„Magii” poporului român: mucenicii închisorilor comuniste

„Hristos se naşte, măriţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!”. Aşa cântăm în slujbele Bisericii, la catavasiile Naşterii. Spunem în predici faptul că ieslea, în care se naşte Hristos de mai bine de 2000 de ani încoace, este sufletul fiecărui creştin. Dar Hristos este Adevărul – după cum El Însuşi o spune. Astfel că ajungem la concluzia că, în fiecare an, de Crăciun, în sufletul nostru se naşte de fapt Adevărul. Deci am putea cânta împreună şi aşa: ”Adevărul se naşte,măriţi-l! Adevărul din ceruri, întâmpinaţi-l!”.

Dar, la fel cum atunci pruncul Iisus (Adevărul) a fost căutat de Irod spre a fi omorât, şi azi pruncul Iisus (Adevărul) este căutat de „irozii” vremurilor, spre a fi omorât. Adevărul se naşte de mai bine de 2000 de ani în sufletele noastre. Şi irozii caută, de atunci, să-L omoare. Au prins Adevărul şi L-au judecat, L-au bătut şi L-au batjocorit, L-au răstignit şi mai apoi L-au omorât. Dar moartea nu a putut să-L ţină, pentru că Adevărul este mai tare ca moartea. De peste 20 de ani, ”irozii” caută să ne ascundă adevărul pe care L-au ţinut închis în închisori, l-au batjocorit, l-au umilit, l-au omorât. Hristos (Adevărul) a Înviat a treia zi. Se pare că, deşi au trecut peste 20 de ani de la evenimentele din 1989, pentru noi, românii, nu au trecut şi cele ”trei zile” de stat în mormânt. Dar ele vor trece şi Adevărul nu va mai putea fi ţinut de moarte.

Pentru noi, cei de azi, „magii” nu sunt alţii decât mucenicii închisorilor comuniste, cei care au urmat Steaua călăuzitoare spre a ajunge la Adevăr, la Hristos. Cei care au preferat temniţa mai degrabă decât să se lepede de Adevăr. Atunci când o înjurătură la adresa lui Dumnezeu le-ar fi adus un tratament uman, ei au preferat să tacă, să se roage şi să primească în schimb tortură. Darul lor a fost mai presus decât aurul, sau smirna, sau tămâia. Ei au dat în dar lui Hristos chiar viaţa lor. De câte ori în colinde vei cânta, române, despre „cei trei magi”, să te gândeşti cu sfinţenie la „magii” poporului tău. Noi înşine putem urma Calea pe care ne călăuzeşte Steaua, spre ieslea unde se naşte Hristos, an de an. Noi înşine putem să vedem Adevărul ce se naşte în ieslea sufletului nostru. Trebuie doar să priveşti acolo cu smerenie, să nu alungi Pruncul ce se naşte şi să cauţi să-l păzeşti de „irozii”care-i vor moartea.

La fel au făcut şi magii de atunci şi au mers „pe altă cale” la casele lor. Şi noi trebuie să mergem „pe altă Cale” dacă vrem să ajungem la Casa noastră, care este Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Marius Demeter

Sursa: Apostolat in Tara Fagarasului

Axionul Maicii Domnului, cantat de maicile de la Petru Voda – Manastirea Paltin

isonul a fost asigurat de grupul psaltic Byzantion 

Sursa: Apologeticum

Din nou, despre sfintii de la Aiud. Despre cele ascunse, gata sa vie…// de Marius Iona

Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?

Faceţi deci roadă vrednică de căinţă,

Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.

Evanghelia după Matei 3, 7-9

Prieteni, există undeva în inima ţării o monastire, diferită de cele obişnuite. Cocoţată la loc ferit de ochii turistului ecumenico-creştin, cel puţin aşa am crezut eu şi cu prietenii mei. Ne-am dus într-un suflet pentru a nu ştiu câta oară. Acolo ne-am simţit ca într-o oază a vulturilor. Dar întâmplatu-s-a ceva greu de explicat şi anevoie de povestit. Pentru a fi drept întru mărturisire voi reda din memorie esenţialul convorbirii dintre un prieten-oaspete şi Părintele-gazdă. Întâmplarea a avut loc după agapa de seară în chilia acestuia. Am intrat, chilia  arăta ca o bojdeucă văruită în alb. Un sfeşnic pâlpâia pe măsuţa dinspre răsărit. În vecinătatea opaiţului se odihnea pe măsuţă ceva ca un „ou” brâncuşian în lumina de ceară. Acest „ou” era îmbrăcat   într-un veşmânt tradiţional ca şi cum ar fi fost ieşit aşa. Îi era precum epiderma. Am aflat de la Părintele nostru că este un craniu de sfânt găsit la Aiud. M-am gândit că ar fi foarte necesar şi instructiv să întreb şi tânăra generaţie ce se ridică. Anume, care-i  poziţia în această problemă ce ne priveşte, în mod direct, ca neam.

Ce ziceţi de această provocare? Meditaţi şi răspundeţi, de binevoiţi.

Iată dialogul:

- Părinte, de ce nu-l poftiţi în Biserică spre închinarea creştinilor?

- A şezut o vreme aci în Biserică, dar episcopul locului venit-a odată şi văzându-l s-a tulburat foarte şi a poruncit să-l scoatem pân’ la canonizare.

- Şi când va avea loc aceasta?

- Nu ştiu, asta nu pot a-ţi spune. Aşteptăm.

- Ce se aşteaptă?

- Hotărârea lui Dumnezeu.

- Şi a întârziat întru hotărâre?

- E greu de spus asta.

- Dar, de ce îl mai găzduiţi aici, dacă n-aveţi încredinţarea dumnezeiască şi nici voie de la episcop?

- Stăm întru ascultare. Ascultarea e mai de preţ decât orice.

- De cine trebuie ascultat mai mult: de Dumnezeu, sau de oameni?

- Episcopul îl manifestă tainic pe Hristos…

- Întotdeauna? Şi ce ne facem dacă episcopul sau chiar Sinodul însuşi n-a dobândit „darul discernământului duhurilor”, după cuvântul Apostolului? Cazul lui Arie a făcut carieră în istorie, cât şi palma ţărănească ce i-a fost administrată de Sf. Nicolae sau „capul cel sfinţit”.

- Aici nu este vorba de erezie, dragul meu. Este vorba despre smerita ascultare de voia lui Dumnezeu, ca El să ne lumineze. Noi nu suntem la măsura Părinţilor de care pomeneşti.

- Bine, atunci să-l îngropăm pentru a se odihni până la plinirea vremii…

- Nu pot, dragul meu, nu am primit o asemenea poruncă. Mi s-a spus să-l pun deoparte, să nu mai fie la vedere.

- Să fie ferit de ochii cui? Iată, noi l-am văzut şi mărturisim cele văzute! De ce nu-l ascundeţi definitiv, atunci?

- Eu îl iubesc! Vorbesc în fiecare zi şi noapte cu el. Îi spun că deşi îmi este un străin prin nume mă bucură şi, mai mult, mă cinsteşte cu prezenţa sa. Chiar eu am cerut  să-l găzduiesc la mine în chilie.

- Păi, dacă îl iubiţi Părinte, de ce nu aţi răspuns poruncii episcopului pe măsura iubirii sfinţiei voastre? Şi anume, Prea Sfinţia Voastră, eu îl iubesc şi ştiţi că atunci când iubeşti poţi face fapte smintitoare pentru cei din jur. Vă conjur! Nu pot, datorită văpăii din mine, să îndrăznesc a-l scoate din biserică. Nu ştim cum de a dorit să poposească la noi. Luaţi-l dar, Prea Sfinţia Voastră, vă implor. În clipa aceea poate i  s-ar fi uscat mâna arhiereului de şi-ar fi îngăduit necuviinţa… sau poate v-ar fi alungat şi aţi fi împărtăşit aceeaşi soartă cu cel pe care spuneţi că-l iubiţi. Iar în cele din urmă iubirea nu atrage preţuirea de a-i canoniza grabnic pe martirii ce ni se descoperă aşa după cum au făcut, din câte ştiu, fraţii din Rusia?

- Eu îmi păzesc gândurile. Eu nu gândesc aşa. Îmi ştiu măsura mea duhovnicească. Şi nu risc atunci când ceva mă depăşeşte ca să nu judec în afara voii Lui. Dragul meu, cât despre canonizare noi suntem un neam mai molcom şi sfios. Nu ne repezim la a canoniza, aşa în masă, dintr-un soi de  smerenie.

- Ştiu, dar Iubirea este o nebunie întru Hristos. Şi ea ne depăşeşte, ne învăluie, tulbură şi scoate din  minţi, iar din iad pe păcătoşi. Ştim cine ţine Biserica în zilele de restrişte şi despre taina martirilor. Şi, nu pot să nu mă întreb, cum de a plecat o ceată de cranii în toată ţara? Cred că aţi auzit despre craniile martirior ce au fost izgonite din biserici, iar preoţii-parohi au fost ameninţaţi că vor împărtăşi aceeaşi soartă cu ele de se vor împotrivi. De ce deranjează capetele sfinţilor? Iubirea sărută chipul morţii şi se preface în scandalul lumii. Şi sfinţia ta ştii, mai bine decât noi, că nu am fi putut înnopta cu acest craniu de-ar fi fost o făcătură. În câteva ore ne-am fi vărsat măruntaiele de-ar fi fost unul banal, de la vreo oareşce morgă. Nu trebuie să doară atentarea asupra unui mădular din trupul tainic al Bisericii?

- Dar nu a atentat nimeni asupra lui, ci a fost pus spre păstrare…

- Părinte, v-aţi întristat măcar, după acest subtil sacrilegiu?

- Nu!  Şi părintele zâmbi cu o seninătate înduioşătoare.

– Ce v-aţi face Părinte să aflaţi că Biserica se află în acest Sfânt al temniţelor şi că sfinţia voastră vă situaţi în afara ei? Gândiţi-vă numai la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi deja istoria se repetă. Mă iertaţi, dar tocmai pe sfinţia voastră vă descopăr a fi de pripas, iar acest Sfânt aleargă precum un străin după o Biserică şi un neam decăzute. Fiinţa acestora nu mai au resurse nici să se mai întristeze când sfinţii lor sunt lăsaţi de izbelişte, ci preferă netulburarea de a sta cu porcii din Gadar. Eu cred, Părinte, că vă iubeşte acest Sfânt şi vă invidiez pentru un aşa patrimoniu ce ne zideşte deja Parusia.

- Nu trebuie să ne lăsăm pradă  gândurilor. Dacă este de la Dumnezeu să fie, va fi. Să mergem că întârziem la slujbă.

- Părinte, ştiţi că grecii l-ar fi mâncat de viu pe cel ce-ar fi-ndrăznit să le jignească, chiar şi din neglijenţă, sfinţii. De se-ntâmpla să fii şi episcop, erai ciomăgit aşa ca bonus, pentru că erai înainte-stătător şi nu reprezinţi la înălţime Biserica. După inima lor au avut întotdeuna conducătorul! Şi s-au fălit cu asta. Vă înţeleg, totuşi… Comunismul a distrus neamul nostru până-n străfundurile rărunchilor, încât toate arhetipurile sunt răsturnate. Mai ales în monahism. Iar dacă vechiul regim le-a dat cununa muceniciei acestor inocenţi, cel de astăzi nu face nici atât. Mai degrabă le relativizează martiriul până la derizoriu sau uitare. Se simte în siguranţă noul şi subtilul regim de astăzi să-i păstreze în temniţele făr’ de ziduri, încât nici să nu mai ştii de eşti sau nu întemniţat. Cum intuia Soloviov că se va înfăţişa Antihristul? Ca prinţ al păcii. Iar pacea ia forma pacifismului. Pacifismul este la rândul său militant. Însă, orice militantism provine dintr-o ideologie. Mai mult, ideologia este violentă pentru că se impune prin efracţie contra firii lucrurilor. Şi dacă Hristos a vestit sabia ce desparte duhurile, celălalt hristos va dori să le pacifice întru netulburare. Cum? Prin relativizare şi imobilitate lăuntrică. Mântuitorul a afirmat răspicat că însuşi animalul recunoaşte glasul stăpânului. Aşadar, ce se întâmplă cu noi? vă întreb cu sinceră nelinişte.

Părintele s-a temut de un răspuns limpede şi s-a scufundat în tăcere.

Iar noi ne-am dus la ale noastre…

Marius Iona - revista Isvod

Către popor. “Suntem o ţară sub ocupaţie şi executăm poruncile debitorilor noştri”. APEL tragic al Bisericii Ortodoxe Elene: “Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre”. DOC INTEGRAL

“CĂTRE POPOR”
enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

Ierarhia Bisericii Greciei care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.

Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.