In masura in care cresteau cercetarile harului ca putere si durata, crestea in sufletul lui Siluan multamita fata de Dumnezeu:
«0,
Doamne, cum Iti voi multami pentru aceasta noua si nemarturisita mila:
nepriceputului si pacatosului ii deschizi tainele Tale. Lumea piere in
ferecaturile deznadejdii, iar mie, celui de pe urma si mai rau decat
toti imi descoperi vecinica viata. Doamne, nu rabd ca doar mie... da
lumii intregi a te cunoaste».
Treptat
in rugaciunea sa incepe a se infiripa durerea pentru lumea ce nu stie
pe Dumnezeu. «A te ruga pentru lume este a-ti varsa sangele», zicea
Staretul, invatat fiind de Duhul Sfant intru dragostea lui Hristos.
Dragostea
lui Hristos este o fericire cu nimic asemanatoare in aceasta lume, si
in acelasi timp dragostea aceasta este o suferinta mai mare decat toate
suferintele.
A iubi cu dragostea lui Hristos inseamna a bea paharul Lui, pahar de care insusi Omul-Hristos s'a rugat Tatalui sa «treaca».
Prin
rugaciunea curata a mintii nevoitorul invata marile taine ale duhului.
Pogorandu-se cu mintea in inima, la inceput chiar in aceasta inima
trupeasca, el incepe sa
patrunda in acele taine ale ei care de acum nici nu mai sunt trup. Isi
afla inima adanca, duhovniceasca, metafizica, si in ea vede ca fiintarea
intregii omeniri nu ii este ceva strain, exterior, ci este nedespartit
legata de propria sa fiintare.
«Fratele nostru este viata noastra», spunea Staretul.
Prin
dragostea lui Hristos toti oamenii sunt intelesi ca parte nedespartita a
propriei noastre fiintari. Porunca de a iubi pe aproapele ca insusi pe
sine, el incepe a o intelege nu ca pe o norma etica: in cuvantul ca, el vede o indrumare nu catre masura iubirii, ci catre partasia ontologica a fiintarii.
«Tatal
nu judeca pre nimenea, ci toata judecata au dat Fiului... caci Fiul
omului este» (Io. 5: 22, 27). Acest Fiu al omului, Marele Judecator al
lumii, va zice ca «unul din acesti mai mici» este El Insusj: cu alte
cuvinte, viata fiecarui om si-o insuseste ca fiind a Sa, o cuprinde in
propria Sa fiintare. Fiul omului a luat asupra-si intreaga omenire,
«intreg Adamul», si a suferit pentru intreg Adamul. Apostolul Pavel
spune ca si noi trebuie sa avem acelasi chip al_gandirii si al
simtamintelor, aceeasi randuiala a vietii care este si in Hristos (vezi
Flps. 2: 5).
Duhul
Sfant, invatand pe Siluan dragostea lui Hristos, i-a dat adevarat a trai
acea dragoste, a lua asupra-si viata intregii omeniri. O astfel de
rugaciune de o incordare fara seaman, cu adanc plans pentru intreaga
lume, l-a inrudit si legat cu legaturi puternice cu intreg Adamul.
Pentru el, care isi traise invierea sufletului, devenise firesc a socoti
pe fiecare om ca pe vecinicul sau frate. In viata pamanteasca exista o
anume ordine ierarhica, dar in vecinicie toti santem una; astfel,
fiecare dintre noi trebuie sa se ingrijeasca nu numai de sine, ci si de
aceasta atot-unime.
Dupa
experienta suferintelor iadului, dupa invatatura lui Dumnezeu: «Tine-ti
mintea in iad», Staretului Siluan ii era cat se poate de firesc a se
ruga pentru cei morti care se chinuie in iad, dar se ruga de asemenea si
pentru cei vii, si pentru cei ce au sa vina. In rugaciunea sa, care
depasea hotarele vremii, disparea gandul despre fenomenele trecatoare
ale vietii omenesti, despre vrajmasi. Ii fusese dat, in durerea sa
pentru lume, sa imparta oamenii in cei ce ll cunosc pe Dumnezeu si in
cei ce nu-L cunosc. Pentru el era de nesuportat a constientiza ca
oamenii aveau sa se chinuie in «intunerecul cel mai din afara».
Imi amintesc de o convorbire cu un monah pustnic, care zicea:
- Dumnezeu va pedepsi pe toti ateii. Vor arde in vecinicul foc.
Vadit
ii aducea o multumire faptul ca ei aveau sa fie pedepsiti in vecinicul
foc. La care Staretul Siluan, vadit rascolit sufleteste, i-a zis:
- Spune-mi,
rogu-te, daca pe tine te vor pune in Rai, si de acolo vei vedea cum
cineva arde in focul iadului, vei putea tu a fi linistit?
- Da' ce sa-i faci, ei insisi sunt vinovati, raspunde acela. Atunci Staretul, cu indurerata fata, a raspuns:
- Dragostea nu poate rabda aceasta... Trebuie sa te rogi pentru toti.
Iar el
cu adevarat se ruga pentru toti; a se ruga numai pentru sine ii
devenise un lucru strain. Toti sunt supusi pacatului, toti lipsiti de
slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3: 23). Pentru el, cel ce vazuse, in
masura data lui, slava lui Dumnezeu, si traise pierderea ei, singur
gandul unei astfel de pierderi ii era de nerabdat. Sufletul ii era
chinuit de constientizarea ca oamenii traiesc fara sa cunoasca pe
Dumnezeu si dragostea Sa, si se ruga din rasputeri ca Domnul, pentru
negraita dragostea Sa, sa le dea a-L cunoaste.
Pana
la sfarsitul vietii sale, in ciuda imputinarii puterilor si a bolii, el
si-a pastrat obiceiul de a dormi pe apucate. Ii ramanea astfel multa
vreme pentru rugaciunea in insingurare; se ruga necontenit,
schimbandu-si chipul rugaciunii in functie de imprejurari, dar mai cu
seama noaptea i se intetea rugaciunea, in preajma Utreniei.
Atunci se ruga el pentru vii si pentru morti, pentru prieteni si vrajmasi, pentru toti.
Ce oare_gandea, ce traia, ce spunea el lui Dumnezeu in lungile nopti de rugaciune pentru lume?
Chip
al unor astfel de rugaciuni pot fi anumite scrieri ale Staretului; ele
dau putinta unei destul de mari apropieri catre taina sufletului
sfantului barbat ce s'a mutat de la noi.
Cuvintele
acestor rugaciuni se rostesc foarte rar, unul dupa altul. Fiecare
cuvant cuprinde cu putere, adanc, intreaga faptura omului. Intreg omul
se aduna intru una; se aduna intreg pana si trupeste. Suflul se schimba,
se stramtoreaza, sau, ca sa zicem asa, «se tainuieste», spre a nu
tulbura cu «indrazneala» sa avantul si incordarea duhului.
Intreaga
minte, intreaga inima, intreg trupul pana la oase -totul se aduna intru
una. Mintea nevazut gandeste lumea; inima nevazut traieste suferinta
lumii, si suferinta inlauntrul ei atinge ultima limita. Inima, mai bine
zis intreaga faptura, este cuprinsa de plans, cufundata adanc in plans.
Rugaciunile Staretului cuprindeau putine cuvinte, dar ele durau vreme indelungata.
Adesea
rugaciunea curge fara cuvinte. Mintea, intr'un anume act de sinteza,
gandeste totul dintr'o data. In astfel de stari sufletul se afla la
hotarul unde in fiece clipa isi poate pierde orice simtire a lumii si a
trupului sau, unde mintea inceteaza a mai gandi in concepte diferite;
unde duhul omului nevazut va vedea numai pe Dumnezeu; atunci lumea se da
uitarii, se curma rugaciunea, si doar intr'o tacuta uimire petrece in
Dumnezeu.
«Cand mintea este intreaga in Dumnezeu, atunci lumea este uitata cu desavarsire», spunea Staretul.
Cand
insa, din pricini necunoscute omului, se sfarseste acea petrecere in
Dumnezeu, nu mai este rugaciune, dar in suflet pace, dragoste si o
adanca liniste, si in acelasi timp o subtire tristete ca s-a indepartat
Domnul, caci sufletul ar fi dorit vecinic sa petreaca intru Dansul. Atunci sufletul isi traieste ramasita vedeniei.