Parintele Staniloae despre Inaltarea Domnului. Viziunea ortodoxa vs viziune catolica sau protestanta

“Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu “libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.

Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.

Glorie eroilor neamului!

Au luptat cu vitejie pentru ţara lor. Şi-au dat viaţa pentru ca noi să ne bucurăm azi de libertate. O libertate pe care, de multe ori o înţelegem cu totul altfel decât şi-ar fi dorit ei, eroii neamului nostru. Jertfa lor mântuitoare ne redă astăzi un strop din demnitatea pierdută, de-a lungul timpului. Ne face să fim mândri că suntem români şi să ridicăm puţin fruntea plecată sub povara greutăţilor şi a umilinţelor îndurate azi, mai mult ca oricând.

Astăzi, facem pomenirea tuturor eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.
Să nu-i uităm pe eroii care au luptat la Posada, Rovine, Vaslui, Războieni, Călugăreni ori Şelimbăr, pe cei care şi-au dat viaţa în luptele Războiului pentru Independenţă din 1877-1878, ale Războiului pentru Întregirea Neamului din 1916-1918, pe cei care s-au jertfit pentru ţară în 1941-1945, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial sau pe cei care au murit în închisorile comuniste, pentru apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe. Să aducem un omagiu şi eroilor care s-au jertfit pentru libertate şi credinţă în Revoluţia din decembrie 1989.
Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Neagoe Basarab sunt străluminate chipuri de sfinţi eroi, cărora le datorăm recunoştinţa noastră.

De ce avem nevoie de eroi?

Pentru că ne mişcăm într-o lume care se închină la idoli, pentru că eroii de azi sunt cel mult actorii filmelor de succes, iar oferta lor – de altfel, atât de ieftină – ne tentează mult mai mult decât cununa muceniciei eroilor de altădată. Pentru că nu mai ştim şi nici nu mai vrem să aflăm nimic din trecutul glorios, ascuns sub praful indiferenţei noastre. Pentru că nici noi şi nici copiii noştri nu vom şti, la vreme de nevoie, să închinăm o rugăciune strămoşilor. Rupţi de trecut, ne vom pierde treptat identitatea, vom uita cine suntem şi care este menirea noastră pe acest pământ.
Neştiind nimic despre sacrificiul eroilor noştri, ne vom agăţa de promisiunile unei societăţi bolnave şi imorale, o societate care nu mai pune nici un preţ pe valorile autentice, pe normalitatea familiei sau pe legile lăsate de Dumnezeu. Căci alte legi cumplite vor guverna vieţile noastre, iar noi nu vom avea tăria de a le respinge, sugrumaţi de frica de a ne pierde şi fărâma de pâine amară pe care o mai mâncăm, prin mila Bunului Dumnezeu…
De aceea, se cuvine să-i cinstim pe eroi, azi şi în fiecare clipă a vieţii noastre. De fapt, ei ne sunt atât de aproape!... Căci, în fiecare din noi bate o inimă de Mihai, Mircea, Ştefan sau Neagoe. O inimă de domnitor sau de simplu soldat care şi-a ascuns, aşa cum spune un cântec, toată ţara în raniţă. Ca să nu i-o mai fure nimeni niciodată…

Autor: Irina Nastasiu

Sursa:

Doxologia

 

De Inaltarea Domnului (Ziua Eroilor) - un cuvant al Parintelui Justin Parvu despre Neam, Tara si mucenicii din inchisorile comuniste