simboluri. 

Deşi există texte valoroase, care s-ar înscrie unor căutări poetice mistice şi în perioada anterioară contactului cu gruparea „Rugul Aprins,“ vom lua în discuţie poezia scrisă între 1949 şi 1958, după indicaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania şi vom apela la volumele Clepsidra  şi Călătorie spre locul inimii, încercând să identificăm acele texte ale ascensiunii spirituale spre întâlnirea / unirea cu divinul, care se bucură şi de o haină estetică valoroasă.

O primă poezie selectată este Mâna, scrisă în 1955, şi devenită probă de acuzare în proces: „Nu am paşi de-o leghe să te alerg prin lume, / Nu am şase aripi să te prind din zbor... / Din abisul vieţii doar te strig pe nume / Nu mai am nici suflet: tot sunt numai dor... / Veci de veci la tine n-ajung a urca. / Până peste creştet m-ai zidit în tină: / Bietele-mi atingeri nu te vor spurca ... / Doamne, însă nu mă poţi împiedica/ Să-ţi sărut cu gândul mâna de lumină.“

            Primele două versuri impresionează prin nota de şăgălnicie pe care Voiculescu o dă relaţiei om – Dumnezeu. Aceasta apare ca un joc, de-a prinsa, pentru că inocenţa este starea fundamentală care asigură comuniunea cu divinul („Dacă nu veţi fi precum pruncii aceştia, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu“ afirmă Iisus Hristos). În lipsa acestei inocenţe care înaripează sufletul spre Dumnezeu, rămâne strigătul celui depărtat de izvorul care i-a dat viaţă. Căderea se manifestă ca o precumpănire a elementului teluric asupra celui spiritual, ceea ce împiedică ascensiunea spre dumnezeire. Ultimele două versuri transcriu acea atitudine umană despre care sfinţii părinţi au scris că reprezintă pragul dintre demoni şi oameni, atitudine care l-a făcut pe Dumnezeu să se răstignească pentru salvarea oamenilor: iubirea faţă de Dumnezeu chiar şi după cădere. În contextul vieţii lui Voiculescu, am putea spune că acest text ilustrează credinţa luminoasă a poetului, care nu s-a stins nici în iadul închisorii, unde omul a strigat ca Iisus pe cruce: „Doamne, Doamne, pentru ce m-ai părăsit!“

De profundis poate fi interpretat ca un strigăt al fiinţei rănite de lipsa perfecţiunii din care aceasta a căzut, perfecţiune imposibilă în absenţa unirii cu Absolutul: „Am căzut fiindcă m-ai smuls Tu din Tine, / Pentru că m-ai zvârlit, am căzut... / Aşa plânge toată eternitatea din mine... / Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine, / Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la ’nceput / Viaţa mea s-a iscat în lut. / Eu, a patra-Ţi ipostază, ţip din ruine: / Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine? / Nu dragoste, nu milă, nu iertare, / Vreau dumnezeiasca mea stare / Întregeşte-mă, întregeşte-Te, Doamne, iar cu mine.“

Versurile trădează o stare ce nu este a unui mistic, căutător al purificării de patimi şi al golirii de sine pentru a face loc lui Dumnezeu în sufletul său. Este, mai degrabă, starea unui revoltat orgolios, mândru de statutul cu care a fost creat. Însă, conform învăţăturii sfinţilor părinţi, prima etapă a ascensiunii spirituale este recunoaşterea stării de cădere.

Scafandrul este un text poetic ce mărturiseşte despre umilinţa ca atitudine ce purifică sufletul, îngăduind speranţa întâlnirii cu Dumnezeu în „cămara cea tainică a inimii,“ după expresia Sfântului Apostol Pavel, în „scoica-nchisei inimi,“ după expresia lui Vasile Voiculescu: „Acum m-afund în mine, în oarba mea genune, / Întru-un ocean de patimi cu fundul nepătruns, / Sargasă de păcate și n-am puteri de-ajuns, / Plăpând scafandru-n tainic veșmânt de rugăciune. / Să bâjbâi pân la Tine, cu -ntinse ,mâini nebune, / Tu -n scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns.“

Zoe Dumitrescu – Buşulenga interpretează textul în sensul titlului volumui pe care îl prefaţează (Călătorie spre locul inimii): „Așadar, inima, locul cel tainic, devine Centru spre care se îndreaptă pelerinul, și în acelaș timp, călăuza cea fără greș, «busolă vie spre veșnica lumină» (Busola) și nădejdea temeinică în lupta împotriva dușmanului care e cugetul de-a stânga, lupta împotriva minții, a cunoașterii raționale.“[8]

            Partea centrală a învăţăturii isihaste o formează teoretizarea treptelor rugăciunii care coboară mintea în inimă, aceasta fiind principala modalitate de acces la cunoaşterea divină, atât cât este cu putinţă creaturii. De aceea, în volumul Călătorie spre locul inimii, există numeroase texte care se raportează la practica rugăciunii. În poezia care chiar dă titlul volumului se remarcă urcuşul spiritual de la rugăciunea obişnuită, comună (cu mintea sau cu buzele), la cea care marchează coborârea minţii în inimă, moment în care omul îl întâlneşte pe Dumnezeul ascuns în sine de la creaţie: „Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer? / vârtejul cugetelor nu-I chip să ne poarte… / locul inimii noastre sălăşluieşte-n Cer / şi-n el lumina lină a cerului făr de moarte. // aspre prăpăstii se sparg în orice ins, pe munţii sufletului nins de blesteme / arde floarea minunilor / Rugul  Aprins, / Ce-n scrum preface spaţiu şi vreme. // Doamne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? / îndreptează / Pașii rugăciunii obosită de cale, / Acolo unde deodată mintea se deșteaptă trează, / În amiaza Eternității Tale.“

Aspirația isihastă a acestei coborâri a minţii în inimă o regăsim în Făclia, unde mintea luminată de iubire devine făclie aprinsă întru glorificarea divină: „De ce nu pot icoana-Ți, din tărie, / Să cobor, în inima-mi s-o prind, / Și veșnică, extatică făclie, / în fundu-i negru mintea-mi să-Ți aprind?“

            Tot în învăţătura isihastă se recomandă ca această coborâre a minţii în inimă să se facă prin repetarea cuvintelor „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“ O poezie precum Numele Tău mărturiseşte despre neputinţa de a atinge starea de iluminare, spre care ţinteşte rugăciunea mai sus menţionată însă şi despre necesitatea stăruinţei în acest demers: „Iisuse, numele Tău, dulce jar / Cu buzele / spun în zadar / Tot rece rămân, tot făr de har / În minte-l aduc: dar curând / Îl scap iar, putredul gând / Se rupe ca firul plăpând. / Doamne, acum mă căinesc, / Numele Tău împărătesc / Cu inima mea să-l rostesc / Statornicește-l Iisuse, în ea / Și arză acolo până la moartea mea.“

Una dintre poeziile de rezistenţă ale volumului Călătorie spre locul inimii este Liturghie cosmică, text care respiră liniştea celui care a aflat sensul vieţii sale: „Doamne, lucrarea pe care ai început-o cu mine / Simt că nu se va sfârşi aici şi cu moarte: / Slujesc în alaiul unei uriaşe liturghii străine, / şi nu mă poate opri în el şi pentru sine/ acest pământ îndatorat doară să mă poarte. / Îi calc numai – tinda cu lespezi puţine - / Lepăd în el straie de rând, îmbrac pe cele divine / Şi trec cu alaiul Tău spre altar mai departe / La spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu Tine.“ 

Reţinem expresia poetică „liturghie străină“ ca semn al diferenţei antitetice dintre lumea căzută şi armonia divină. Pentru a se salva, omul trebuie să treacă precum un străin prin această lume, căci aşa cum afirma Fericitul Augustin, creştinul nu are cetate aici pe pământ, ci patria lui este în cer. În vizunea lui Voiculescu, pământul este doar „tinda cu lespezi puţine,“ adică o anticameră, unde sufletul se pregăteşte pentru marea întâlnire cu Împăratul care i-a pregătit ospăţ de nuntă. Îmbrăcat în straie divine (antagonice celor de piele cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om după cădere), sufletul mântuit este părtaş la „spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu Tine.“

            Ca o concluzie,  amintim că Bartolomeu Valeriu Anania în Din spumele mării, Poezia religioasă română modernă mari poeţi de inspiraţie creştină, nota pe bună-dreptate:  „expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu.“[9]

Dr. Camelia SURUIANU 

---

[1]Bartolomeu Valeriu Anania, Cuvânt înainte la Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 7.

[2]Valeriu Anania, Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină, Vasile Voiculescu  - liniştea supremă a iubirii, în Din spumele mării, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1995, p. 165.

[3]Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cuvânt înainte la Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii,  Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 5.

[4] Idem.,

[5]Valeriu Anania, op. cit., p. 165.

[6]Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, ed. cit., p. 272.

[7]Kallistos Were, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, Bucureşti, 1996, pp. 82-83.

[8]Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul  inimii, Cuvânt înainte de Zoe-Dumitrescu Buşulenga, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 7.

[9] Valeriu Anania, Din spumele mării, Poezia religioasă română modernă mari poeţi de inspiraţie creştină,  Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 164.