Sfantul Ioan Damaschin despre chipul cel nefacut de mana al Domnului (Mandylion)

Lui Dumnezeu celui nevăzut, şi fără de trup, şi nescris împrejur şi nealcătuit, cine poate să facă asemănare? Aşadar a-L închipui pe Dumnezeu este desăvîrşita nebunie şi păgînătate. Drept aceea, în Legea Veche nu era obişnuită închinarea icoanelor. Dar, de vreme ce Dumnezeu, pentru milostivirea milei Sale, S-a făcut om cu adevărat pentru mîntuirea noastră, nu precum i S-a arătat lui Avraam, în chip de om, nici precum proorocilor, ci după fiinţă S-a făcut om cu adevărat şi a umblat pe pămînt şi cu oamenii împreună a petrecut; a făcut minuni, a pătimit, S-a răstignit, a înviat, S-a înălţat şi toate acestea întru adevăr s-au făcut şi s-au văzut de oameni, s-au scris spre pomenirea noastră şi învăţătura celor ce n-am fost atunci de faţă; ca, cei ce nu am văzut, dar am auzit şi am crezut să dobîndim fericirea Domnului. Însă, de vreme ce nu toţi ştu carte, nici se îndeletnicesc la citire, Părinţii au socotit ca oarecari isprăvi să se scrie în icoane, spre scurtă aducere aminte. Cu adevărat – de multe ori, neavînd noi în minte patimile Domnului, dar văzînd icoana răstignirii lui Hristos şi venind întru pomenirea mîntuitoarei patimi – căzînd ne închinăm nu materiei, ci Celui ce este închipuit în icoană, precum nu ne închinăm nici materiei Evangheliei, nici materiei Crucii, ci chipului. Pentru că ce deosebire are crucea ceea ce nu are într-însa chipul Domnului de ceea ce îl are?[1] Aceasta se înţelege şi pentru Maica lui Dumnezeu, căci cinstea ce i se face se aduce la Cel ce S-a întrupat dintr-însa. La fel şi isprăvile sfinţilor bărbaţi ne îndeamnă pe noi spre bărbăţie şi rîvnă şi spre urmarea faptei celei bune a lor şi spre slava lui Dumnezeu. Căci[D1] , precum am zis, cinstea care se aduce către cele bune împreună-slugi are arătare a dragostei celei către Stăpînul cel de obşte şi cinstea chipului trece la acela al căruia este chipul. Însă[D2] această predanie este nescrisă, precum şi a ne închina spre Răsărit şi a ne închina Crucii şi alte multe asemenea acestora. Se aduce încă şi oarecare istorie, anume că Avgar, care împărăţea peste cetatea Edesenilor, a trimis zugrav ca să zugrăvească chipul Domnului asemenea. Şi, neputînd zugravul pentru strălucirea feţei care lumina, Însuşi Domnul mahrama pe faţa Sa cea dumnezeiască şi făcătoare de viaţă punînd, a întipărit pe mahramă chipul feţei Sale şi aşa l-a trimis lui Avgar care îl poftea.[D3]

---

[1] Nici una adică. (n. Tr.)

---

[D1] Vasilie, cuvîntul la cei 40 de mucenici; acelaşi, la cuvîntul pentru Sfîntul Duh, cap. 18

[D2] Închinarea icoanelor este din predanie; v. Sf. Vasilie, cuvîntul pentru Sfîntul Duh, cap. 27 şi Evagrie Sholasticul, Istoria Bisericească, cap. 27

[D3] Textul scrisorii Mîntuitorului către Avgar al Edessei este cel mai vechi text al literaturii Syriace Creştine.

Nu va injugati la jug strain cu cei necredinciosi

II Corinteni 6

12 Voi nu vă strimtoraţi întru noi, dar noi ne strîmtorăm
întru inimile voastre.

Voi - zice - încăpeţi toţi în inima mea cea largă fără vreo strîmtorare, cu toate că sînteţi atît de mulţi la număr. Eu însă am multă strîmtorare în inima voastră şi nu pot încăpea cu îndestulare, măcar că sînt unul singur. Adică: Eu - zice - vă iubesc cu covîrşire, însă voi mă iubiţi şi mă aveţi întru sine-vă cu strîmtorare.

13 Arătaţi şi voi aceeaşi răsplătire! Vă vorbesc ca unor copii ai mei:
Lărgiţi şi voi inimile voastre!

Zice: Arătaţi şi voi către mine aceeaşi răsplătire a dragostei cum am eu că­tre voi, şi lărgiţi-vă şi voi către mine precum şi eu către voi. însă Apostolul arată că răsplătirea aceasta a dragostei este datorie pentru ei, căci zice: Ca unor fii vă zic aceasta, adică nu cer vreun lucru mare de la voi, pentru că eu sînt părinte duhovnicesc al vostru iar voi fiii mei duhovniceşti; de aceea, cer ca o datorie să fiu iubit, fiindcă fiii sînt datori din fire a-şi iubi tatăl.

14 Nu vă înjugaţi înjug străin cu cei necredincioşi!

Pentru a nu părea că a spus cele de mai sus pentru sine, Apostolul arată aici că cere şi are trebuinţă de dragostea lor pentru folosul lor înşişi, ca şi cum le-ar zice aşa: O, Creştinilor, aceasta este a mă iubi voi: a nu vă amesteca cu cei ne­credincioşi şi a nu vă pleca în partea lor! Şi nu a zis: „nu vă amestecaţi", ci: „nu vă înjugaţi în jug străin", adică: Nu nedreptăţiţi dreptatea, nu vă plecaţi şi nu vă împătimiţi cu cei necredincioşi în lucrurile ce nu sînt legiuite şi cu drept cuvînt! Căci „înjugare în jug străin" se zice la cumpănirea cea nedreaptă, cînd o parte a cumpenei se pleacă, şi atîrnă şi nu stă în asemănare şi în dreptate.^[1]

( ^[1] Iar Fotie zice că „înjugare în jug străin" mai înseamnă şi aceasta, anume ca nu se cuvine a ne amesteca cu cei necredincioşi şi cu cei străini, precum porunceşte şi Legea cea Veche a lui Moisi, zicînd: „Nu vei pune dobitocul în jug străin!"' {Deuteronomul 19:19), cuvinte prin care arată că nu se cuvine a amesteca dobitoacele cu cele de alt neam, nici pentru a naşte, nici pentru altă oarecare lucrare. însă, prin dobitoacele necuvîntătoare, legiuieşte că noi, Creştinii drept-slăvitori, oameni cuvîntători, se cuvine a ne feri în tot chipul de unire;; 5 împărtăşirea celor de altă credinţă şi de alt neam, neînsoţindu-ne cu dînşii prin nuntă, nici luîndu-i ajutor la vreo lucrare duhovnicească, fiindcă unii ca aceştia vor strica ostenelile noastre, în loc să le folosească. Pentru că ce trebuinţă este să amesteci tu, drept-slăvitorul Creştin, evghenia [„nobleţea", n. m.] credinţei tale cu mincinoasele odrasle ale relei-credinţe?" (din Amfdohia, întrebarea 242). Iar Teodorit tîlcuieşte aşa: „Nu urmaţi celor ce injugă boi cu cele străine şi apleacă cumpăna, cinstind amăgirea necredincioşilor mai mult decît dreptatea noastră!" (n. aut.) )

Vezi şi subînsemnarea zicerii „ca să fiţi curaţi şi fără prihană" (Filipeni 1:10).

Căci ce însoţire are dreptatea cu nelegiuirea,

Aici, Apostolul cumpăneşte fapta bună şi evghenia [„nobleţea", n. m.] Corintenilor cu răutatea necredincioşilor. Şi - precum un părinte, văzîndu-l pe fiul său că se întîlneşte şi petrece cu oameni răi şi stricaţi, îi zice: Fiule, ce unire are evghenia ta cu netrebnicia oamenilor acelora? - tot aşa zice şi Pavel către Corinteni: O, duhovniceştii mei fii, voi sînteţi aievea şi cu totul dreptate şi faptă bună, iar necredincioşii aceia sînt cu totul răutate şi nelegiuire, deci ce însoţire şi împreună-petrecere aveţi să faceţi cu ei?

15 sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce unire are Hristos cu Veliar,^[2]

( întru alte izvoade se scrie „Velial". Iar mult-învăţatul Coresi, avînd ştiinţă de limba evreiască, zice că „Veliar" va să zică „fără jug", „fără stăpînire", ca unul ce nu s-a supus jugului şi stăpînirii lui Dumnezeu, căci zice: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor şi voi fi ase­menea Celui prea-înalt!" Iar „Veelzevul" se tălmăceşte „dumnezeu al muştelor", adică al celor neputincioşi şi care aleargă către putorile patimilor ca muştele. Iar „demon" se numeşte de la „deio", adică „învăţ", căci este înţelept a face rău sau a fi iscoditor şi a înfricoşa - după Evsevie. Iar „Satana" va să zică „potrivnic" sau „curgere a nopţii". Iar „Asmodeu" se tălmacese , judecată a zidirii", fiindcă îi munceşte pe cei răi. Iar „diavol" se zice de la „clevetire", caci cleveteşte pe Dumnezeu către oameni şi pe oameni către Dumnezeu.

Iar că cele potrivnice nu se pot uni niciodată adeverează şi Dumnezeu, zicînd prin Ieremia: „Ce e paiul către grîu?" (capitolul 23:28). Zice şi înţeleptul Sirah: „Ce va împărtăşi lupul cu mielul'? Aşa şi cel păcătos cu cel bine-cinstitor de Dumnezeu. Ce pace va fi între hiena si caine? Şi ce pace are cel bogat cu cel sărac?" (capitolul 13:20, 21) Şi iarăşi: „Cum se va intovărăşi oala de pămînt cu căldarea? Căldarea va izbi oala, şi oala se va sparge" (13:3).

Despre amanare. Talcuiri ale Sfantului Teofan Zavoratul.

Luca 16

1. Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile.

2. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom.

3. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine.

4. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie.

5. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu?

6. Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci.

7. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci.

8. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.

9. Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice.

10. Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.

11. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată?

12. Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru? ( “ Teologia mistica a Bisericii de Rasarit “ , pag. 213 )

Pilda despre iconomul cel nedrept dat în vileag. Vezi cum s-a priceput acesta să iasă din încurcătură ? De ne-am pricepe cu toţii să ne rostuim astfel viaţă tihnită după ieşirea din trup ! Dar nu : „Fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii". De ce s-a pus în mişcare iconomul ? Fiindcă necazul îi sufla în ceafă. Apropierea nevoii i-a dat puteri şi isteţime şi a reuşit să se descurce repede. Dar pe noi, oare, nu ne paşte necazul ? Moartea poate să ne ajungă în orice clipă, şi după aceea vei da îndată socoteală de icono-mia ta. Toţi cunosc acest lucru şi totuşi nimeni nu se urneşte din loc. Ce mai întunecare va fi fiind şi asta ? Nimeni nu crede că va muri îndată, ci presupune că o să mai traiasca o zi-două; chiar dacă nu-şi face o socoteală precisa, este, oricum, încredinţat că mai are până când îl va ajunge moartea. De aceea i se şi pare că necazul este încă departe, iar pregătirile spre a-1 întâmpina le amână pentru altă dată. Nimeni nu are de gând să rămână întreaga viaţa neîndreptat, ci doar spune: „Nu azi"; şi întrucât întreaga viaţă este alcătuită din „zile de azi", piere grija de viitor. ( Sf. Teofan Zavoratul ).