Veghea: Ortodoxie, globalizare si intelectualii-anexa

Câţiva prieteni au avut de curând bucuria de a-l întâlni pe Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Marea Neagră, în liniştea înălţătoare a chiliei Sfinţiei Sale. În cadrul discuţiei tinerii au emis ipoteza că generaţia actuală este net inferioară celei interbelice, moment în care, cu smerenie, Părintele a atras atenţia că nu trebuie să ne subapreciem. A făcut aceasta gândindu-se la faptul că aparţinem unui neam neînvins, un neam în cadrul căruia există o legătură tainică între sufletele morţilor noştri, românii trăitori astăzi pe acest pământ şi cei care vor veni după noi. Marele duhovnic sublinia faptul că lupta şi martiriul strămoşilor noştri ne aduc îmbogăţirea sufletească de care avem atâta nevoie. Şi este adevărat că, fără a intra în comuniune cu sfinţii, martirii şi mărturisitorii noştri, vom fi asemeni lui Parsifal, venind de nicăieri şi mergând spre nicăieri.

Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertăţii noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma de curând un reputat istoric. Marii domnitori sau eroii noştri sunt supuşi unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă unor reţele care ţintesc des-fiinţarea reperelor noastre fundamentale, a celor care ştiu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează şi trecutul. Uitaţi-vă numai la uriaşul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea şi falsificarea gravă a sensurilor şi simbolurilor autentice ale rezistenţei româneşti anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenţi ai reţelelor Kominternului, condamnă regimul comunist din România, încercând să acopere crimele fizice şi spirituale pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român. Urmaşii ilegaliştilor comunişti, odraslele ofiţerilor sovietici care au impus comunismul cu tancurile, dizidenţi de operetă, creaţi de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foşti activişti notorii lipsiţi de orice merite profesionale populează diversele comisii pentru condamnarea dictaturii comuniste sau institute pentru studierea crimelor comuniste. Edificator este că nicio personalitate marcantă din lumea foştilor deţinuţi politic sau a luptătorilor cu arma în mână împotriva comunismului nu a fost invitată să facă parte din aceste instituţii suculent subvenţionate de la bugetul de stat.

În ultimul timp, uzurpatorii confiscă până şi locurile sacre ale suferinţei româneşti: închisorile comuniste, în care s-au jertfit şi au mărturisit înaintaşii noştri. Care sunt consecinţele? Extrem de grave. Cercetaţi rapoartele şi studiile acestor piloţi orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, şi veţi vedea cum este tratată rezistenţa creştină a românilor la această experienţă cumplită care a fost comunismul. Vă asigur că nu veţi afla nimic despre experimentul satanic petrecut în închisoarea de la Piteşti asupra studenţilor creştini, care urmărea în final renegarea Mântuitorului de către aceşti tineri. Nu veţi afla nimic despre crezurile şi idealurile studenţilor, militarilor sau ţăranilor care au luptat în munţi, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colţ din pământul românesc care nu-şi plecase capul de bunăvoie în faţa comuniştilor, cu credinţa că jertfa lor le va permite românilor să păşească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. Nu veţi afla nimic despre rezistenţa ţăranească (majoritatea ţăranilor nu înţelegeau că milostenia creştină, această mare virtute creştină, ajunsese o infracţiune). Dar, mai ales, nu veţi afla nimic despre rezistenţa ortodoxă, mucenicia şi sfinţenia mirenilor, preoţilor sau monahilor din temniţele comuniste. De ce nu trebuie să ştim nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creştini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitaţi. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Şi atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că ţelul politicii lor a fost apărarea credinţei creştine. Sfântul închisorilor, aşa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, înainte de moarte mărturisea că nu regretă activitatea sa politică, dar că regretă că nu a purtat toată viaţa cămaşa lui Hristos. Mântuirea personală şi a neamului românesc a fost ţelul lor. Şi au demonstrat-o cu prisosinţă Părinţii Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Liviu Brânzaş, dar şi mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprişan şi atâţia alţii. Nemaivorbind că alţii, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deşi nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzaţi de legionarism. Şi sunt din nou condamnaţi. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmaşii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forţă. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc şi în Biserică.

Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existenţa lui Dumnezeu. „Şi dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conştiinţă. Acolo, în temniţele comuniste a înţeles Părintele că „Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. De atunci şi până azi recomandă tuturor să moară şi să învieze în fiecare zi. Aşa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt cu apa dintr-un ibric. Părintelui Arsenie Boca până şi Securitatea îi recunoştea minunile săvârşite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit din Basarabia ocupată de ruşi, sublinia, de câte ori avea prilejul, atmosfera creştină din detenţie.

Părintele Justin Pârvu crede că Dumnezeu ne pedepseşte pentru că nu recunoaştem jertfa. Pilda acestor mărturisitori trebuie să fie ziditoare de suflet pentru toţi credincioşii români ortodocşi. Punând în lucrare latenţele sufletului românesc ne vom redescoperi misiunea pe care Dumenzeu ne-a încredinţat-o pe acest pământ.

Unul dintre intelectualii înstrăinaţi, care se află la conducerea Institutului Cultural Român, spunea că „fenomenul Piteşti” este o expresie a specificului românesc, făcând referire la satanica reeducare din această închisoare. Unul dintre supravieţuitorii miraculoşi ai Piteştiului, blândul şi smeritul meşter popular Nicolae Purcărea, îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care erau bătuţi într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l perceapă, fiind întrebaţi de Ţurcanu, şeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câţiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului, care ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiţii” nu se curăţaseră de „putregaiul” credinţei în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism şi de mărturisitorii creştini, „elitiştii” noştri, educaţi în cadrul Grupului pentru Dialog social sau a Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvinţel. Şi ar mai trebui subliniat un fapt. De câte ori vorbesc despre universul concentraţionar românesc, încearcă să şocheze cu tot felul de scene „hard”, dar aproape niciodată nu fac referinţă la faptele de înălţime creştină. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înfiinţarea GDS, într-una din cărţile sale, scria despre nedreptăţile pe care le-au făcut activiştii comunişti filosofului Petre Ţuţea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau comuniştii pe cei care se opuneau instaurării regimului comunist în România. În opinia noastră, aceşti intelectuali de carton au ca miză ascunderea vinovăţiilor reale ale celor care au declanşat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinţei, culturii şi civilizaţiei româneşti.

Un alt fost deţinut politic, doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniţă grea, îmi povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reţinut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăţa pe activişti cum să călărească nişte cai nărăvaşi. „Mai întâi îi înfometaţi, apoi îi obosiţi, şi când vor cădea în genunchi, îi veţi călări cum doriţi”, îi învăţa Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile Domnului au vrut să ne lepădăm de credinţă, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu ştie când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22). Tot Părintele spune că lumea întreagă a devenit un Piteşti uriaş. În închisoarea Piteşti, generaţia de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii şi Învierii lui Hristos au întrecut imaginaţia umană. Tinerii au fost obligaţi să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le raţiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, şcoala românească era „un instrument de pervertire a educaţiei”, patria reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului şi ai comunismului sunt aceiaşi, atacul nu se mai face în mod violent, făţiş, ci prin forme subtile, soft. Ţinta este sufletul omului, dezlipirea lui de cer. Alexandre de Marenches, fostul şef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”.

Ni se cere renunţarea la propria identitate şi adoptarea unei noi identităţi: identitatea biometrică. Forţele celor încleştaţi în noua bătălie pentru libertate sunt net disproporţionate din punct de vedere material. Ei au instituţii, bănci, baze de date personale, televiziuni, ziare, sateliţi, sisteme de comunicare ultra-perfomante. Dar noi îl avem pe Dumnezeu şi nădejdea că această turmă mică va creşte precum turma Sfinţilor Părinţi care au răsturnat Imperiul Roman.

Există instituţii europene care consideră că cipurile RFID pot reprezenta cea mai mare ameninţare cunoscută la adresa libertăţii şi a vieţii private. Dar asta nu împiedică Parlamentul României să adopte legea privind introducerea actelor de identitate cu cip. Ne vor clonaţi virtual.

Din punct de vedere creştin, adevărul trebuie mărturisit. Nimeni nu poate să contrazică faptul că cipurile de pe actele de identitate sunt o fază premergătoare implantării lor la oameni şi nu ne îndoim că, dacă lucrurile vor rămâne aşa, nimeni nu poate scăpa de sub supraveghere şi dominaţie. Spun unii că nu-i deranjează această supraveghere, dar atunci când nu vom mai putea distinge realul de virtual vom fi ca nişte roboţi dirijaţi din telecomandă.

Există, însă, soluţii. Am văzut cum s-au salvat cei din închisorile comuniste: prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste. Să ne întoarcem deci la izvoare, la Sfinţii Părinţi, la creştinismul cosmic al ţăranului român. Să nu căutăm soluţii în exterior, ci în ortodoxia noastră. Etnogeneza noastră coincide cu încreştinarea noastră. Suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români. Suntem neam apostolic, deoarece am primit cuvântul Evangheliei de la Apostolii lui Hristos, Andrei şi Filip. Faptul că suntem popor latin ortodox ne conferă unicitate. Nu spunem aceasta din orgoliu, ci cu convingerea că nu ne putem regăsi ca popor decât în ortodoxie. Înstrăinarea de ortodoxie duce la pierderea identităţii noastre. Şi, pentru asta, vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru că la Marea Judecată răspundem atât ca persoane, cât şi ca neam.

Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluţiei franceze, al pozitivismului, al darwinismului şi al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm raţiunii. Cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi, după cum spunea Nichifor Crainic. O raţiune care exclude minunile, tainele, sfinţii, faptul că la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu morţii noştri.

Sfinţii Părinţi spun că cel mai înţelept în răutăţi este diavolul. Dar noi nu ne temem. Un alt sfânt al închisorilor, Părintele Ioan Iovan, ne îndemna să semnăm hotărârea de a iubi pe Dumnezeu şi neamul românesc mai mult decât însuşi fiinţa noastră, căci asta ne va duce la mântuire. Amin.

Florin PALAS

Martyria. Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”

Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?
- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.
- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?
- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.
- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?
- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.
- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?
- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.
- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.
- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.
- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.
- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.
- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.
- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.
- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.
- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.
- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.
- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.
- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.
- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS

Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Într-unul dintre articolele sale, Eminescu scria că „de două mii de ani biografia lui Dumnezeu este cartea după care se creşte omenirea“, deşi învăţăturile creştinismului se aseamănă cu cele ale lui Buddha sau Socrate. Adăuga: „şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea au pătruns în inima Mielului simţitor şi în momente supreme a încolţit iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se scarifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie lumea întreagă“. Aşa este, însă atât Socrate, cât şi Buddha sau profeţii Vechiului Testament au fost doar oameni, în timp ce Hristos, numindu-Se ades Fiu al Omului este deopotrivă Fiu al Lui Dumnezeu. Ca Fiu al lui Dumnezeu este Cuvânt şi este Adevărul a cărui cunoaştere ne face liberi şi, comentează Sf. Grigorie Teologul, că „este Unul prin natura Sa, nu mai multe lucruri în acelaşi timp, căci lucrul care este adevărat este unic, pe când minciuna este cu mai multe feţe...“ (s.n.) Să stăruim asupra acestor cuvinte pentru a petrece cu folos duhovnicesc această săptămână, amânând măcar câteva clipe obsedantele şi mult prea pământeştile preocupări pentru cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, care, din păcate, are din ce în ce mai mult aspectul comercial al unui spectacol între altele.
Să încercăm a ne apropia de taina învierii pornind de la ideea că nu atât omul este măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, care s-a făcut om spre a ne reda chipul dintâi după care ne-a făcut şi ne-a dăruit libertatea pentru a lucra asemănarea cu El. Apoi, atât de grăbiţi să judecăm şi să condamnăm pe alţii să ne luăm ca îndreptar un verset din rugăciunea Sf. Efrem Sirul rostită în acest post: „Aşa Doamne împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu“; adică să vedem greşelile pentru a putea fi de folos nouă şi celor din jur. Reiterând patimile lui Hristos, suntem cutremuraţi când citim cum răstignit pe cruce a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“. Cutremurătoare şi greu de pătruns aceste cuvinte şi chiar martorii au crezut că-l cheamă pe Ilie. În fapt, cu aceste cuvinte începe Psalmul 21 al lui David: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, de ce m-ai părăsit. Departe sunt de mântuirea mea, cuvintele greşelilor mele“. Partea a doua a versetului nu avea cum să fie rostită de „mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“, iar „cuvintele greşelilor“ au fost atunci, rămân şi acum, ale noastre. Şi dacă Adevărul este unic şi „multe sunt feţele minciunii“, prinderea, judecarea, răstignirea şi apoi învierea lui Hristos rămân paradigmatice pentru întreaga umanitate şi pentru fiecare. A întârzia asupra lor este un exerciţiu al libertăţii câtă vreme astfel putem conştientiza locul anume de unde, lepădându-ne de „sine“ şi luându-ne crucea să-I urmăm lui Hristos. Ce este Adevărul a întrebat şi Pilat, dar copleşit de slava acestei lumi la care nu voia să renunţe nu l-a eliberat pe Hristos, „Adevărul, Calea şi Viaţa“. Rămâne însă emblematic faptul că el singurul şi-a pus întrebarea, urmată de gestul formal al spălării mâinilor, semn al dezacordului faţă de condamnarea dată, după ce, ca să facă „voia mulţimii“, l-a eliberat pe tâlharul Baraba. Da, puterile vremii I-au complotat abil moartea, s-au decis pentru cea mai crudă şi umilitoare pedeapsă, răstignirea pe cruce rânduită doar pentru sclavi. Se adăuga batjocura şi insistenta ispitire ce avea să culmineze când unul dintre cei doi tâlhari i-a spus: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi“. Cei din preajmă nu au înţeles că biruinţa asupra morţii nu însemna doar simpla ei evitare, ci învierea. A înţeles însă tâlharul cel drept care, recunoscându-şi vinovăţia, L-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta“. Răspunsul nu a întârziat: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai“.
Întreg acest drum poate fi considerat ca pavat cu multele feţe ale minciunii în care putem, sinceri cu noi înşine, ne-am putea recunoaşte. Rând pe rând, au fost fariseii care, incapabili să vadă dincolo de litera Legii şi bolnavi de ură, unindu-se în ură şi minciună, dar respectând formal porunca „să nu ucizi“, I-au decis moartea. Nu s-ar fi ajuns aici dacă Iuda, cel care plin de grijă făţarnică pentru săraci a mustrat femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului, nu l-ar fi trădat şi vândut fariseilor pe treizeci de arginţi. Nu s-a căit pentru gestul său, crezând în deşert că, înapoind banii, îşi va spăla conştiinţa, iar sfârşitul a fost cel ştiut. A mai fost lepădarea lui Petru cu „plânsul lui amar“ şi risipirea apostolilor înfricoşaţi. Lângă cruce au rămas Prea Sfânta Sa maică şi Sf. Apostol Ioan. Odinioară, Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din Nain şi i l-a dat maicii sale. Acum l-a dat pe Apostolul Ioan Prea Sfintei Fecioare şi, odată cu el, pe noi toţi.
Cuvintele Mântuitorului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ rămân ca un memento pentru că Dumnezeu nu este în ură şi minciună, cum Hristos a plecat, la rugămintea gadarenilor după ce a vindecat pe cei doi demonizaţi. Dar venise timpul ca Iisus să meargă la Tatăl ceresc, cum aflăm din rugăciunea pentru El, pentru apostoli şi pentru cei care vor urma. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu rugându-se: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac“. Iisus s-a răstignit pentru noi toţi, s-a dăruit ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele noastre şi a făcut-o din ascultare pentru Tatăl Ceresc şi din necuprinsă iubire cum scrie Sf. Ap. Pavel că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine însuşi“.
Ne întoarcem la poetul nostru naţional care constata cu amărăciune că „de aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim şi noi ne sfâşiem“, întrebându-se „fost-am vreodată creştini?“ pentru a continua „suntem dispuşi să a răspunde nu“. Spera însă într-o revenire la adevărata credinţă şi „atunci Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“. Până atunci să-l ascultăm pe Vasile Voiculescu care mustra spinii din coroana de pe capul Mântuitorului: „Eu nu vă cert c-aţi stat la împletit/ Dar eu vă cert că nu aţi înflorit“ şi parcă un gând de lumină şopteşte că poate s-au umplut de flori doar că ochii noştri împăinjeniţi de cele prea lumeşti nu pot percepe deplin bucuria biruinţei vieţii asupra morţii, a veşniciei asupra trecătorului.
Scris de Elena Solunca Moise

Parintele Calciu: Patimile, moartea şi Învierea Domnului

Joi, seara, a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Şi-a luat toate măsurile pentru ca Ultima Cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut să trimită ostaşi şi servitori să-L ia din foişor, căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, niciunul dintre ucenici (pentru ca Iuda să nu afle de locul Cinei) nu a fost înştiinţat de planul lui Iisus, până în faptul serii, când, întrebat fiind, a trimis doi ucenici în Ierusalim să pregătescă Cina. Scopul acestei ultime Cine cu ucenicii era instituirea Sfintei Euharistii (Împărtăşanii).

În această privinţă, iată ce scrie Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia lui: Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului care se numea Caiafa şi împreună s-au sfătuit ca, prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor. (Mt. 26: 3-5) Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic dinainte, ci s-a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să meargă în foişor, după ce totul fusese pregătit.

Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei de Taină era instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment, Evangheliştii sinoptici - Matei, Marcu şi Luca - insistă pe momentul respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul din cei 12 Îl va vinde. Evangheliştii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi. De aceea voi lua ca prototip Evanghelia Sfântului Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate diferenţe de limbaj şi de câteva detalii în plus sau în minus.

Ne întoarcem deci la relatarea Cinei la Sfântul Matei Evanghelistul: Iar când s-a făcut seară, a şezut Iisus cu ucenicii Săi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul dintre voi mă va vinde. (Mt. 26: 21) Această afirmaţie a Mântuitorului, care putea fi o acuzaţie la adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat foarte mult şi au început, pe rând, să-L întrebe pe Învăţător: Doamne, nu cumva sunt eu? Pentru a-i linişti, Iisus precizează: Cel care a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris pentru El. Dar, vai, pentru acel om prin care Fiul Omului este vândut; bine era acelui de nu s-ar fi născut. (Mt. 26: 24) Iuda care întinsese în blid cu Iisus, s-a simţit obligat să întrebe: Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Raspunsu-i-a Iisus: Tu ai zis! (id. v. 25). Ceea ce era confirmarea că aşa este.

La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase deoparte de către sinoptici un incident pe care ceilalţi nu-l observaseră: în timp ce ucenicii se întrebau şi-L întrebau pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sunt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care stătea cu capul pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este? Iisus i-a răsupuns: Acela este căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da. Şi întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într-însul... Deci, după ce a luat acela îmbucătură de pâine, îndată a ieşit. Şi era noapte. (In. 13: 25-27 şi 30). Acest incident s-a petrecut în taină şi ceilalţi ucenici nu au auzit întrebarea discretă a lui Ioan, nici ceea ce spusese Iisus din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli. Când Iuda a plecat, după înghiţirea îmbucăturii dată de Mântuitorul, şi acesta i-a spus: Ceea ce faci, fă mai repede, ucenicii au crezut că Învăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta punga), să cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare. (In. 13:29)

Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a Mântuitorului pe care cei care dau titlul capitolelor au numit-o Spălarea picioarelor ucenicilor.

... ştiind Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mână şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a desbrăcat de haine şi luând un ştegar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci şi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicând: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii, dar vei înţelege după aceasta. Petru i-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine. Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce s-a îmbăiat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, căci e curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel care avea să-L vândă. (In. 13: 2-11)

Întreaga Cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea Sfintei Euharistii (Împărtăşanii). Aceasta a fost esenţa Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i lipsească pe ucenicii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, Învierea şi Înălţarea la cer. Şi să nu ne lipsească nici pe noi creştinii de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când Îl vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.

(…) Sfânta Scriptură relatează în detaliu chinurile Mântuitorului. Se părea atunci că toată lumea era cuprinsă de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Şi totuşi, există un moment mişcător, când un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci când Fiul lui Dumnezeu nu a mai putut-o duce şi I-a purtat-o până la locul răstignirii. A fost momentul trezirii umanităţii care preia greutatea crucii lui Iisus.

Sfânta Scriptură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind pe cruce, Iisus a rostit şapte strigări:

1. – După ce l-au pus pe Iisus pe cruce, iudeii îl batjocoreau şi-L ocărau cu tot felul de cuvinte insultătoare. Atunci Iisus S-a rugat: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. (Lc. 23: 34)

2. – Doi tâlhari au fost răstigniţi împreună cu Mântuitorul, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Cel din stânga Îl insulta pe Iisus cu aceleaşi cuvinte pe care le auzea de la iudei. Cel din dreapta însă îl mustra pe tâlhar şi mărturisea că ei sunt vinovaţi, dar Iisus era nevinovat: Apoi s-a adresat Mântuitorului să-L pomenească întru Împărăţia Lui. Domnul i-a răspuns: Adevăr îţi spun Eu ţie, mâine vei fi cu Mine în Rai. (Lc. 23: 42)

3. – La picioarele crucii lui Iisus stătea mama Sa cu alte femei mironosiţe şi cu Sf. Evanghelist Ioan. Iisus i-a spus mamei Sale arătându-l pe Ioan: Femeie, iată fiul tău. Apoi către ucenic: Iată mama ta. (Lc. 19: 26-27)

4. – Iisus pierduse mult sânge din cauza torturii. Această pierdere I-a provocat sete. Atunci a strigat: Mi-e sete. (In. 19: 28) Unul din ostaşi a luat un burete muiat în oţet şi l-a pus într-o trestie şi ducându-l la gura lui Iisus, i-a dat să bea. În unele versiuni se spune că Iisus a gustat, dar nu a băut. De obicei, oţetul era amestecat cu smirnă; oţetul potolea setea, iar smirna era un anestezic. Se pare că Iisus nu a băut, ci numai a gustat, ca să nu I se uşureze suferinţa. Din clipa aceea începe agonia pe cruce a Mântuitorului.

5. – El strigă: Eli, Eli, Lama sabahtani? (Mt. 27: 46), adică Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?. Această frază a rostit-o Iisus în aramaică, limba pe care El o vorbea de obicei. Din cauza aceasta, iudeii, necunoscând limba, au crezut că îl cheamă pe Sf. Prooroc Ilie şi spuneau între ei: „lasă să vie Ilie să-l mântuiască”. Acesta este momentul cel mai tragic, când Iisus este lăsat singur de Tatăl ceresc, pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii pentru răscumpărarea noastră.

6. – Părinte, în mâinile tale Îmi dau duhul Meu. În clipa supremă, Iisus simte mângâierea Tatălui Său din ceruri.

7. – Săvârşitu-s’a! Cu acest ultim cuvânt, Iisus Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.

În clipa morţii Lui, s-au petrecut câteva lucruri suprafireşti: din ceasul al şaselea şi până în ceasul al noulea s-a făcut întuneric mare; catapeteasma templului s-a sfâşiat de sus până jos; s-a făcut un cutremur mare şi s-au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei îmviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor. Văzând toate aceste lucruri, sutaşul a spus cu glas tare: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta. (Mt. 27: 54) Astfel, lumea păgână mărturiseşte, în ciuda batjocurei iudeilor că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. După Simon din Cirene, un ostaş păgân aduce lui Iisus o laudă promiţătoare de mântuire pentru lume.

Iisus, fiind atârnat pe cruce prin cuie bătute în mâini şi picioare, a pierdut mult sânge, a slăbit şi, până seara, a murit. Cei doi tâlhari, fiind legaţi cu funii de braţele crucilor, nu au murit. Iosif din Arimateea, care era ucenic ascuns al Mântuitorului, s-a dus la Pilat şi i-a cerut să-i dea trupul lui Iisus să-l îngroape. Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa de curând şi a trimis ostaşi să vadă dacă Iisus murise cu adevărat. Aceşti s-au dus întâi la cei doi tâlhari care încă mai gemeau şi le-a zdrobit fluierele picioarelor. Această zdrobire era o practică obişnuită la Romani, pentru scurtarea suferinţelor: zdrobirea brutală a fluierelor picioarelor crea un şoc atât de puternic în corpul slăbit al condamnaţilor, încât ei mureau fulgerător. Au văzut că Iisus era mort şi ostaşul a căutat să se asigure deplin de moartea Lui şi, cu lancea, i-a străpuns coşul pieptului din partea dreaptă spre cea stângă. Aceasta era o lovitură de luptător pedestru care provoca moartea, căci străpungea tot pieptul de jos în sus şi de la dreapta la stânga pătrunzând inima adversarului. A curs din rana Domnului sânge şi apă. Asta dovedea că Iisus era mort de multă vreme, căci în inima Lui se separase serul sanguin de globulele roşii.

Iosif a luat trupul Învăţătorului şi l-a îngropat în grădina casei lui, într-un mormânt pe care îl pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun alt mort. A venit şi Nicodim şi au adus cu ei cam la o sută de litre (litra=1/4 litru) de aloe amestecată cu smirnă. Acest amestec se usca repede. În el au muiat Iosif şi Nicodim giulgiul Domnului, I-au înfăşurat trupul în giulgiu şi L-au pus în mormânt. Iudeii care îşi aduceau aminte că Iisus vorbise de Învierea Lui, au cerut lui Pilat ostaşi care să păzească mormântul, Ca nu cumva, venind ucenicii să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi: şi rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi. (Mt. 27: 64). Pilat le-a dat ostaşi de pază şi iudeii au sigilat mormântul.

Duminică spre zori, Iisus a înviat din morţi. Când femeile mironosiţe au venit la mormânt, foarte de dimineaţă, au văzut un înger ca un fulger străbătând cerul grădinii lui Iosif. Ele au alergat la mormânt şi au văzut în mormânt doi îngeri, unul la cap şi altul la picioare, care le-a spus că Iisus a înviat şi le-au îndemnat să se ducă şi să vestească ucenicilor Învierea. Ostaşii zăceau ca morţi, străfulgeraţi de lumina Învierii Domnului.

Evident că Mântuitorul a înviat din morţi înainte de sosirea la mormânt a femeilor mironosiţe care veniseră să ungă trupul Lui Iisus cu miresme, după tradiţia iudaică. Iată ce spune Sf. Evanghelist Matei: Înfăţişarea lui (a îngerului, nm) era ca a fulgerului iar îmbrăcămintea lui era mai albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcu ca nişte morţi. Iar îngerul, răspunzând, le-a zis femeilor: Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus. Şi mergând degrabă, spuneţi ucenicilor că S-a sculat din morţi. Şi iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Îl veţi vedea. Iată, eu v-am spus. Şi plecând el în grabă de la mormânt, cu frică şi bucurie mare alergau să-i vestească pe ucenicii Lui. (Mt. 28: 3-8)

În general, ucenicii s-au arătat foarte sceptici la spusele femeilor, crezând că, din durerea morţii Învăţătorului, ele au avut halucinaţii. Petru şi cu Ioan însă au alergat la mormânt, l-au găsit deschis şi nepăzit, au intrat înăuntru, întâi Petru şi apoi Ioan şi au văzut giulgiurile singure zăcând. Am spus că Giulgiul fusese înmuiat de Iosif şi Nicodim într-un amestec de aloe cu smirnă, care era repede sicativ, aşa că ei au găsit giulgiul întărit, nedesfăcut, ca şi cum Iisus ieşise prin ţesătură, fără a strica forma de pânză a trupului său. Aceasta era dovada că Învăţătorul ieşise în mod minunat din giulgiu fără a fi nevoie să desfăşoare pânza.

Mântuitorul s-a arătat mai multor persoane dintre ucenici, în mod separat. Aceştia alergau la ceilalţi Apostoli şi le spuneau că L-au văzut pe Domnul, dar ei tot nu credeau. Apoi s-a arătat tuturor Apostolilor (fără Toma), după aceea iarăşi tuturor, de astă dată cu Toma, şi iarăşi de mai multe ori la grupuri de ucenici şi de discipoli ai lor, vreme de 40 de zile, când, la o ultimă arătare, S-a înălţat la cer, înaintea lor.

Am urmat pas cu pas evenimente din Săptămâna Patimilor Mântuitorului nostru, uneori cu informaţie lucidă, alteori cu durerea vinovăţiei că fiecare dintre noi, pe baza unei solidarităţi umane, suntem părtaşi la Răstignirea lui Iisus, dar şi că din faptele noastre am rănit pe Cel Răstignit. Cu fiecare păcat al minţii, am apăsat un spin pe capul Fiului lui Dumnezeu; cu fiecare păcat al trupului am mai bătut un cui în palmele şi picioarele Lui şi cu fiecare păcat al inimii am mai străpuns încă odată coasta însuliţată de soldatul roman a lui Hristos.

Dumnezeu ne-a rânduit postul ispăşirii, să nu abandonăm calea lui Iisus. Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru, Iisus ne-a ispăşit pe toţi şi bucuria Învierii Lui străluceşte peste noi toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Ordonanta de Urgenta a Guvernului Romaniei prin care s-a modificat Legea Cetateniei pentru simplificarea redobandirii cetateniei romane

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ
pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991

Având în vedere necesitatea îmbunătăţirii procedurii de redobândire sau acordare a cetăţeniei române şi importanţa soluţionării cu celeritate de către Comisia pentru cetăţenie a cererilor de redobândire şi acordare a cetăţeniei române,

dată fiind necesitatea creării cât mai rapide a instrumentelor legale prin care Comisia pentru cetăţenie să poată soluţiona dosarele în termene rezonabile a cererilor de redobândire şi acordare a cetăţeniei române,

luând în considerare dificultăţile practice cu care se confruntă Comisia pentru cetăţenie în soluţionarea numărului mare de cereri de redobândire şi acordare a cetăţeniei române potrivit art. 101 din Legea cetăţeniei române nr.21/1991,

ţinând seama de necesitatea eliminării, în termen cât mai scurt, a oricărei prelungiri nejustificate a procedurii de redobândire şi acordare a cetăţeniei române,

având în atenţie importanţa creării tuturor premiselor necesare unei respectări reale şi eficiente a drepturilor şi intereselor legale, astfel cum au fost ele concepute şi garantate de legiuitor,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,
Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

Art.I - Legea cetăţeniei române nr.21/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 6 martie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. Alineatul 1 al articolul 101 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Foştii cetăţeni români care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adopţie şi care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia română, la cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b), c) şi e).

2. Articolul 102 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Persoanele prevăzute la art. 101 care au domiciliul sau reşedinţa în România pot depune cererea de redobândire ori acordare a cetăţeniei române la Direcţia cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, după obţinerea dreptului de şedere, potrivit legii.”

3. Alineatul 3 al articolului 13 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Comisia are activitate permanentă, este formată dintr-un preşedinte şi 8 membri, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor din cadrul Ministerului Justiţiei, numiţi prin ordin al ministrului justiţiei. Lucrările Comisiei nu sunt publice, acestea se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 3 membri şi sunt prezidate de preşedinte, iar în lipsa acestuia, de către un membru desemnat de acesta.”

4. După articolul 14 se introduce un articol nou, art. 141 cu următorul cuprins:
„În cazul cererilor formulate potrivit art. 101, verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 8 lit. b), c) şi e) de către Comisie se face în termen de cel mult 5 luni de la data înregistrării cererii.
Art. II – Cererile depuse în temeiul art.101 şi aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă vor fi soluţionate potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.

Vezi si LEGE Nr. 21 din 1 martie 1991 *** Republicată Legea cetăţeniei ... -

INFO:
Băsescu insistă în problema cetăţeniei române pentru basarabeni
FLUX - Cotidian Naţional Nr.132 din 27 septembrie 2007

Preşedintele României, Traian Băsescu, consideră că actuala procedură de acordare a cetăţeniei române pentru populaţia Moldovei este una anevoioasă, care ar trebui substanţial îmbunătăţită. În context, şeful statului român a cerut Guvernului României simplificarea la maximum a procedurii de acordare a cetăţeniei, având în vedere “obligaţiile morale pe care România le are faţă de cetăţenii Republicii Moldova”.
Potrivit unei informaţii difuzate de postul de radio BBC, preşedintele Băsescu a solicitat Guvernului României reanalizarea chestiunii cetăţeniei române pentru populaţia Republicii Moldova. “Având în vedere că pe piaţa forţei de muncă în Uniunea Europeană există un deficit de 20 de milioane de oameni, nu văd de ce România nu ar contribui la acoperirea acestui deficit, liberalizând aproape acordarea cetăţeniei către cetăţeni ai Republicii Moldova, fie că sunt de origine română, fie că sunt de origine rusă,” a mai declarat preşedintele României.
Sursa citată mai precizează că la începutul lunii septembrie, guvernul a modificat Legea cetăţeniei prin ordonanţă de urgenţă, simplificând procedurile de depunere a actelor în vederea redobândirii cetăţeniei. „Nu au fost modificate însă şi condiţiile de acordare, care prevăd în continuare un minimum de patru ani de rezidenţă în România pentru cetăţenii Republicii Moldova. De asemenea, legea prevede ca o condiţie “cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială”.
Până în 2001, circa 100.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova, ai căror părinţi sau bunici fuseseră cetăţeni ai României, indiferent de etnie, au redobândit cetăţenia română. După 2002, procedura de redobândire rapidă a fost suspendată şi de atunci doar 2500 de cetăţeni ai Republicii Moldova au redobândit cetăţenia României”, consideră BBC.
Igor BURCIU

Foto: FLUX

Sursa: blogul lui Victor Roncea

Sustinatorii lui Gigi Becali se roaga pentru vrajmasi si pentru cei din inchisori

Vezi www.libertate-pentru-gigi-becali.blogspot.com

PD-L vrea sa ne impuna carti de identitate si bancare cu cipuri biometrice

Cartile de Identitate cu cip sunt deja aprobate in Parlament. Mircea Toader minte in lant in Saptamana Mare. Cititi si va cruciti:

Liderul grupului PD-L din Camera Deputatilor, Mircea Toader, a declarat, miercuri, ca alaturi de cativa colegi, doreste sa prezinte Guvernului o initiativa legislativa prin care sa se extinda forma pasapoartelor biometrice si la cartile de identitate, cu adaugarea unui cip care sa permita accesul in sistemul informatic bancar, relateaza NewsIn.
Mircea Toader a precizat ca PD-L sustine necesitatea aprobarii ordonantei guvernamentale privind pasapoartele electronice, aratand ca disputele de natura religioasa create in jurul acestei ordonante sunt "fara sens". "Nu am facut altceva decat sa respectam conditiile si termenele prevazute de UE", a precizat reprezentantul PD-L."PD-L sustine aceasta ordonanta de urgenta, mai ales ca sunt achizitionate si echipamentele. Acest sistem de pasaport ar trebui extins la sistemul de evidenta a populatiei, la cartile de identitate, cunoscand de acum ca aceste carti de identitate sunt relativ usor de falsificat", a sustinut Mircea Toader, adaugand ca ar putea promova, impreuna cu alti colegi si cu Guvernul, o initiativa prin care sa se extinda aceasta forma de pasaport electronic chiar la cartile de identitate, cu posibilitatea introducerii unui cip care sa-i permita proprietarului si accesul in sistemul informatic bancar.
"Este o initiativa a mea si a catorva colegi, vrem sa o sustinem, sa o prezentam Guvernului. Este numai o idee, analizandu-o cu cei de la Directia de Pasapoarte am discutat si despre posibilitatea aceasta, daca se poate din punct de vedere tehnic", a precizat Toader.
Liderul PD-L a prezentat cateva avantaje ale unui astfel de sistem, aratand ca nu poate fi falsificat, iar datele suplimentare pot fi de ajutor in unele cazuri, cum ar fi accidentele, catalogand drept "o poveste" ideea ca, avand astfel de acte de identitate, posesorii ar putea fi urmariti.

Marius Oprea, omul de casa al lui Tariceanu, stipendiat si de Guvernul Boc

Scris de George Roncea
Multifuncţionalul Marius Oprea, omul de casă al fostului premier Călin Popescu Tăriceanu, îşi continuă fulminanta carieră sub bagheta premierului PD-L Emil Boc, conducånd în continuare o instituţie guvernamentală numită pompos Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului în Romånia. Reducerea bugetului Cancelariei primului ministru nu a afectat şi sinecura lui Marius Oprea, singurul secretar de stat liberal prezent şi în actuala guvernare, a cărui activitate principală pe vremea lui Tăriceanu era concentrată asupra „demascării“ lui Traian Băsescu, scotocit la dosar, la biografie şi la familie, inclusiv soţia acestuia, Maria Băsescu, fiind vizată de „dezvăluirile“ „vånătorului de securişti“ Marius Oprea. Institutul acestuia s-a „ilustrat“ pånă în prezent printr-o lucrare penibilă, un aşa-zis „manual de istoria comunismului pentru elevi“, lansat anul trecut, plin de date eronate, de „informaţii inexacte şi confuze, greşeli şi exprimări neclare“, incluzånd „datarea greşită a unor evenimente importante, cum ar fi conferinţa de la Ialta sau acordul de procentaj de la Moscova“ pentru a cita opiniile apărute în presă imediat după apariţie.
Marius Oprea, şef al Institutului pentru Studierea Crimelor Comunismului, consilierul personal pe probleme de securitate al primului ministru Călin Popescu Tăriceanu, este autorul unei biografii politice a ascensiunii lui Traian Băsescu (în curs de apariţie la Polirom) de nu mai puţin de 688 de pagini, care va fi lansată la debutul campaniei electorale pentru prezidenţiale. Informaţia a ieşit la iveală ieri, cu ocazia unei alte lansări de carte a studentului lui Zoe Petre, fosta maşteră a Biroului de partid al Universităţii Bucureşti. Cartea dedicată lui Traian Băsescu a intrat deja în circuitul de mediatizare de masă fiind prezentate nu mai puţin de şapte episoade în Observatorul Cultural, revista patronată de unul dintre membrii de vârf ai GDS, avocatul de succes George Muşat. Aceeaşi revistă l-a premiat recent, pentru un volum de... poezie, pe Marius Oprea, policalificat în de toate, cercetător, om politic, istoric, arheolog, „vânător de securişti“ - suspectat la rândul său de turnătorie.
Volumul său dedicat preşedintelui României „argumentează o idee mai explozivă, cum ar fi rolul Securităţii în inventarea lui Băsescu şi mai ales în propulsarea lui în viaţa politică post decembristă“ - pentru a cita din reclama cărţii.

Secretar de Stat liberal în Guvernul Boc(?)
Situaţia este cu totul inedită deoarece, astfel, premierul Boc va finanţa un mijloc de atac la adresa lui Traian Băsescu întrucât Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului, (IICCR) unde este preşedinte liberalul Marius Oprea, cu rang de secretar de stat, se află în subordinea directă a primului ministru.
Institutul pentru Investigarea Crimelor Comuniste în perioada Guvernării Tăriceanu şi-a folosit resursele pentru a căuta Dosarul de Cadre al preşedintelui Traian Băsescu la Arhivele Naţionale de la Constanţa, dosar în care s-au căutat posibile pete în vederea folosirii eventualelor date compromiţătoare împotriva lui Băsescu. N-au găsit nimic, dar asta nu înseamnă că Oprea a şi renunţat...
IICCR este o instituţie bugetofagă creată de Tăriceanu ca o replică la Comisia Tismăneanu, la rândul ei o copie a institutului-fantomă, zis al „revoluţiei“, creat de Ion Ilici Iliescu. Oprea a făcut parte şi din Comisia Tismăneanu, găzduită sub pulpana preşedinţiei, dar şi din numeroase alte comiţii şi comitete - membru al Grupului pentru Dialog Social, fost membru al Consiliului Naţional al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (un pui al Reţelei Soros), a mai fost şi consilier de stat al preşedintelui Emil Constantinescu (1999-2000), director al IRIR (2002), dar cea mai interesantă poziţie pe care a deţinut-o acesta a fost de consilier de stat pe lângă Cancelaria Primului Ministru Tăriceanu, unde avea în calitate de „specialist pe probleme de siguranţă“ acces la decizii ce puteau influenţa securitatea naţională a României, deşi nu a întrunit cerinţele de încredere pentru a beneficia de cerificat din partea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat.
Faptul că i-a fost refuzat ORNIIS-ul spune multe despre acest personaj controversat, cu apucături ciclotimice, susţinător furibund al generalului Dan Voinea de exemplu, cel care a îngropat şi tergiversat un deceniu Dosarul Mineriadei, pentru a-l scoate basma curată pe Ion Iliescu, cel care l-a adus la „procesul Ceauşescu“ în calitate de om de încredere al grupului conspiratorilor sovietici.
Marius Oprea s-a întrebuinţat intens inclusiv pe tema Băsescu, coborând până la răscolirea trecutului soţiei lui Traian Băsescu, Maria Băsescu, în acelaşi Observator Cultural acuzându-l pe tatăl Primei Doamne a ţării că a fost „securist“ şi „miliţian“.
Nu putem decât să-i urăm succes pe mai departe prolificului autor, copil de suflet al Zoei Petre, „vânător de securişti“ sau ce-o mai fi fiind el.
http://www.curentul.ro/