Ortodoxia este identică în credinţa şi
cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult al creştinismului
originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în
esenţă prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii
nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect
necesităţilor spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu
s-a modificat esenţial după perioadele istorice prin care a trecut
omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul
trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esenţiale
ale fiinţei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a
medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului
renascentist ca protestantismul, şi nu caută nici acum o modificare
esenţială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a
rămas la valorile esenţiale şi permanent umane ale evlaviei, la
preocupările simple, adânci şi netrecătoare ale omului în raportarea lui
la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-şi dea un răspuns la întrebările
trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui
fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie şi cu
formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina
severă şi cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci
şi-a păstrat vioiciunea de mişcări şi simplitatea de gândire şi de
manifestare directă şi esenţială a omului natural de totdeauna, putând
fi totdeauna aceeaşi şi totdeauna actuală.
Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul
său interior şi n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al credinţei
sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor meşteri stăpâniţi mai
mult de dorinţa unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul
adânc şi covârşitor al tainicului raport dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia
n-a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa
simplă, misterioasă şi măreaţă, permanentă şi inevitabil trăită a
datelor fundamentale ale misterului mântuirii. Am putea zice că ea
şi-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui,
rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale şi esenţiale ale
vieţii.
De aceea Ortodoxia a câştigat, cu
prezentarea datelor simple şi fundamentale ale misterului mântuirii,
atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului de
totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi
răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al
Renaşterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuinţe şi
cu această sensibilitate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de
speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real
pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se
autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.
Dimpotrivă, ea intuieşte că
printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenţia acestui om, căci nu
i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care
continuă să-l frământe în adâncul fiinţei lui.
Ortodoxia s-a adaptat, desigur, şi
ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate
împrejurările de viaţă prin care au trecut şi în toate nevoile lor. Dar
adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esenţială a ei ca mister,
sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp
sau altul. Ea a rămas mereu acelaşi mister al datelor simple,
fundamentale şi necesare ale trăirii religioase. Dar misterul
răspunde nu numai acestor trebuinţe fundamentale de totdeauna, ci
tuturor trebuinţelor vieţii. Misterul creştin trebuie pus în evidenţă,
în orice timp, în acord cu modul de înţelegere al acelui timp, dar
trebuie pus în evidenţă totdeauna în aceeaşi integritate deplin
satisfăcătoare a trebuinţelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi
concluzia teoretică şi practică, înţelegând că misterul mântuirii
răspunde şi problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în
calitatea lui de mister integral al creştinismului de totdeauna, fără să
se îngusteze la rolul de simplu răspuns al acestor probleme speciale.
Aşa a făcut Ortodoxia totdeauna şi aşa face şi azi. În acest sens, ea comunică oamenilor pe „Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi“
(Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind acelaşi, răspunde totuşi
tot aşa de perfect azi cum a răspuns şi ieri. Legea Veche era supusă
schimbării, pentru că revelaţia ei sporea, iar faptul acesta modifica
mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu
Hristos. Modificarea ei provenea din nedesăvârşirea ei ca mister al
mântuirii. Ea se desfiinţează „pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârşit pe nimeni“ (Evrei 7, 18-19). „Aici
însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască desăvârşit pe
cei ce se apropie… Căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei“ (Evrei 7, 24-25).
Ortodoxia a înţeles că nu trebuie să
schimbe ceva din arhieria desăvârşită a lui Hristos, să adauge sau să
reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăşi şi iarăşi în evidenţă în
deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia
semperreformanda» („Biserica în permanentă nevoie de reformare“), pentru
că ea Îl comunică integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni
tempore» („permanent conform cu orice timp“). Creştinismul occidental a
pornit, începând din evul mediu, prin scolastică, pe o cale de
„definire“, adică de delimitare sau îngustare a misterului mântuirii,
după măsurile minţii omeneşti şi pe calea aceasta s-a lăsat antrenată şi
Reforma, care a odrăslit din catolicism. Abordarea intelectuală a
misterului creştin a înlocuit trăirea misterului integral cu reflexiunea
asupra unor frânturi rupte din el.
Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câţiva termeni noi adoptaţi de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul la o definiţie raţională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l raţionaliza şi limita, sau de a-l face să se evaporeze. Acei
termeni au avut rostul să ocrotească trăirea pentru totdeauna a
misterului vestit în Noul Testament că suntem mântuiţi de Fiul lui
Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern acelaşi,
Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil nouă. Sinoadele au ocrotit
misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni
s-a făcut accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului
nostru. Ele au refuzat ispita raţionalistă care golea misterul mântuirii
şi zădărnicea mântuirea însăşi, reafirmând separarea omului de
Dumnezeu, sau identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul
mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal şi Ortodoxia a ocrotit
caracterul paradoxal al misterului creştin împotriva destrămării lui
prin propoziţii raţionale unilaterale.
