Cititorul de serviciu, criticul literar Alex Ştefănescu, referindu-se la istoricul Lucian Boia: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”.

Sunt la modă cărţile unui istoric, Lucian Boia, care de mai mulţi ani se ocupă de demitologizarea istoriei României. Acţiunea sa pare necesară, dar, în realitate nu are obiect. Forme de mitologizare a istoriei găsim doar în discursurile unor primari, la diverse aniversări, şi în discuţiile dintre pasagerii care călătoresc în acelaşi compartiment de tren.

Cu asemenea utilizatori ai limbii de lemn postcomuniste şi cu asemenea naivi, care taie frunză la câini ca să le treacă timpul mai repede, polemizează Lucian Boia? Aceştia sunt adversarii săi de idei? Nu cunosc niciun caz de istoric serios care să idealizeze istoria României. 

(…) Şi atunci ? De ce investeşte Lucian Boia atât de multă energie în combaterea unor presupuse reprezentări teatral-eroice ale istoriei României? Vrea să cureţe istoria de reziduurile propagandei comuniste? Dar asta s-a făcut repede, imediat după 1989. Şi apoi, chiar înainte de 1989, nimeni – în afară de oamenii lipsiţi de orice pregătire − nu lua în serios versiunea oficială referitoare la diferite evenimente din trecutul ţării.
Acţiunea lui Lucian Boia este cu atât mai greu de înţeles cu cât merge dincolo de scopul declarat. După ce demitologizează, istoricul minimalizează şi defăimează. Şi aceasta într-un stil monoton-obiectiv, lipsit de strălucire, tocmai pentru a da impresia de ştiinţă. Expresia „a sări peste cal” este foarte potrivită în cazul lui. Putem să ni-l imaginăm pe călăreţul care, vrând să încalece calul, îşi ia un avânt prea mare şi sare peste el. Scena ne face să râdem, este de un comic irezistibil, dar dacă avem de a face nu cu un călăreţ, ci cu istoric influent, cu cărţi publicate la edituri de mare prestigiu, care sare dincolo de adevărul istoric, nu prea ne mai vine să ne amuzăm.

Nu se poate şti cu precizie de ce s-a angajat Lucian Boia în această acţiune efervescent-distructivă. În ceea ce mă priveşte, cred că este vorba de dorinţa adolescentină (simţită la aproape 70 de ani) de a atrage atenţia asupra sa. Este greu să mai descoperi azi, ca Schliemann, vestigiile legendarei cetăţi Troia. Mult mai la îndemână – dacă nu ai reţineri de ordin moral sau sentimental – este să minimalizezi ceea ce merită respectat.
Mii de intelectuali frustraţi, de la Sabin Gherman care a exclamat cu ani în urmă „M-am săturat de România” şi până la Mircea Badea, care îşi numeşte ţara, în bătaie de joc, „Românica”, formează publicul relativ numeros care jubilează la apariţia cărţilor lui Lucian Boia.

Un fals ideologic: "Amoralismul" lui Nae Ionescu, de prof. dr. Adrian Botez

S-a făcut, şi incă se face mare caz 1de “amoralismul” lui Nae Ionescu, de “spiritul său imperialist” – pentru că Nae Ionescu a afirmat despre omul -naţie, in Conferinţa a IV-a, din lagărul de la Miercurea Ciuc (conferinţă publicată la p. 31, in Buletinul informativ, nr. 4-5, august-septembrie 1940): “Noi trăim in istorie, unde este păcat, veşnică luptă, unde trebuie să ne cucerim dreptul la existenţă, prin vredn icia noastră(s.n.). Dacă nu există dreptul la existenţă, am fi in acest caz ingeri, şi nu sub păcat şi in istorie(…). Prin urmare, cel care vrea să-l realizeze pe Dumnezeu nu o va face decat cucerind in afară, strangand de gat pe altul - deci naţiunea e dinamică, e ofensivă şi imperialistă. Nu există, altfel zis, cuminţenie şi defensivă, in naţionalism, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, poziţie, cad in robie.”

 

De la bun inceput, subliniem două lucruri: a - aşa-zisul text al conferinţei lui Nae Ionescu este, de fapt, o stenografiere din partea unor auditori fascinaţi de discursul Profesorului – foarte probabil, neglijenţi in scriere şi cu urechea la conferinţă, auditori-stenografi care, stenografiind maşinal, n-au surprins ideea, ci au scris “mot a mot” - şi nici n-au mai revenit asupra textului stenografiat;

b- afirmaţia lui Nae Ionescu este scoasă de C. Papanace atat din contextul conferinţei, cat şi din contextul gandirii lui Nae Ionescu. In plus, bine ar fi să nu se uite că hiperbola e procedeu specific oratoriei, iar Nae Ionescu a fost un magnific, fascinant orator (ne -o mărturisesc pană şi duşmanii lui!): credem a nu şi-l inchipui nimeni pe Nae Ionescu, cu mainile in gatul cuiva - pe el, cel elegant pană la scliviseală…

Insuşi C. Papanace, in Prefaţa sus-amintită, revine, intr-o incercare de a pune, totuşi, lucrurile in contextul logicii bunului-simţ şi, mai cu seamă, al autenticei gandiri legionare, formulate de Codreanu: “Teoria amoralismului in politica naţională şi, mai ales, internaţională - ar avea interes să o propage popoare mari (in sens de numeroase) ca ruşii, germanii chinezii etc. Dar ar fi o mare imprudenţă, ca să nu spunem neghiobie, dacă ea ar fi etalată şi justificată de popoare mijlocii şi mici. Căci s-ar oferi , in mod stupid, alibiul pentru hrăpăreţii lor vecini! Popoarele mici nu pot concura intr-un climat politic dominat de concepţia luptei amorale. Insăşi existenţa lor fizică e permanent ameninţată. De aceea, ele au interes să propovăduiască toleranţa intre indi vizi şi popoare(s.n.)”. E clar că Nae Ionescu trebuie să fi fost măcar tot atat de lucid precum C. Papanace. Şi, deci, afirmaţia sa trebuie că are cu totul altă semnificaţie, care să se inscrie in linia gandirii lui Codreanu - despre care Nae Ionescu mărturisea:”Minunea pe care a făcut -o Corneliu Codreanu e aşa de mare, că de -acum il depăşeşte şi pe el”. 

Pană-n zilele noastre, cam toţi istoricii, intr -o măsură mai mare sau mai mică, se complac in a-l expedia pe Corneliu Zelea Codreanu, in cel mai bun caz, in zona “extremism de dreapta” şi “propagandă populistă”…Ei nu iau in seamă decat gesturile disperate, totdeauna de apărare, totdeauna de răspuns (responsabilizaţi absolut, cu viaţa), ale unor tineri (intelectuali, majoritatea) crunt nedreptăţiţi, prigoni ţi, hăituiţi, intemniţaţi, torturaţi şi asasinaţi, cu familii cu tot (de dictatorul Carol al II -lea şi servii săi, apoi de comunişti), tineri innebuniţi de durerile neamului lor (să nu se uite că Mişcarea Legionară incepe să se manifeste in perioada care premerge marile rapturi, din decizie externă şi cu cvasi-consimţire a politicienilor interni, in frunte cu regele - asupra teritoriului naţional romanesc, marile cataclisme morale, alienante, ale poporului roman - comunismul şi ocupaţia străină); poate şi rătăciţi de dreapta invăţătură spirituală. Aceşti istorici nu iau in seamă problema Invierii Spirituale a Neamului, care se poate implini prin cuvant, educaţie şi faptă ritualică, intr -un mediu sacru, sub Privirea lui Hristos. Educaţie pentru inlocuirea eredităţii biologice, cu forţa de automodelare spirituală, intru onestitate absolută, demnitate şi desăvarşit cavalerism.

Din Nichifor Crainic: Dostoievski şi creştinismul rus (ultima parte).

Al doilea mare ganditor al slavofilismului este Alexandru Homiakov. S'a nascut in anul 1804 si a murit in 1860, tot de holera. Lucrarile lui sunt toate scrise si aparute in limba franceza. Unele s'au tradus in engleza. Cea mai mare parte din lucrarile lui au aparat in revista "Europeanul".

 

 Daca Kirievski este filozoful cultural al slavofilismului, Homiakov este teologul acestei miscari — un teolog liber, care nu studiase teologia in scoala, ci individual.

 

Homiakov este tot de origine aristocratica. Este un om care s'a pastrat cast toata viata lui, care a dus o viata exemplara din punct de vedere moral, fiind unul dintre marii vizionari ai Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Una dintre cele mai simpatice, mai calde si mai bune figuri care se poate intalni in cultura ruseasca. Inca din timpul vietii, admiratorii lui il numesc parinte al Bisericii si il pun in rand cu marii Parinti ai Bisericii din epoca de glorie a crestinismului.

 

Scrierile lui au un caracter polemic, fiindca toata straduinta lui este sa demonstreze ca, atat fata de catolicism, cat si fata de protestantism, credinta ortodoxa este superioara. Aceasta este misiunea de filozof al religiei pe care si-o pune de la inceput Homiakov, in dorinta de a afirma principiul slavofilist al diferentierii lumii rusesti de lumea occidentala si al superioritatii ei.

Cugetarea lui se straduieste sa scoata necontenit in evidenta, comparativ cu catolicismul si protestantismul, superioritatea credintei ortodoxe. De aceea scrierile lui sunt direct concepute in frantuzeste, traduse in englezeste si publicate in Europa, pentru a ataca diferite probleme ce se pun din campul protestant sau din campul catolic. El este inainte de toate un mare polemist, unul dintre cei mai mari polemisti si apologeti pe care i-a avut Ortodoxia.