Brusc s-au sculat nişte flăcăi din cultura română, evident, formaţi cu anumite scopuri, în care spiritul revitalizării şi resuscitării critice se rediscută valorile identitare româneşti şi se încep cu cele din cultură. Şi astfel am văzut un Eminescu pus la zid, am văzut un Constantin Noica pus la zid, am văzut o întreagă generaţie interbelică de creştini ortodocşi stigmatizată, marginalizată, am văzut o politică de inhibare a poporului român din interior, nu mai vorbesc din afară, că cozile de topor cresc din interior. Un fel de… ştiţi ce am observat? Un fel de celulă cancerigenă care nu anunţă organismul. Te trezeşti brusc cu tumora. Mie nu mi-a venit să cred în 1990, în 1991, când s-a făcut saltul de la un Eminescu fetişizat şi confiscat şi manipulat de comunişti într-un Eminescu distrus. Am văzut inchiziţii civile care judecă biserica, am văzut dosariade făcute de nişte flăcăi care vor să spună că acel catalog este tot la ei, am văzut că starea de spovedanie a întregii naţiuni e în altă parte, într-un sector civil. Am văzut Sfânta Biserică hăituită, am văzut mari creştini şi trăitori români marginalizaţi şi am văzut lucrurile excepţionale din România, de tip creştin, marginalizate. Şi am văzut generalizate şi intrate ca o stare de normalitate impostura, non-valoarea şi confuzia.
