Discursul profesorului Florin Popescu de recuzare a CCR în problema religiei în şcoală, citit la manifestarea din comuna Borca (judetul Neamt). "Am intrat într-o tiranie a minorității atee din România".

Dragi copii, în primul rând doresc să vă mulțumesc și eu din partea profesorilor liceului nostru, să vă mulțumesc pentru că sunteți atât de frumoși și de curajoși. În al doilea rând, vreau să mulțumesc părinților din Comitetul de părinți care s-au implicat și fără de care activitatea sau mai bine zis manifestația noastră de astăzi nu ar fi putut avea loc.

Tocmai aceste 3 categorii care reprezintă școala românească, elevi, profesori și părinți, sunt din păcate cei mai ignorați și cei mai înlăturați de la hotărârile care se iau la nivel înalt pentru viitorul școlii și al copiilor noștri.

 Mă voi strădui să răspund sarcinii grele care îmi revine de a fi purtătorul vostru de cuvânt și mă tem că nu mă voi putea ridica la înălțimea voastră. Deoarece voi ați arătat aici tuturor că România pe care astăzi o sărbătorim are și o parte pe care mai marii noștri se fac că nu o cunosc, reversul României, România profundă, să se vadă până la București și, mai departe, până la Bruxelles.

Întreaga școală românească a fost cutremurată de lovitura sub centură pe care a primit-o din partea Curții Constituționale a României, prescurtat CCR, printr-o decizie care dă câștig de cauză unui singur părinte al unui elev, contra majorității tuturor părinților și elevilor din România.

 Dacă în urma deciziei se va hotărî scoaterea religiei din trunchiul comun, va urma imediat introducerea unei alte materii de studiu în paralel, apoi înlocuirea notelor cu calificative și religia va fi singura din catalog între celelalte materii la care se pun note, deci descurajarea elevilor de a mai participa la ora de religie și în final scoaterea cu totul din școală, după cum declară în mod public cei care au susținut procesele până la nivelul CCR.

  CCR a dat câștig de cauză unei minorități, lovind în majoritatea ortodoxă a țării noastre, 85%, nemaipunând la socoteală celelalte culte care au și ele învățământ religios cu echivalarea notei în catalog. Prin această decizie am intrat, deci, într-o tiranie a minorității atee din România.

 Până la afișarea motivării în Monitorul Oficial (care în acest context nici nu ne mai interesează), CCR a expus ca explicație a hotărârii sale exact sloganul acestor atei care de 6 ani de zile susțin că a fost forțată conștiința elevului respectiv prin prezența la ora de religie a noțiunilor și simbolurilor religioase.

 Acest lucru dovedește ori că judecătorii care au dat sentința sunt și ei atei, deci incompatibili de a hotărî în cazul unui asemenea amplu proces, care privește o problemă de credință și de conștiință, ori că procesul a fost fraudat.

Istoria, de la Dioclețian și Iulian Apostatul până la Stalin și Gheorghiu Dej, ne arată că nu ateii au fost cei ce au suferit și cărora li s-au frânt voința și viața. Nu sânge de ateu a curs la Aiud, la Pitești și la Poartă Albă! Ci a fost exact pe dos, torționarii au fost oamenii atei ai regimului, iar torționații au fost cei credincioși, după cum dovedesc studiile consacrate. Dar despre câte conștiințe creștine au fost decimate în perioada regimului comunist, această este o istorie care nu se prea învață la școală. CCR a mai dat și o explicație logică, anume că este mai firesc ca elevul sau părintele său să ceară ceva, decât să nu ceară. Ca profesor de matematică și de logică matematică, sunt de părere că fraza formulată de CCR este incorectă și din punct de vedere logic, și din punct de vedere gramatical, din ea lipsind exact complementul direct, deci propoziția este insuficientă. Depinde tocmai de ceea ce ceri, dacă este un lucru bun sau este un lucru rău.

 Domnule președinte și onorata instanță, ce articol din Constituție ați folosit pentru a deduce că religia este un lucru rău și că dreptul la învățământ religios este inhibabil pentru atei? Ori ați confundat Constituția României cu deviza lui Marx, Engels, Lenin, Remus Cernea și Emil Moise, care de 100 de ani strigă că ”Religia este opiumul popoarelor ”?

 Ar trebui ca, în virtutea aceluiaș raționament, elevii să ceară în mod expres și studiul Limbii și Literaturii Române, pentru a nu leza conștiința minorităților, și ca la oră de educație fizică, elevii să ceară în mod expres participarea pentru a nu leza conștiința vreunui elev scutit.

  Dacă este adevărat că în vreo școală a fost vreun elev frustrat prin participarea la ora de religie și nu i s-a comunicat că are dreptul de a face cerere de neparticipare la oră, prin acest scandal pe care l-ați creat, lucrul a fost făcut omnicunoscut și decizia dvs. devine superfluă. După această logică, va trebui ca la liceul nostru la anul secretariatul să înregistreze de la 1000 elevi probabil 999 de cereri, în loc să fie o singură cerere a elevului care nu dorește religia.

 Pe de altă parte, dacă este adevărat că a fost un abuz în județul Buzău, nu înseamnă că pentru aceasta sunt vinovați toți profesorii de religie din țara. Este ca și cum un profesor de educație fizică ar obliga să susțină o probă sportivă un elev care este scutit medical, și în urma acestui fapt să se dea o lege împotriva tuturor profesorilor de educație fizică. În loc să fie rezolvat cazul respectiv, care reprezintă o excepție, se generalizează o incriminare asupra tuturor profesorilor, dar și asupra procesului didactic, conform Legii Învățământului.

 Decizia CCR frizează logica elementară și este aberantă, afectând întregi categorii sociale, elevi, profesori, părinți și, pe perioadă lungă, afectează ființa Neamului nostru Românesc.

  Având în vedere toate cele expuse mai sus, RECUZ completul de judecată care a dat sentința de excepție de neconstituționalitate a reclamantului din data de 12 noiembrie 2014.  Conform Constituției, deși judecătorii constituționali sunt inamovibili și independenți, totuși nu sunt irecuzabili.

 RECUZ judecătorii atei ai Curții Constituționale din România. Acest proces trebuie judecat de judecători creștini, capabili să priceapă cauzele ambelor părți.

 Și justiția și învățământul comunist se autodeclarau democratice, dar nu țineau cont de părerea majorității, și am văzut la ce orori au dus. Chiar nu vă temeți de o judecată a generațiilor viitoare ?

 Cerem în mod ferm Ministerului Educației Naționale să păstreze religia în trunchiul comun. Religia nu este nici obligatorie, nici opțională, nici facultativă după cum Limba Română sau Istoria nu sunt obligatorii (în sens peiorativ), nici opționale. Sunt discipline normale, firești, care aparțin trunchiului comun, după cum a decretat Legea Învățământului 84/1995, care trebuie să rămână în vigoare.

  Nu acceptăm înlocuirea religiei cu istoria religiilor, acesta fiind un fals pretext de eliminare a religiei, deoarece istoria religiilor este prezentă și în programa de religie, și în programa de istorie.

 Nu acceptăm înlocuirea religiei cu etica civică. Dacă va hotărî așa, ministerul va trebui să scoată din arhive manualele de etică și echitate socialistă din anii ‛80. !!!   Psihologia demonstrează cu asupra de măsură că nu există etică sau morală în afara credinței, decât dacă este proletară.

 În sfârșit, nu acceptăm sub nicio formă înlocuirea religiei cu educația sexuală. Dacă au existat anumite cazuri nedorite în mediul elevilor, trebuie mers la cauză, iar cauza nu este faptul că elevii nu au știut să se protejeze. Nu poți să combați accidentele rutiere și viteza excesivă prin centura de siguranță. O combați prin convingerea șoferilor (morală sau prin amendă) de a merge cu viteză redusă. Tot astfel, exact disciplina religie este cea care îi învață pe tineri să nu ajungă la accidente nedorite de ordin sexual, prin cea mai frumoasă și mai curată morală.

Logica strâmbă afișată de aceleași cercuri atee incriminează imaginea și noțiunile religioase ca fiind frustrante și propovăduiesc imaginile și noțiunile pornografice, inclusiv cele perverse și pederaste anormale, încă din ciclul primar. Părinții nu vor accepta așa ceva.

 Dacă religia va fi scoasă din trunchiul comun, vor urma, conform logicii comune acestor cercuri și Curții Constituționale, următoarele legi:

         1. Înlăturarea icoanelor din școli, așa după cum s-a mai încercat. În locul lor nu vor mai putea afișa, ca deunăzi, portretul Anei Pauker, ci vor pune, probabil, portretul lui Urlike Lunacek

         2. Interzicerea deschiderii anului școlar cu slujbă religioasă

3. Eliminarea vacanțelor de Crăciun și mai ales de Paști, așa după cum s-a mai încercat.

 À propos, domnule ministru, orice om cu o cultură generală medie știe că sărbătoarea Crăciunului reprezintă Epifania, Dumnezeiasca Arătare, care începe pe 25 Decembrie cu Nașterea Domnului și se termină pe 6 Ianuarie cu Botezul Domnului.

2 DECEMBRIE 2014

Prof.  Gr. I Florin Popescu

 Liceul Teoretic “Mihail Sadoveanu”,

Borca, Neamț

 

Siteul Mănăstirii Petru Vodă: Părintele Justin Pârvu – Cuvânt de întărire. Monahul Filotheu: Smerit prinos poporului român

Smerit prinos poporului român, la pomenirea... de manastirea-petru-voda

Sursa: Manastirea Petru Voda

Petre Ţuţea, românul: Grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Am suferit pentru un ideal. Am apărat interesele României în mod eroic. Prin iubire si suferintă.

“Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte.Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ce am facut, important este ca nu am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. ...Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferintă. Si convingerea mea este că suferinta rămîne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” 

Petre Ţuţea, adresându-se fraţilor săi de luptă şi suferinţă din închisoarea Aiud:

 Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!

+3 Decembrie - 23 de ani de la nasterea in Ceruri a Romanului Absolut Petre Tutea. Marturii

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”. 

”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru

poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

scuturile Voievozilor este egală cu zero”.

(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).

Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).

Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.

Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.

Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).

Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).

Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.

“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)

Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).

Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).

Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.

Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).

După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).

Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.

“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).

Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:

“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)

*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce , mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.

Să ne iubeşti Nea Petrache!

Gheorghe NISTOROIU