Sursa: Marturie crestin-ortodoxa
11.9.11
Falimentul "organizat" al Greciei nu mai trebuie exclus - ministrul german al Economiei, Philipp Rosler. Limitarea drepturilor suverane
Ministrul german al Economiei, Philipp Rosler, nu exclude un faliment "organizat" al Greciei pentru a salva moneda euro, intr-un comentariu care va fi publicat luni de cotidianul german Die Welt.
"Pentru a stabiliza euro, nu mai trebuie sa avem pe termen scurt interdictia de a ne gandi la anumite optiuni. Printre ele, exista, in caz de urgenta, insolvabilitatea organizata a Greciei, daca vom avea la dispozitie intrumentele necesare", scrie acesta, potrivit unui comunicat difuzat inainte de aparitie si citat de AFP.
Rosler este vice-cancelar al Germaniei in calitate de presedinte al liberalilor, micul partener al coalitiei de guvernare, alaturi de crestin-democratii condusi de Angela Merkel. Dar cel care da tonul in materie economica in Germania este ministrul Finantelor, Wolfgang Schauble, membru al conservatorilor.
Potrivit lui Rosler, eforturile de austeritate sunt inca insuficiente in anumite tari, precum Grecia. "Guvernul grec trebuie sa stie ca ajutoarele prevazute depind de angajamentul Greciei de a se reforma", adauga acesta.
El cere si crearea unui sistem automat de sanctiuni: "In caz de incalcare a regulilor, trebuie sa existe consecinte", precum suspendarea pe termen scurt a dreptului de vot in consiliul de ministri al UE.
Ca ultim resort, un faliment organizat al unui stat trebuie sa fie posibil pentru a permite "restabilirea capacitatii de functionare a statului respectiv, daca este necesar prin limitarea de maniera temporara a drepturilor sale suverane", spune Rosler.
El pledeaza, de asemenea, pentru participarea substantiala a creantierilor privati. Europa are nevoie de un "cod de stabilitate pe care statele membre sa-l aplice potrivit propriilor reguli nationale si propriilor politici economice si financiare", mai spune ministrul german.
de R.M.
HotNews.ro
"Pentru a stabiliza euro, nu mai trebuie sa avem pe termen scurt interdictia de a ne gandi la anumite optiuni. Printre ele, exista, in caz de urgenta, insolvabilitatea organizata a Greciei, daca vom avea la dispozitie intrumentele necesare", scrie acesta, potrivit unui comunicat difuzat inainte de aparitie si citat de AFP.
Rosler este vice-cancelar al Germaniei in calitate de presedinte al liberalilor, micul partener al coalitiei de guvernare, alaturi de crestin-democratii condusi de Angela Merkel. Dar cel care da tonul in materie economica in Germania este ministrul Finantelor, Wolfgang Schauble, membru al conservatorilor.
Potrivit lui Rosler, eforturile de austeritate sunt inca insuficiente in anumite tari, precum Grecia. "Guvernul grec trebuie sa stie ca ajutoarele prevazute depind de angajamentul Greciei de a se reforma", adauga acesta.
El cere si crearea unui sistem automat de sanctiuni: "In caz de incalcare a regulilor, trebuie sa existe consecinte", precum suspendarea pe termen scurt a dreptului de vot in consiliul de ministri al UE.
Ca ultim resort, un faliment organizat al unui stat trebuie sa fie posibil pentru a permite "restabilirea capacitatii de functionare a statului respectiv, daca este necesar prin limitarea de maniera temporara a drepturilor sale suverane", spune Rosler.
El pledeaza, de asemenea, pentru participarea substantiala a creantierilor privati. Europa are nevoie de un "cod de stabilitate pe care statele membre sa-l aplice potrivit propriilor reguli nationale si propriilor politici economice si financiare", mai spune ministrul german.
de R.M.
HotNews.ro
Enigmele 9/11. O analiza de Vladimir Alexe
– Evenimentele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite au generat cele mai mari enigme ale inceputului de secol XXI. La sapte ani de la tragicele evenimente este evident un singur lucru: incercarea disperata a Administratiei Bush de a impune scenariul oficial asupra evenimentelor de la 9/11 au tot mai putini adepti. Cu trecerea anilor, intrebarile care se pun sunt tot mai grave, iar raspunsurile lipsesc. Un sondaj “Zogby International”, din 23-27 august 2007, arata ca 51% dintre americani nu mai cred in versiunea oficiala a Administratiei Bush si a vicepresedintelui Cheney inainte, in timpul si dupa evenimentele din 11 septembrie 2001. Sondajul are o marja de eroare de 3,1%
“Marea necunoscuta” a secolului XXI
Arabii – care rezidau in SUA, cu pasapoarte furnizate de FBI, “urmand cursurile unor scoli particulare de aviatie” apartineau organizatiei “Al-Qaeda”, condusa de Osama Bin Laden. In urma acestor atentate abominabile, Administratia Bush a dezlantuit “razboiul global cu terorismul” (GWT) si a pornit “razboaiele preventive” contra Afganistanului, Irakului. Iar acum, pregateste confruntarea cu Iranul. Toate state aflate pe “lista Raului”, intocmita de Casa Alba, imediat dupa 11 septembrie, state care se fac vinovate de gazduirea si “sponsorizarea mondiala a terorismului”.
Contestatarii versiunii oficiale privind 9/11 sustin ca “Administratia Bush a stiut” ce se pregatea, din timp. Dar ca nu a luat niciun fel de masuri ca sa preintampine tragedia. Acestia se bazeaza, intre altele, pe avertismentele primite de SUA din partea guvernelor Germaniei, Frantei, Marii Britanii, Rusiei, Egiptului, Israelului, Marocului etc., potrivit carora, din informatiile serviciilor secrete, un atentat major era iminent pe teritoriul SUA. Convocata in fata “Comisiei 9/11″ a Congresului SUA, secretarul de stat Condoleezza Rice a recunoscut ca primise anterior un raport CIA care avertiza asupra unei iminente actiuni teroriste de proportii in SUA. La insistentele congresmanului Richard Ben-Veniste, cel care conducea comisia de audieri, Rice a citat titlul notei primite de la CIA: “Bin Laden pregateste un atac major pe teritoriul SUA”. Depozitia lui Rice a fost filmata si se gaseste postata si pe internet. Alti contestatari merg si mai departe, si declara Administratia Bush complice la evenimente. Pentru a-si crea astfel un “casus beli” (gen “Lusitania”, “Pearl Harbor”, “Golful Tonkin”) si a incepe seria “razboaielor preventive”, sub devizia “luptei antiteroriste”. Un exemplu in acest sens este congresswoman-ul de Georgia, Cynthia McKinney, care a inaintat in Congres o cerere de “impeachment” (demitere) a Presedintelui Bush, considerat vinovat de “crime de gradul 1″ contra SUA, in evenimentele de la 9/11.
Cele trei mari enigme legate de 9/11 sunt:
1) “Demolarea controlata” de la WTC;
2) Ce a lovit, in realitate, Pentagonul?;
3) Identitatea furata a “teroristilor”.
11 septembrie 2001 ramane o data-cheie in politica internationala, pentru ca a devenit justificarea unor actiuni militare ale SUA care vor avea, fara indoiala, grave consecinte in urmatorii ani. De aceea, ramane o chestiune vitala de a sti ce s-a intamplat, in realitate, pe 11 septembrie 2001.
Ipoteza “demolarii controlate”
Or, implozia impune dinamitarea prealabila a coloanei de rezistenta a celor doi zgarie-nori. Ceea ce presupune o munca dificila, desfasurata in timp, de numerosi specialisti in demolari, cu scheme ale constructiei in fata si apoi depozitarea explozibilului in locurile stabilite.
Zdenek Bazant si Mathieu Verdure in “Mechanics of Progressive Collapse: Learning from World Trade Center and Building Demolitions” din “Journal of Engineering Mechanics ASCE” (vol. 133, nr. 3, pag. 308-319, din martie 2007) exprima opinia generala a inginerilor si expertilor in demolari din SUA.
Versiunea oficiala a lui “The National Institute of Standards and Technology” (NIST) a fost respinsa. Aceasta punea prabusirea lui “WTC” pe seama impactului cu avioanele si este astazi respinsa de majoritatea expertilor in demolari, de ingineri si de arhitectii americani.
Au existat multe speculatii in mass-media. De pilda, “New York Port Authority” – proprietara cladirilor “WTC” – a fost banuita ca a dorit demolarea turnurilor, numai pentru a incasa o asigurare uriasa: aproape 4 miliarde de dolari de la compania “Westfield Australia”.
David Ray Griffin include teoria “imploziei controlate” in cartea sa, “The New Pearl Harbor”. In ultimii ani, s-a adunat un material urias, care accepta acum teoria “imploziei controlate”. Prima proba, filmul: demolarea “WTC” este o tipica implozie, de genul celor folosite la demolarea cladirilor din marile orase, pentru a nu afecta ansamblurile de locuinte din jur. “WTC” se “scufunda”, practic, in pamant. Ceea ce a surprins insa pe inginerii si pe expertii in demolari au fost insa alte elemente: viteza cu care a implozat “WTC” si faptul ca, in urma imploziei, totul s-a transformat intr-un praf fin.
Turnurile s-au topit
Steven Jones, profesor de fizica la “Bringham Young University”, a avansat o teorie interesanta, legata de reactia termicade la “WTC”.
In 2006, Jones a facut analize moleculare, incercand sa gaseasca urme ale prezentei explozibilului folosit la demolarea celor doi zgarie-nori. A opiniat ca temperaturile enorme erau cele care au provocat colapsul “WTC”. “NIST” (“The National Institute of Standards and Technology”) a sustinut insa ca, pentru demolarea controlata a coloanelor, era necesara o cantitate record de explozibil. In legaturacu ipoteza termica a specialistilor, “NIST” a sustinut cu seninatate ca nu era vorba de “otel topit”, ci de “aluminiu topit”, care provenea de la fuselajul avioanelor in flacari. Aluminiul se topeste insa la o temperatura mult mai mica decat otelul. Multi martori au auzit explozii puternice inainte de implozia “WTC”, ceea ce confirma ipoteza unei “demolari controlate”. S-a mai observat ca cele doua turnuri au implodat in 11 secunde. Expertii sustin insa ca, din cauza gravitatiei, era nevoie teoretic de 20 de secunde pentru ca turnurile sa se prabuseasca.
Ce anume a lovit Pentagonul?
Doi dintre “piratii aerului” – Hani Hanjour si Majed Moqed – au fost identificati de functionari ai aeroportului “Dulles” ca avand bilete doar pentru dus, retinute de la “Advance Travel Service”.
Renee May ar fi sunat-o pe mama ei si a anuntat-o ca sase indivizi i-au obligat pe pasageri sa se mute in partea din spate a aeronavei. Pasagera Barbara Olson i-a telefonat sotului ” Ted Olson – si l-a anuntat ca avionul a fost deturnat. Nimic din toate acestea nu a fost adevarat. Absolut nimic. Cel care a contestat versiunea oficiala a fost chiar secretarul de stat, Donald Rumsfeld.
Motivul: gaura lasata in peretele Pentagonului era cu mult mai mica in dimensiuni decat cea pe care ar fi lasat-o o aeronava de dimensiunile unui “Boeing”. Donald Rumsfeld a concluzionat, intr-un interviu din 12 octombrie 2001, ca, probabil, teroristii arabi au lansat o racheta asupra Pentagonului (vezi “Parade Magazine” din 12 octombrie 2001, interviu republicat de Pentagon). Ulterior, Thierry Meyssan a dezvoltat tema in cartea sa, “L’effroyable Imposture”, unde afirma ca zborul 77 nu a existat, ca niciun avion nu a lovit Pentagonul si ca “guvernul american minte”. In realitate, lucrurile sunt chiar mai grave. Atrage atentia, mai intai, saracia probelor. Desi cladirea Pentagonului este supravegheata din toate unghiurile posibile, abia pe 8 martie 2002 s-au prezentat 5 fotograme dintr-o inregistrare video, realizata de una din camerele de supraveghere a cladirii Pentagonului. Ulterior, la procesul lui Zacarias Moussaoui si in urma unor cereri, “Freedom of Information” (FOIA), s-au mai prezentat unele materiale video. De remarcat ca guvernul american a confiscat materialul video de la trei camere de supraveghere a Pentagonului: camera video situata la benzinaria “CITGO”, camera de supraveghere video de la “Double Tree Hotel” si camera de supravegheare de la Departamentul Transportului statului Virginia. Ulterior, pe 16 mai 2002, prin legea “FOIA”, invocata de Scott Bingham, materialele filmate cu aceste camere au fost prezentate. Materialele, inscriptionate gresit 12 septembrie 2001, fie nu prezinta atacul, fie nu prezinta niciun avion lovind Pentagonul.
Vladimir Alexe / ZIUA
Magda Ursache: De la Tanc la Think-Tank. Despre nationalism si intelectualii-anexa
De la Tanc la Think-Tank
de Magda Ursache
Îmi asum din nou riscul de a vorbi despre patrie, deşi ştiu bine că pot fi acuzată ori de extremism ori de prostie. Patriotismul constructiv e confundat cu extremismul, pus pe seama pseudo-naţionalismului ceauşist (orice om normal, în ’68, îl alegea pe Ceauşescu, nu pe sovietici, dar atunci şi numai atunci) ori a primitivilor, suspectaţi de stupiditate şi de înapoiere. N-am destule litere bold să subliniez confuzia programată între cei cu sentiment firesc patriotic şi ceilalţi, patrioţi de tarabă, îmbujoraţi în exces, care trag foloase necuvenite din asta. Cît despre naţionalism (Iorga: curat; Rădulescu-Motru: pozitiv; Eugen Coşeriu: sănătos) e un patriotism mai vocal, deloc de rejectat. Şi nu-i neapărat paranoic, neapărat antidemocratic, antiintelectual, anticultural, cum îl taxează cei care sunt răsplătiţi gras pentru asta. Am exemple.
Naţionalism înseamnă, după Dan Culcer, prioritate românească, rezistenţă, construcţie, acum, cînd ne destrămăm, cînd voinţa de a de-construi e puternică. Naţionalismul, adaug eu, cere stat forte.
Într-un interviu luat de Ştefan Manasia pentru „Tribuna” din 1-15 iulie, 2011 (Aşteptarea venirii unei zile astrale este o iluzie în plus), D. Culcer formulează un diagnostic precis: „Ţesutul social al României este alterat, zdrenţuit, peticit, găurit, ars, destrămat. În numele restauraţiei valorilor democratice, s-a făcut totul pentru a distruge, haotiza, devaloriza”.
Într-adevăr, s-a făcut totul ca esenţa etnică să fie depreciată, ne-am erodat în fel şi chip imaginea identitară, codul identitar, noi înşine primii. Cuvîntul specific e folosit doar ca negaţie, de exemplu, ospitalitatea nu-i specific românească. Mă rog, dacă nu ne place ospitalier, să spunem îngăduitor. Prea îngăduitor. Miturile exponenţiale au fost dispreţuite, cuvîntul jertfă a fost batjocorit, mult-ironizatul vers, Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie, a primit replica provocatoare a lui Mircea Toma, gata să ne înveţe „cum să-ţi iei România la palme”. Pe postul Naţional TVR. Mircea Mihăieş depistează orice „tresărire tîmpit-patriotică”, iar Mircea Cărtărescu declară: „n-am crezut niciodată în specificul naţional”, în contrast cu Cezar Ivănescu: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc pînă la capăt drama poporului lor”. Mircea Dinescu deploră faptul că „nu ştim să vindem” ţara. Dar de ce s-o vindem? Europa pare a nu mai încăpea de răul românilor, iar oficialii sunt surzi. Nici o reacţie diplomatică, atunci cînd ai noştri sunt nedreptăţiţi. Cît despre brand, dacă l-am făcut praf, cum să-l cosmetizăm cu o frunză verde? Michel Houellebecq, în La carte et le territoire (premiul Goncourt, 2010), într-o conversaţie autor/ personaj, vedea România pe cale să explodeze. Cum? O tipă sexy, responsabilă de vînzări la o firmă, reuşeşte, prin şpagă şi intervenţii politice, să doteze toate sălile de clasă, dar absolut toate, cu radiatoare din fontă cenuşie, cu procent ridicat de carbon. La preţ redus, dar dinamită curată. Imaginaţia prozatorului francez n-o întrece, însă, pe cea a unui cineast american: în thrillerul său, altă frumoasă româncă se antrena cu cuţitul, omorînd gîndacii de pe pereţii unui apartament de bloc socialist.
Demitizarea asta distructivă a trecutului se trage din falsificarea istoriei sub comunişti, din „provincialismul gesticulant şi isteric” (N. Breban) al istoricilor orbiţi de un orgoliu ridicol că am fi independenţi de Imperii cînd nu eram. Sigur că trebuia revizuită istoria şi eliminate falsurile, sigur că trebuia ca manualele să prezinte istoria aşa cum a fost, cu erori şi înfrîngeri. Da, dar nu numai cu erori şi înfrîngeri, trădări, crime sîngeroase. S-a trecut în cealaltă extremă, pentru a se demonstra că românii sunt campionii ratării. Le-a indus copiilor de şcoală că numai asta am făcut: am otrăvit fîntîni, am ars grîne şi am fugit de invadatori ca nişte laşi, luînd calea codrului, frate cu românul. Se omite, de pildă, faptul că Averescu l-a bătut la Mărăşti pe Mackensen, cel mai mare strateg, poate; că oltenii colonelului Aleman, neamţ vechi, împămîntenit de Carol I la Turnu Severin, i-au scăpat pe unguri de dezastrul republicii lui Bela Kun.
Înco’ată şi înc’oată (tic verbal de analist politic) s-a atacat etnogeneza poporului român, ca aluat tehnic infect, provenit din tîlharii latini, dar şi continuitatea. Un lingvist ieşean nu i-a prevăzut limbii române zile multe, drept care a fost numit şef peste un institut de cercetare. Ce dacă Alf Lombart care, la 92 de ani, mai conducea trei teze de doctorat în specialitatea Limba română, o considera „al patrulea picior al mesei romanice”? Noi o numim „limbă de slugi”, bună numai pentru înjurătură şi o folosim ca atare.
Pe Mircea cel Bătrîn, un arbitru al Europei la vremea sa, îl vedem ca pe un moşneag caraghios şi ne place să reiterăm o licenţă poetică. În fapt, a murit la numai 47 de ani, iar la Rovine avea cam 24, cum precizează istoricul militar Mircea Dogaru. Pe Ştefan îl preferăm îngenuncheat la Colomeea, iar sibianul Sorin Tara îl pictează cu un Fuck you pe mînecă, lover medieval.
Dar ţinta celor mai groase injurii rămîne Mihai Viteazul „domnitorul primei Uniri” (l-am citat pe Al. Zub). Nu-s istoric, doar pasionată de istorie, istoriofilă, aşa că îmi permit proiecte de trecut (mulţumesc, Ana Blandiana!): mi-aş fi dorit ca Mihai Viteazul să nu rateze Unirea; doar avea şi tunuri şi inteligenţă, cum demonstrează istoricul militar citat. Cînd avem nevoie de unire mai mult decît de orice altceva (pentru că suntem dezbinaţi şi fatalişti, prea toleranţi şi de aici asimilabili, ca să nu mai pomenesc de multele cozi de topor), atacăm Unirea. Se strigă că sentimentul naţional nu a existat. Pentru Mircea Vulcănescu, mort martiric în închisoare, Unirea a fost „dreptate dumnezeiască”; Unirea a făcut „un popor fericit”, exulta C. Argetoianu, mort la Sighet, în ’55; „miraculos” i se pare actul întregirii şi lui Neagu Djuvara. Necruţătoare cu România (dar la polul opus patriotismului necruţător marca Emil Cioran), ongista SAR Alina Mungiu Pipiddi atacă şi Unirea şi religia.
În istoria lui Roller, din ’47, care fisura baza solidă a istoriografiei interbelice, România era numită „stat multinaţional”, deşi cele 14 minorităţi dădeau doar 10 procente. Asta nu se pomenea niciunde. Istoria, începînd cu cnezatele, numai a noastră nu era. În vremea aceea, cînd Kremlinul ne era „tutore ideologic”, Lettre à un ami lointain te vîra în temniţă cu adevărul ei. „De ce pays lointain que fut le nôtre et qui n’est plus à personne”… Se trage, cumva, secvenţa Roller la xerox? După Dinu C. Giurescu, pe coperta manualului de a XII-a scrie nu Istoria românilor, ci, prescurtat, Istorie. A cui?
Postsocialist, s-a cultivat şi se cultivă relativizarea istoriei proprii, prim pas în a deveni din popor, populaţie fără caracter. Cu demnitatea identitară ştirbită e greu să ai încredere în viitorul naţiunii ca Eliade (taxat paranoic, în delir de grandomanie cînd e vorba de România) ori Noica, visînd să ieşim ca popor din starea de „anonim în istorie”. Se cultivă răzbit fobia faţă de precursori, afirmîndu-se că n-avem valori, de la voievozi la scriitori. Istoria a ajuns disciplină marginalizată, „la alegere”. Mai e probă la Bac? Dar peste Prut (apă inter-naţională, cum o numeşte Leo Butnaru) se mai predă Istoria românilor sau campania împotriva acestui curs a avut succes? Ştiu din presă că Istoria românilor a fost înlocuită în „Respublika Maldavania”, pentru a se mina ideea naţională, cu „Istoria integrată”, ca experiment. Andrei Vartic ar fi murit încă o dată, de inimă rea. Sintagma „ţară polietnică” s-a lipit de Moldova. Au reapărut interpretările sovietice despre actul Unirii din 27 martie/9 aprilie 1918. Şi mi-l amintesc pe Nichita Stănescu, pleinement roumain, sărutînd peronul în gara din Chişinău, în septembrie ’76: „Am venit acasă de acasă”. Ca să facă o plăcere KGB-ului, dăruia scriitorilor basarabeni monede romane cu Traian.
Zice H.-R. Patapievici (v. prefaţa la volumul România medievală), într-o beţie de cuvinte şi de adevăr: „România nu fusese niciodată, pînă atunci (Unire, nota mea, Magda Ursache) o Naţiune, ci mai degrabă mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”, făcîndu-se voit confuzie între Naţiune şi Stat naţional. Tot „mozaic” erau şi celelalte popoare în Evul Mediu. În strategia ICR se află expoziţia patrimoniului multietnic (Teodor Baconschi: melting-pot românesc). Avem, ni se spune, comori slave, maghiare, germanice, bizantine, otomane. Din înşiruire lipsesc cele româneşti. Noi n-avem. Peste mal, la fel ca la noi: se reiterează ideea că Basarabia trebuie – istoric – prezentată ca stat rusesc, măcar plurietnic. Nu suntem popor, suntem multietnici şi atîta tot, cum se susţinea sub subjugare stalinistă.
Ca şi cum numai originea celuilalt ar fi un fapt demn de stimat, am fost îndemnaţi să fim suedezi (Iliescu), irlandezi (Bogdan Balthazar), olandezi (à propos de droguri la liber) şi ne mai supărăm că lumea ne confundă cu bulgarii, cu ungurii ori cu ţiganii. Alte ipostaze, cu adevărat de luat în seamă, după opinia mea? Să fim unguri: să învăţăm să obţinem prin negociere, dar, mai ales, să fim evrei: să cultivăm memoria jertfei şi să dăm tradiţiei ce-i al tradiţiei. Kabala (sfîntă) nu înseamnă Tradiţie? Halul în care se află multe muzee arată cum ne cinstim eroii, valorile, cîte sunt. La Iaşi, se părăginesc monumente. O parcare de 3000 de metri pătraţi a distrus parte din situl dacic al Sarmizegetusei. Şi nimic nu-i mai culpabil decît amnezia programată, pînă la autolobomizare. Comuna Valea Neagră de la Canal a fost rebotezată Lumina şi aşa a rămas. Se predă vreun curs universitar special despre Rezistenţa din munţi? Se ştie în şcoli despre asta sau preferăm să ne denigrăm Heimat-ul şi să-l aplaudăm pe Andrei Gheorghe, teleastul românofob, vrînd să ne convingă pe Realitatea TV, cu indolenţa-i cunoscută: „În ţară am rămas numai putorile”. Procesul de dizolvare a identităţii se poartă pe multe fronturi şi, resemnaţi cum suntem, întîrziem să dăm replica îndreptăţită. Numai că resemnarea e ovină.
Roumanie c’est Amerique à moi, ca să-l parafrazez pe cantautorul Brel. Spus pe poezeşte de Dumitru Pricop, poetul vrâncean dus dincolo prea devreme: „Pentru mine patria aceasta de la capătul lumii,/ crucificată în toate punctele cardinale,/ este singura Americă posibilă, singura/ şansă, unica iubire pe care nici măcar/ speranţa nu o mai poate ucide”.
Ruşinea de a fi român e un sentiment nevrednic. Într-un interviu dat „Opiniei studenţeşti”, fracturistul Dudu Crudu afirma: „sunt alte valori mai importante decît alea naţionaliste; cele democratice, multiculturale, intelectuale, postmoderne…” Eu îl urmez pe Ion Papuc, atunci cînd afirmă răspicat: „În faţa interesului naţional, nu există nici o altă eventualitate care să primeze”.
Chiar dacă titlul eseului său, publicat în „Convorbiri literare”, este Noi, cei învinşi.
Sursa: Ziaristi Online
MOARTEA la AIUD a "deţinutului K 9320, Vulcănescu Mircea"...
De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.
Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n'am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi deslegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.
Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentrucă veneau dela Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.
Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:
I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n'au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi... toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, dela instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.
II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.
Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s'o analizeze şi s'o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de «sinucigaşi», de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s'a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.
Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea M. Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.
Orice jertfă pentru Christos» este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s'a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s'a părut lui Vulcanescu un nesecat isvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...
III. Procesul de fermentatie al unei noui lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noui căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare - şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.
Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe M. V., nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M'a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng...
Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975
Fragment din Discursul Contemporan, 1977
Director: Ioan Mirea
Părintele Martir Daniil Sandu Tudor, în iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului
Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.
Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.
A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism
Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.
George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.
Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică
Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”
Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.
Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adresa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.
Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei
Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.
Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.
În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.
Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.
Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
