15.1.12

Mărturia integrală a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu (aşa cum a fost publicată iniţial în revista Veghea) despre Eminescu, fratele din închisoare

Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie
 
De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia OTEL PETRESCU
- articol publicat în revista VEGHEA si in cotidianul ZIUA in data de 15 ianuarie 2009

Restituiri. Eminescu: Doină

Nu pot începe restituirile Eminescu fără a posta poezia sa reprezentativă, Doină (şi nu Doina, cum greşit crede criticul literar Nicolae Manolescu). Din păcate, această capodoperă a literaturii române a avut o soartă nedreaptă. Interzisă de regimul de ocupaţie comunist până în 1989, acuzată, după aşa-zisa înlăturare a acestui regim, că ar exprima xenofobia poetului, că ne-ar putea împiedica accesul în NATO şi alte elucubraţii de acest fel. De altfel, în 1990 ideologul kominternist Paul Cornea decreta că nu mai avem nevoie de Eminescu, Boia propunea demitizarea lui, ca si domnişorica Ruxandra Cesereanu, care a descoperit un lucru extrem de grav: că Eminescu este un „naţionalist aproape mistic” (asta în timp ce Răzvan Codrescu, un promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine, după cum se autodefineşte, crede că are mai degrabă o “religiozitate fără religie”). Elitele de ocupaţie şi anexele lor au declanşat un război total împotriva lui Eminescu (vezi campaniile din revistele Dilema, Dilema veche, 22, dar şi, spre surprinderea unora, din România Liberă sau Rost – vezi articolul Creştinismul lui Eminescu). De ce? Ne lămureşte pe toţi Octavian Goga: "O graniţă se păzeşte cu un corp de armată sau cu statuia unui poet legat de minţile tuturor". (un comentariu mai vechi, dar, din păcate, la fel de actual)

Doină

De la Nistru pân' la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară pasările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!


Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!


Ştefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

(din Eminescu, Opere, vol. I, ediţie apărută sub egida Academiei Române)

Părintele Ilie Moldovan: Aspecte ale liturghiei cosmice din paradisul etnic românesc în poezia lui Eminescu

În opera lui Eminescu, poezia „Luceafărul” ne deschide perspectiva cunoaşterii liturgice a paradisului etnic românesc. Folosindu-se de ea, ca de un prototip al unei stări ce leagă pământul de cer, acesta ne conduce spre aflarea unei expresii supreme a măreţiei pe care ne-o descoperă poetul, care, de pe o culme a inspiraţiei sale, contemplă minunile creaţiei. Cunoscutul pasaj al „Luceafărului”, care descrie drumul astrului spre divinitate, ar putea fi considerat o trecere pe planul liturghiei cosmice al dumnezeiescului urcuş spre cer, analizat mai înainte în imnul heruvimic din liturghia euharistică. Contemplaţia poetică îmbrăţişează spaţiul întregului paradis românesc, cu alesele lui alcătuiri peisagistice, de la mare la munte, ca şi de la munte la mare. În ce priveşte marea, sunt impresionante aceste versuri:
„Dar un Luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizont nemărginit
Singurătăţii mării”.

Încărcate de acelaşi fior liric sunt şi versurile care privesc peisajul pădurii şi al colinelor brăzdate de lumina aceluiaşi astru:

„El tremură ca alte dăţi
În codrii şi pe dealuri
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri”.
E uşor de constatat faptul că farmecul poetic al acestor versuri, mărit de muzicalitatea rimei şi a ritmului, de aliteraţii şi jocul subtil al silabelor melodioase de comparaţii şi imagini, scapă ultimei noastre analize oricât am dori-o de pătrunzătoare, ca dovadă poezia lui Eminescu este intraductibilă precum şi cuvintele dor şi doină din limba română. Tot la fel, extazul paradisiac pe care îl trăieşte şi îl exprimă poetul rămâne în esenţa sa inaccesibil celui străin de sufletul românesc. Dar dacă nu înseamnă nimic pentru mintea şi inima celui ce se află mult prea departe de acest suflet, în schimb constituie cauza unei sete absorbante care atrage în nesfârşitele desfătări ale iubirii divine pe cei ce se apropie de el. Căci paradisul acesta exprimat în extaz este lumină şi fericire, iar poetul, în genialul său poem, nu-l defineşte cu denumirea de „Luceafăr” decât în mod simbolic. Apropiindu-ne tot mai mult de finalitatea acestui poem, ajungem să ne întrebăm: ce vrea, în cele din urmă, să ne spună Eminescu în „Luceafărul” său? Dacă într-adevăr nu doreşte altceva decât să-l preamărească şi să-l cânte într-un mod sublim, acest lucru sa datorează faptului că la obârşia acestei nespuse frumuseţi poetul întrezăreşte o prezenţă divină. Luceafărul, ca principiu supranatural manifestat în creaţie, îmbrăţişează cu razele lui blânde faţa pământului, iar făptura pământeană simte nevoia alăturării puterilor cereşti pentru a-l lăuda cum se cuvine:
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează”.
Numai după descrierea acestui moment extatic al fiinţei umane, poetul ne prezintă pe luceafărul, care se îndreaptă el însuşi, prin rugăciune, obârşiei sale, unui adânc ca “uitarea cea oarbă”, expresie teologică a apofatismului divin, şi căruia i se adresează cu apelativul ”Părinte” şi “Doamne”. Aşadar, întrucât şi-a revenit î sine tocmai datorită acestui extaz paradisiac, fiul credincios al cerului şi copil al pământului, poetul dobândeşte conştiinţa deplină a aşezării lui într-un spaţiu al fericirii, certitudinea îmbrăcării lui în lumina şi iubirea lui Dumnezeu.

De ziua lui Eminescu s-a lansat Basarabia-Bucovina.Info – un Proiect interactiv de recuperare vizuala a spatiului istoric romanesc

 
Basarabia-Bucovina.Info este un proiect interactiv de recuperare vizuala a spatiului istoric romanesc lansat de ziua “Romanului Absolut” Mihai Eminescu. Creat din nevoia de a reda noilor generatii imaginea valorilor nationale de pretutindeni, portalul Basarabia-Bucovina.Info va publica zilnic documentare foto si video inedite despre romanii din jurul Romaniei, in special privind monumentele istorice romanesti din Basarabia, Bucovina, Tinutul Herta, Transcarpatia dar si din Insula Serpilor, daca vom avea ocazia.
Fotografi profesionisti sau amatori, ziaristi sau bloggeri, istorici sau studenti sunt asteptati sa contribuie cu materialele lor pentru plasarea in spatiul virtual romanesc si universal a monumentelor istorice prezente sau trecute, a bisericilor si manastirilor actuale, distruse sau pierdute, a scolilor, edificiilor culturale si operele de arhitectura, a sculpturilor dedicate eroilor romani dar si, de ce nu, la capitolul kitch si agresiune psiho-imagologica, a monumentelor sovietice care impanzesc teritoriile etno-lingvistice romanesti.
Lunar, vor avea loc concursuri cu premii substantiale pe teme fotografice sugerate chiar de cititorii nostri. Nu ezitati sa ne trimiteti ideile sau contributiile dvs la: contact@basarabia-bucovina.info. Multumim anticipat tuturor prietenilor care ne vor sustine si care vor mediatiza acest proiect, pe baza de parteneriat, spre beneficiul romanilor de pretutindeni.
Pentru inceput, noi va prezentam cateva foto-istorii inedite, despre cetatile lui Stefan de la NistruHotin si Cetatea Alba, cetatea disparuta de la Tetina, cetatea pierduta de la Chilia cu turnul transformat in closet, o incursiune pe urmele maresalului Averescu, in satul sau natal, biserici din Bugeac si nordul Bucovinei, respectiv chiar ctitoria lui Ioan Neculce din Boian, Palatul Mitropolitan din Cernauti in toata splendoarea lui, fara a lipsi insa si documente si date despre sinistrul masacru de la Fantana Alba sau spionajul URSS contra Romaniei si multe altele. Nu in ultimul rand vom introduce cat mai multa muzica veche romaneasca din teritoriile istorice romanesti. Reproducerea tuturor materialelor documentare, foto si video, este libera, cu mentionarea sursei.
Cofinantat de Departamentul Romanilor de Pretutindeni, portalul Basarabia-Bucovina.Info sustine propasirea tuturor romanilor din teritoriile istorice romanesti in egala masura cu cei din tara, sub indemnul: “Aceeasi Limba, Acelasi Popor: Poporul Roman”.
In umbra lui Eminescu, consideram ca, intradevar, in ceea ce priveste Basarabia si poporul roman “nenorocirea cea mare ce ni se poate intampla, nu este ca vom pierde si ramasita unei pretioase provincii pierdute; putem chiar mai mult decat atata: increderea in trainicia poporului roman. Astazi e dar timpul ca sa intarim atat in romani, cat si in popoarele mari ale apusului, credinta in trainicia poporului roman”.
Veniti alaturi de noi, pentru Romania si poporul roman!

Basarabia-Bucovina.Info

Basarabia lui Eminescu

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.


Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.


Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul    organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.


Profesorul Ilie Badescu despre Eminescu, Basarabia si Bucovina

Prof. Ovidiu Moceanu: CREDINTA LUI EMINESCU. O viziune ortodoxa despre publicistica eminesciana

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru... trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)
Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante. Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu - poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n. - O. M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (...) care au înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul...” Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea... ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n. - O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele...” Dar în faţa unor construcţii critice mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare, rămâne m ărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru...” (Mihai Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit...” Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet pă gân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, platonism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creştin, ortodox (...). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creştină...” (ibidem, p. 231). Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a „intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânşii”... De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Ple şu, ş.a.). Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunosc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.). Oare cum se împacă această imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.? Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcă ri a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic. Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine. 
Mihai Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor. Gazetarul ia în discuţie acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucureşti (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse şi în afara ţării) şi al demersurilor pentru înfiinţarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza şi comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieţii religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaţiei europene a românilor. „... Foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi”, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii şi-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea..., în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, Publicistică, 1989, p. 373). Aşa s-a întâmplat, de exemplu, când s-a introdus limba naţională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opţiuni şi la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnificative la Noul Testament. Nu aşa au procedat şi alţii. Eminescu numeşte Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independenţă, „a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar fi trebuit să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (Ştim prea bine..., Ibidem, p. 89). Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului Testament” şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89). Românii au fost „în toţi timpii un model de toleranţă religioasă”, pentru că au admis înfiinţarea de episcopii „atârnătoare de Scaunul papal”, au îngăduit „petrecerea f ără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre”, au respectat libertatea de cult, „garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare”, fapte reflectate şi în rapoartele „episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn”. Eminescu notează în acelaşi articol că „la sărbători mari, Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice” şi că „n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă” (s. n. - O. M., Ibid., p. 89.). 
În 1881, românii ortodocşi iau iniţiativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romanocatolici pentru finalizarea lucrărilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti prin intermediul loteriei naţionale. (La 27 iunie a apărut..., Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind încă o dată „toleranţa românilor pentru toate riturile”, Eminescu nu are de făcut decât observaţii legate de legalitatea unei asemenea întreprinderi, suspectată de oportunism, de vreme ce starea lăcaşurilor de cult ortodoxe lăsa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului şi al naţiunii”. (Ibid., p. 229). Toleranţa românilor nu trebuie să meargă până acolo încât să accepte ceea ce ar duce la pierderea identităţii. Problema o pune când se discută în presă oportunitatea înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti, în care vede un act de ofensivă a catolicismului, nu atât din iniţiativa Scaunului Papal, cât din a Austro-Ungariei, care urmărea slăbirea poziţiei dinastiei de Hohenzollern în România şi crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi însemnat subminarea misiunii istorice şi apostolice a poporului român: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, spune Eminescu, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301). 
Cât de profundă a fost observaţia şi cât de puternic semnalul de alarmă se vede din nota nota diplomatică prin care afirmaţiile lui Eminescu sunt aduse la cunoştinţa Biroului de informaţii vienez, care supraveghea şi activitatea poetului la Societatea „Carpaţii” (V. Reproducerea notei în vol. XIII, Op. cit., p. 513 şi urm.). „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţă tuturor răsărind!” (Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii). 
Aceste cuvinte deschid o meditaţie creştină a lui M. Eminescu despre Sfintele Paşti, scrisă în 1878 ( Paştele, în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, p. 78 ş i urm.). La Paşti „inimile a milioane de oameni se bucură”, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, „războaiele presură pământul cu sânge şi cenuşă”, violenţa merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărţi despre Iisus, „de mai suntem noi creştini sau ba”. Faptele creştinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har. 
Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nuL urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faţa lui Dumnezeu, pentru că, deşi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuţile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”. 
Cu atât mai grav este că „omenirea ştiutoare”, „omenirea cultă” (adică a ştiinţei şi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creştine. Oamenii de ştiinţă şi artă , „creierul omenirii”, prin atâtea descoperiri care arată măreţia Creaţiei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare, mai bună decât cea neştiutoare? După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu”. Şi aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereşti”, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”.
Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este”, însă pentru „acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu”. 
Decât ateii, necredincioşii „omenirii ştiutoare”, mai bine aceia care, după ce au greşit, cad înaintea lui Dumnezeu şi cer iertare, conştienţi că s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urâcioase ale mulţimii sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust; poate că , după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu”. 
Sensul articolului este unul optimist şi cuprinde taina minunată a acestei mari sărbători: Paştile anunţă „veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni” şi „trebuie să rămâie datina în înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult”, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii:
«Hristos au înviat!»". 
Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU
Related Posts with Thumbnails