Ce este ierarhia si care este folosul ei
§1
Ierarhia este, dupâ mine, o sfinţita randuialâ si ştiinţă şi lucrare asemănătoare, pe cât e cu putinţă, modelului dumnezeiesc şi înălţată spre imitarea lui Dumnezeu prin luminările date ei de la Dumnezeu pe măsura ei. Iar frumuseţea dumnezeiască, simplă, bună, este originea desăvârşirii, cu totul neamestecată cu orice neasemănate cu ea şi împărtăşind fiecăruia dupâ vrednicie din lumina ei. Ierarhia desăvârşeşte prin slujirea cea mai dumnezeiască, potrivit ei, in mod armonios, chipul celor ce participă la cele săvârşite.
§2
Deci scopul ierarhiei este asemănarea (cf. Mat. 5,48) şi unirea cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă, avându-1 pe El drept călăuzitor în sfânta ştiinţă şi lucrare, Căci, privind neclintit spre frumuseţea lui atotdumnezeiascâ, ea se face întipărită de El în părtaşii ei ca în unii ce sunt dumnezeieşti, ca în nişte oglinzi atotstrâvezii şi nepătate (cf, înţel. 7,26; II Cor, 3,18), primitoare ale strălucirii luminii începătoare şi dumnezeieşti; chipuri umplute de strălucirea dăruită, pe care o împărtăşesc iarăşi celor următori, potrivit rânduielilor dumnezeieşti, Căci nu e îngăduit celor care desăvârşesc sau chiar celor ce au fost desăvârşiţi să facă ceva contrar sfintelor rânduieli ale desăvârşirii; nici să fie altfel, dacă doresc strălucirea îndumnezeitoare şi tind în mod sfânt spre ea şi se întipăresc după măsura fiecăreia din sfinţitele minţi.
Deci cel ce spune ierarhie, numeşte în general o anumită rânduială sfântă, un chip al frumuseţii dumnezeieşti, săvârşind în sfintele trepte ierarhice taina iluminării proprii ei şi asemenea făcându-se căpeteniei ei, pe cât îi este îngăduit. Căci desăvârşirea fiecăruia din cei chemaţi în ierarhie constă în a fi fost înălţat la imitarea lui Dumnezeu, pe măsura lui. Iar ceea ce e mai dumnezeiesc ca toate, cum spune Scriptura, este a fi împreună lucrător al lui Dumnezeu (I Cor. 3,9; III Ioan 8) şi a primi lucrarea dumnezeiască, arătând-o, după putinţă, în sine. Astfel, fiindcă rânduiala ierarhiei constă în a se curaţi unii şi a curaţi pe alţii şi a se lumina unii şi a lumina pe alţii, în a se desăvârşi unii şi a desăvârşi pe alţii, fiecăruia i se cuvine să imite pe Dumnezeu în modul lui propriu. Fericirea dumnezeiască, ca să vorbim potrivit oamenilor, nefiind amestecată cu nici o neasemănare, ci fiind plină de lumina eternă, desăvârşită, n-are nevoie de nici o desăvârşire; ea e curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Mai bine zis, este însăşi curăţirea sfântă, luminarea şi desăvârşirea, mai presus de curăţie, mai presus de lumină, fiind izvorul autodesăvârşirii dinainte de lucrarea desăvârşirii altora şi cauza întregii ierarhii şi dincolo de toată sfinţenia, prin depăşirea ei.
