Dreptate pentru fostul detinut politic si erou de razboi Stelian Chiper Baltatescu, cel care a infruntat-o in lagarele sovietice pe Ana Pauker!

Luni, 10 octombrie, are loc la Tribunalul Braşov – Secţia Civilă o ultimă înfăţişare în procesul intentat de Luminiţa Andrei (fiica fostului deţinut politic Stelian Chiper Băltăţescu, care a îndurat timp de 13 ani chinurile temniţelor comuniste) statului român, prin care acasta solicită, conform Legii nr. 221/ 2009, despăgubiri statului român  pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării curajosului luptător anticomunist.

În mai 1942, Stelian Chiper Băltăţescu se înscrie voluntar in regimentul 9 Infanterie, iar în 15 august ajunge pe frontul rusesc. Participă la luptele de la Cotul Donului, unde este rănit, iar în noiembrie 1942 cade prizonier împreună cu alţi 5.000 de ofiţeri şi soldaţi români, ajungând în lagărul de la Oranki, dar şi la Susdal şi Gronki. A refuzat oferta rusească de a face parte din una din cele două divizii, “Tudor Vladimirescu” sau “Horia, Cloşca şi Crişan”, adică să aduca în ţară comunismul pe tancurile bolşevice şi astfel să se întoarca la familie. În lagarul Gronki, de doua ori a avut conflicte directe cu Ana Pauker, şefă a facţiunii comuniste moscovite, devenită mai apoi ministru de externe. Atitudinea lui a micşorat numărul celor care s-au înscris în divizii, fapt care l-a costat 208 zile de carceră, fiind înfometat, bătut, izolat, păzit de soldaţi cu mitraliere şi câini lup dresaţi sa ucidă. 

După plecarea diviziilor către România, în 1946 au mai rămas în lagăr 860 de ofiţeri români care, pentru a fi eliberaţi au recurs de nenumărate ori la greva foamei, peste 70 de zile în total, cea mai lungă perioadă fiind de 14 zile, în urma căreia au fost repatriaţi la 12 mai 1948. Urmărit de Securitate, din 14 octombrie 1948, pleacă fugar în apropiere de Râmnic, unde–şi sapă o grotă sub o cocină de porci. Acolo stă până la ziua sa de naştere, 24 martie 1949, când este prins de oamenii Securităţii, care intâi au încercat să-l împuşte. A fost scos din ascunzătoare, bătut bestial cu patul puştilor şi cu picioarele, legat de mâini cu sârmă ghimpată şi târât şase kilometri în spatele unei căruţe. A fost dus într-o cameră întunecoasă a sediului Securităţii din Rm. Sărat. Voiau să-şi recunoască vina de a fi legionar, cu toate că nu era. Este  transportat în lanţuri şi cătuşe pe la mai toate penitenciarele României, respectiv Râmnicul Sărat, Galaţi, de-a lungul Canalului Dunăre-Marea Neagră, minele de plumb de la Cavnic, Jilava, Gherla, Lugoj, Aiud, peste tot primind acelaşi tratament barbar, înfometat, ţinut în frig şi umezeală, în celule cu pereţii mucegăiţi, lângă hârdăul cu excrementele deţinuţilor, care nu era niciodată golit la timp, în spatele uşilor grele bine ferecate, unde nu pătrundea lumina soarelui, supus la muncă forţată peste puteri. Toate aceste suferinţe le-a suportat deaoarece susţinea că sistemul comunist nu va însemna decât îngrădirea libertăţilor, distrugerea valorilor poporului român, dezbinarea sa, îndepărtarea de credinţa strămoşilor, falsificarea istoriei, sărăcirea şi slăbirea României.

După pensionare, Stelian Chiper Băltăţescu scrie continuu. În închisoare, ungea fundul gamelei cu o peliculă de săpun, apoi cu un băţ de chibrit scrijelea versuri, pe care apoi le memora, operaţiune pe care o repeta de mii de ori. Astfel s-au născut lucrările “Asasinări de conştiinţe”, “Divina iscusinţă sau Poemul regilor”, “Flori şi spini”, “Emancipare sau declin”, “Destăinuirile unui pribeag”, “Arc peste timp-umbrele tiraniei-  istoria captivităţii ofiţerilor români în URSS”, “Testament”, toate însumând mai bine de 30.000 de pagini.
După evenimentele din decembrie1989, Stelian Chiper Băltăţescu a solicitat repunerea în drepturi şi a cerut despăgubiri statului român pentru suferinţele îndurate sub regimul comunist.                      

- informatii furnizate de Luminiţa Andrei

La varsta de 99 de ani, fostul detinut politic povesteste despre torturile din inchisorile comuniste. "Dupa primele lovituri, eu nu mai simteam durerea. Imi spuneam doar «Doamne, Iisuse Hristoase, ajuta-ma sa trec si peste asta!»"

Condamnat la moarte de comunişti pentru că ar fi pregătit o revoltă împotriva regimului, bucovineanul George Ungureanu a fost bătut de torţionari timp de peste un an. A scăpat în 1964, dar a trăit mereu cu securiştii pe urme. Bătrânul în vârstă de 99 de ani îşi povesteşte viaţa cu o luciditate remarcabilă, dar spune că secretul longevităţii constă în faptul că n-a urât pe nimeni.

„M-am născut odată cu Titanicul, în aprilie 1912", îşi începe povestea George Ungureanu, bucovineanul ajuns în pragul unui secol de viaţă de-a lungul căruia i-a fost dat să trăiască toate ororile aplicate semenilor de bestiile comunismului timpuriu din România. Acum, la 99 de ani bătuţi pe muchie, istoriseşte cu o precizie remarcabilă zecile de momente care i-au marcat destinul extraordinar.

Vine cu o mulţime de date menite să confirme că memoria nu i-a fost afectată câtuşi de puţin de traumele îndurate. 75 de anchetatori securişti, „fiecare cu metoda lui de tortură, fiecare antrenat să lovească o altă parte a corpului". Perioada: 24 ianuarie 1959 - 3 aprilie 1960. Locul: temniţele de la Suceava ale Securităţii. Periodicitate: zilnic. „Loveau în mine de parcă desfăceau lemne. Un an şi trei luni de zile. Nişte călăi, bestii adevărate. Eram acuzat de insurecţie armată, că m-aş fi răsculat înarmat împotriva republicii", explică Ungureanu.

Nu şi-a putut asuma o minciună nici chiar legat de mâini şi de picioare, imobilizat cu o stinghie prinsă sub genunchi şi bătut la tălpi, la ceafă sau peste şira spinării. A urmat procesul. O făcătură sumară, cu martori mincinoşi. Unul singur s-a răzvrătit împotriva minciunii. „Îl chema Gavril Mândrilă, a fost primar în Câmpulung Moldovenesc. Un om mândru şi drept. Avea 86 de ani atunci. «Dacă toţi oamenii ar fi cinstiţi şi harnici precum Ungurenii ăştia, atunci voi nu v-aţi mai găsi rostul în lume», a spus el la proces. A fost scos afară din sală şi bătut crâncen. A murit la câteva zile după ce a ajuns acasă", detaliază bătrânul.

Bătut de câte două ori pe zi

George Ungureanu a fost condamnat la moarte şi trimis la Jilava. Avea 47 de ani. „Cazat" în camera zero, oribila încăpere de numai doi metri lăţime şi patru lungime destinată deţinuţilor deposedaţi de orice drepturi, osândiţi să moară-n chinuri, aflaţi la dispoziţia călăilor torţionari. „Eram 14 oameni în acea cămăruţă. Am stat închis acolo 401 zile şi nopţi. Un bec ardea în tavan permanent. Ne băteau în două reprize pe zi, câte cinci călăi. Veneau peste noi când se schimba tura, la ora 6.00. Strigau «culcat!» când intrau şi dădeau cu bâtele în noi până oboseau. Urlau unul la altul «Omoară-l, omoară-l!». Era ca un concurs. Mâncam o spălătură de arpacaş sau fasole, în care găseam resturi de şobolani şi de gândaci. Ne făceam nevoile într-un hârdău pe care-l goleau când îşi aduceau aminte", îşi istoriseşte bătrânul drama trăită. Tovarăşii de suferinţă cădeau unul câte unul. Credinţa i-a dat lui George Ungureanu forţa de a rezista.

„Dumnezeu m-a salvat de la moarte"

 

George Ungureanu (centru, sus), la vânătoare cu prietenii

„Există Dumnezeu, să ştiţi, să nu vă îndoiţi! Voi sunteţi tineri, nu ştiu ce gândiţi, dar vă spun eu că aşa este. Există forţa asta. După primele lovituri, eu nu mai simţeam durerea. Îmi spuneam doar «Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mă să trec şi peste asta!». Dumnezeu m-a salvat de la moarte", mărturiseşte condamnatul la moarte. De mic a fost educat în spirit religios. „Mama, sfânta mea mamă, mereu îmi spunea: «să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea în Dumnezeu, dacă vrei să fie alături de tine»", adaugă bătrânul.

Cronicara Simona, ucenica meşterului Nicolae Purcărea, ne redă o lecţie de viaţă primită de la fostul deţinut politic

"Dragă, uite, să îţi spun ceva: noi în inchisoare eram vreo 200 de inşi într-o camera. 200 de trupuri. Cu greu puteam ajunge dintr-un capăt în celălalt al camerei, iar când ajungeam, ajungeam osteniţi pentru ca simţeam fiecare cot, fiecare os mai proeminent al celor care se aflau << în drumul nostru >>, ba în cap, ba în spate şi normal, de la un moment dat, devenea enervant. Pentru că nu era uşor deloc. Dar am învăţat să ne acceptăm. Ne-am tolerat şi ne-am iubit. Şi uite acum, după atâţia ani, încă ne întalnim cu mare drag la AFDP, încă suntem la fel de buni prieteni şi aşa vom rămâne. Pentru că la o anumită vârstă, şi într-o anumită împrejurare trebuie să înveţi să te autoeduci. Şi chiar pentru cei care au fost de partea cealaltă şi <<>>, mai este loc de un <<>>"

Nicolae Purcărea

Îmi pare rău că memoria mea nu este atât de competentă pe cât aş fi avut nevoie pentru fiecare oră pe care o petrec alături de domnul Purcărea. Sunt multe lucruri pe care dânsul ni le-a povestit şi din care am învăţat. De multe ori îmi promit că voi ajunge acasă şi vă voi povesti şi vouă măcar câteva din minunatele lui vorbe, însă parcă magia cuvintelor se opreşte acolo în cămăruţa aceea atât de caldă, cu atâtea motive populare, unde nu există calculator, internet, răutate. Toată magia vine din glasul dânsului, glasul lui Moş Nicolae şi oricât de mult aş încerca să redau asta printr-o postare, n-aş reuşi în veci.

Sursa: http://epiloguri.blogspot.com/

Fostul detinut politic Nicolae Purcarea: Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor!

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor. Şi ne mai ţinea ceva în echilibru: credinţa noastră că într-o bună zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porţile ferecate ale temniţelor vor cădea şi ele. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat. Miracolul s-a realizat. Dumnezeu nu a lăsat răul să-L învingă.

Doar IPS Teofan mai are "o mana calda" pentru calugarul care l-a crestinat pe Nicolae Steinhardt. Ultima "inchisoare" a calugarului Dobzeu

Intr-o camera mica din chiliile Manastirii Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi, Catedrala Episcopala, imbracat in straie negre, calugaresti, cu barba sura, lunga, care tradeaza parca anii grei ce apasa asupra sa, sta parintele Mina Dobzeu; mai slabit acum, la virsta de aproape 88 de ani, dar plin de intelepciune si inca vioi in privire. Singura sa grija o reprezinta rugaciunile si cartile sale, cele mai dragi lui, prin care poarta legatura cu credinciosii, prin care isi savirseste misiunea de preot, de calugar.

Anii de detentie in inchisorile comuniste, cauzati de iubirea de Dumnezeu si de biserica ortodoxa, dar si botezul lui Nicolae Steinhardt au fost si sint recomandarea sa in ochii credinciosilor. La 88 de ani, Mina Dobzeu pare sa fie o povara pentru calugarii din asezamintul monahal unde isi duce batrinetile. E in conflict de mai multi ani cu conducerea manastirii care ii pretinde sa isi doneze nici mai mult nici mai putin decit jumatate din toate drepturile banesti pe care le are, inclusiv din pensiile de veteran si detinut politic. "Nu vrea sa colaboreze", spune staretul manastirii. "Eu fac misiune, dau carti gratis. M-a costat 14.000 de lei noi numai cartea «Pentru o biserica dinamica», apoi mai sint si celelalte 11", afirma parintele Dobzeu, nedorind sa intre in detalii, caci, adauga, el stie sa uite si sa ierte. Comunistii au fost, se pare, ghinionul sau si in tinerete, si acum: in tinerete l-au incarcerat pentru ca a luptat impotriva lor, adica a Antichristului, cum spune venerabilul calugar. Acum, conducerea manastirii insista sa le dea jumatate din despagubirile pe care preotul le ia pentru suferinta din inchisori. Bani pe care el vrea sa ii foloseasca nu in interes personal, ci in folosul credinciosilor. Singura speranta pentru parintele Dobzeu este acum Mitropolitul de la Iasi, IPS Teofan.

Din pensia de fost detinut si de veteran isi tipareste cartile si le da gratuit credinciosilor

"Este nu doar nedemn pentru o fata bisericeasca, dar si lipsit de omenie sa ii pretinda jumatate din pensie pentru un blid de mincare. Parintele Mina este fost arhimandrit, fost veteran si detinut politic, e un preot luminat. Banii nu ii tine pentru el, ci da totul credinciosilor. A tiparit peste zece volume si le-a dat gratis pe toate", a precizat un preot din Husi, care ne-a adus la cunostinta situatia calugarului intrat in istorie dupa ce l-a crestinat in inchisoare pe filosoful Nicolae Steinhardt.

Preotul, care nu a dorit sa isi divulge identitatea, sustine ca l-ar fi gasit in mai multe rinduri pe parintele Dobzeu, bolnav de diabet si de alte boli, neingrijit cum se cuvine. "Cind a fost internat ultima data in spital, la Iasi, la Infectioase, l-am gasit intr-o stare jalnica. Nu stia nimeni cine este si fusese lasat ca vai de el, nu vorbise nimeni pentru el, era abandonat, in urina, tot o carne vie. Veneau la el in pelerinaj credinciosii, au venit preoti din tara, pina si din Ardeal, dar de la Episcopia Husilor nu stiu sa-l fi vizitat cineva in cele sase saptamini de spitalizare", a mai povestit preotul.

Staretul Manastirii "Sfintii Petru si Pavel" confirma ca are o situatie de conflict cu parintele Dobzeu. "Nu vrea sa colaboreze. Statutul manastirilor spune ca trebuie sa dea jumatate din pensia sa manastirii, pentru ca este preot aici, primeste cazare, masa, este ingrijit. Asa spun canoanele bisericii. El spune ca scrie carti, da doar un ajutor pentru masa, 250 de lei pe luna", a declarat parintele Veniamin, staretul manastirii. El a adaugat ca a venit la manastire ca ucenic al parintelui Mina, dar in timp s-a indepartat de el. "Il apreciez pentru toate lucrurile pe care le-a facut. Dar canoanele asa zic. Parintele Mina are pensie de 2.700 de lei", a sustinut preotul staret.

Parintele Mina, cu smerenie, a refuzat sa vorbeasca despre probleme sale, spunind ca "eu stiu sa merg pe picioarele mele, sa uit toate si sa iert". "Am pensie de veteran de razboi, de detinut politic si de preot. Monahii spun ca jumatate din pensie trebuie data manastirii. Dar la mine este altceva, este o exceptie, eu fac misiune, dau carti gratis. M-a costat 14.000 de lei numai cartea «Pentru o biserica dinamica», apoi mai sint si celelalte 11", a precizat parintele Dobzeu.

Contactat telefonic, episcopul Husilor, PS Corneliu Birladeanul, a afirmat si el ca parintele Dobzeu trebuie sa se supuna regulilor bisericesti. "In statutul bisericii se spune ca oricine din manastire trebuie sa plateasca jumatate din pensie, chiar si staretul", a declarat PS Birladeanul.

In fapt, calugarul Mina Dobzeu da intreaga sa pensie preoteasca manastirii, caci aceasta este de 174 lei, potrivit cuponului sau de pensie pe care ni l-a prezentat preotul din Husi. Insa doreste ca banii pe care ii ia de la stat in calitate de fost veteran si detinut sa ii tina pentru carti. "A impartit gratuit 17.000 de volume episcopiilor si mitropoliilor din toata tara, iar acum vrea sa mearga sa imparta si in Basarabia 3000 de volume", a mai adaugat preotul din Husi.

A fost incuiat in chilie in timpul vizitei IPS Teofan

Desi a evitat subiectul, parintele Mina Dobzeu a marturisit ca IPS Teofan l-a sprijinit tot timpul. In fapt, mitropolitul este singura sa speranta. „IPS Teofan este mina mea calda. Cind a fost intronizarea noului episcop eram bolnav si nu am avut cum sa particip la slujba. El a venit cu mai multi episcopi si m-a vizitat, s-a rugat aici", si-a amintit parintele Dobzeu.

Preotul din Husi sustine insa desi e prea smerit ca sa marturiseasca, Mina Dobzeu ar fi fost de fapt incuiat in chilie in ziua intronizarii episcopului Corneliu Birladeanu, spre a nu merge la slujba si a se plinge cumva IPS Teofan. "Eu personal am fost acolo, am incercat sa intru la el, dar era incuiat cu cheia, iar un frate calugar mi-a spus ca nu are voie sa il descuie. L-au tinut pina la 3 dupa amiaza fara mincare si nu i-au facut insulina", a povestit preotul din Husi, spunind ca parintele Dobzeu, care e parintele sau spiritual, i-ar fi marturisit cindva ca "a patimit dupa 1990 mai mult decit in vremea comunismului".

Chiar si bolnav, parintele Dobzeu este inconjurat de cartile sale, pe care le distribuie gratuit in tara, considerind ca aceasta este misiunea lui. Pina in prezent a publicat 12 titluri de carti, pentru tineri si pentru preoti. In curind va fi expusa in Vaslui o colectie cu 10 opere ale sale sculptate, dintre care trei cruci si icoane. Chiar in fata bisericii se afla o troita sculptata de el. Parintele Mina Dobzeu afirma ca la sfirsitul sau vor fi publicate memoriile sale si o alta opera de mare valoare pe care a incredintat-o Patriarhului si Mitropolitilor tarii, pentru a fi data scolilor teologice.

Cei care se simt sufocati de activitatea misionara a calugarului spun ca "ceea ce face el nu ar fi chiar de valoare", justificind-si astfel pretentiile ca duhovnicul lui Nicolae Steinhardt sa isi plateasca la singe mincarea si faptul ca-l au in grija la manastire. Daca parintele Dobzeu nu ar fi avut decit o pensie de 500 lei, cei de la manastire s-ar fi multumit cu 250, cit da el acum, economisind restul pentru misionariat. Inchisorile i-au sporit insa lui pensia, iar conducerii manastirii, i-au sporit pretentiile.

Incarcerat de trei ori de comunisti

Parintele Mina Dobzeu ascunde o poveste trista, a regimului comunist si a jertfelor la care a fost supusa biserica, manastirile si preotii evlaviosi care au slujit in acele vremuri. El, parintele Dobzeu, a fost unul din preotii care au infruntat regimul si a dat marturie pentru credinta sa si a bisericii sale, Biserica ortodoxa, cu pretul inchisorii. Parintele Dobzeu sustine ca a luptat de trei ori impotriva Antichristului, adica a regimului comunist, si de trei ori a fost inschis din acest motiv. Anul in care a fost hirotonisit diacon, 1948, a fost si anul in care s-a razvratit pentru prima data impotriva regimului.

"In anul 1948 m-am revoltat impotriva lui Antichrist, care a scos toate icoanele din biserici si manastiri. Am raspindit niste afise impotriva regimului. Am fost inchis si dus la Galati, pentru 11 luni si apoi 5 ani am stat in arest la domiciliu. Era peste tot fotografia lui Stalin, era imperiul lui. Atunci am avut un moment profetic, cind au venit rusii", marturiseste parintele Dobzeu. El a vazut puterea comunista ca acea entitate care s-a zbatut sa realizeze un stat pagin, facind trimitere la o expresie din Cartea Apocalipsei, "icoana fiarei celei dintii". "Aceasta era o lucrare satanica, cum se profetise in Apocalipsa. Trei sint care fac icoana fiarei celei dintii : Balaurul (Satan), Fiara (ideologia materialista atee) si omul faradelegii (Antichristul)", a spus parintele Dobzeu.

Icoana fiarei era Imperiul Sovietic, care a persecutat Biserica, Antichristul. A doua oara a fost arestat pentru atitudinea sa contra Decretului 410/1959, privind desfiintarea manastirilor si reducerea personalului monahal. "Antichristul s-a aratat in toata maretia sa, aici, in episcopia Husilor si a Romanului. A desfiintat toate manastirile, l-au otravit pe episcopul Grigore de aici. Eu eram in acel moment la Securitate, ma intrebau de ce bat clopotele. Si eu am raspuns ca probabil a murit episcopul, pentru ca era batrin. Am scris in toate centrele culturale ale tarii si l-am denuntat pe Antichrist. Am fost inchis 5 ani la Jilava si la Gherla, cu veterani de razboi din rasarit", povesteste parintele Dobzeu.

A fost astfel scos din manastire in 1959, exmatriculat din Facultatea de Teologie Ortodoxa pe care o incepuse in urma cu doi ani la Bucuresti si trimis in detentie la Jilava. "Era catre sfirsitul lunii februarie, cind deja avusese loc procesul meu la Tribunalul Militar din Bucuresti. In plina noapte, cu ochii legati, un numar de detinuti sintem transportati in duba de la Securitatea de pe Uranus, la inchisoarea Jilava. Dupa zanganiturile de arme ale soldatilor de paza si figurile incruntate, dupa injuraturi si lovituri, urma dezechiparea si perchezitia amanuntita. Apoi eram condusi in celula, in picioarele goale, pe zapada, avind pe noi numai indispensabilii", povesteste Mina Dobzeu in una din cartile sale.

Intilnirea cu Nicolae Steinhardt

Aici il intilneste pe Nicolae Steinhardt, inchis pentru ca refuzase sa depuna marturie impotriva filosofului Constantin Noica. Parintele Mina scrie ca motivul pentru care a fost condamnat Steinhardt atunci era acela ca facea parte din grupul intelectualilor, pentru clubul si convingerile lor crestine, in contradictie cu ideologia materialista atee.

"La acelasi penitenciar ma aflam si eu in acea perioada, in celula 18 de pe reduit. Era o celula foarte aglomerata, paturile, supraetajate la trei nivele, eu aveam patul la etajul al treilea; cind, intr-o noapte, usa se deschide si este impins un om cu bocceaua sub brat, inspaimintat si nedumerit, nestiind ce are de facut. Toate paturile erau ocupate, ba erau si cite doi in pat. Eu, observindu-l, i-am facut semn sa se urce la mine. El a gindit ca nu are altceva de facut decit sa se urce ca maimuta pe craca", noteaza parintele Dobzeu in cartea sa, "Pentru o biserica dinamica".

L-a recunoscut apoi dupa nume pe cel care facea parte din grupul de scriitori din Bucuresti si era singurul evreu. "Era un om respectuos si cu bune maniere. Desi nu era crestin, si nici de nationalitate romana, scriitorul Steinhardt s-a dovedit a fi un om cu demnitate, raminind alaturi de colegii lui din Uniunea Scriitorilor, aparind alaturi de ei o cauza dreapta", marturiseste parintele Mina.

Aici, in penitenciar, parintele Mina l-a botezat pe scriitorul evreu, fapt ce avea sa ramina in memoria tuturor si sa-l recomande pe calugarul Mina ca pe un bun parinte ortodox. "In celulele prin care ne-am perindat, dintre cei incarcerati, erau preoti de diferite confesiuni: romano-catolici, preoti ortodocsi, pastori calvini, evanghelisti, unitarieni, baptisti, adventisti, Martori ai lui Iehova. Insa de nici unul dintre acestia nu s-a atasat asa de mult. La dorinta lui, fara zabava, i-am administrat botezul", isi aminteste acum parintele Mina Dobzeu.

In cartea mentionata mai sus, el vorbeste si despre ceea ce a insemnat pentru sine botezul colegului sau de celula, Nicolae Steinhardt. "De cite ori mi se da posibilitatea sa evoc botezul parintelui Nicolae Steinhardt, mi se ofera prilejul de a evoca providenta, prin aceea ca eu am fost o mina intinsa din partea Bisericii Ortodoxe Crestine in numele Sfintei Treimi, iar fostul evreu, parintele Nicolae, sa fie o mina intinsa catre intelectuali si tineret si sa le spuna «Iata, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfintului Botez, ca Pavel pe Drumul Damascului»", scrie parintele Mina Dobzeu.

Dragostea de biserica a preluat-o Mina Dobzeu de la parintii sai, agricultori in Grozavesti, jud. Lapusna, in Basarabia. Mama sa a fost cea care l-a invatat sa citeasca de mic, de la virsta de 6 ani, pe litera veche, din acatistiere si datorita lor a intrat la manastire la virsta de 13 ani. "Tata, vazind ca sint mai bun la carte i-a zis mamei ca ar trebui sa ma fac calugar. La 12 ani se punea problema daca sa merg la scoala, dar parintii mei nu aveau bani si asa m-am dus la manastirea Hincu, tot in Basarabia", adauga parintele Dobzeu.

I-a scris sapte scrisori lui Ceausescu

Dupa botezul lui Nicolae Steinhardt, cei doi colegi de celula nu s-au mai intilnit decit in 1964, anul in care au fost eliberati de la Penitenciarul Gherla. In vizita la manastirea Sfintii Petru si Pavel, Nicolae Steinhardt si-a manifestat dorinta de a ramine, dar negasind intelegere din partea chiriarhului, a fost primit la Manastirea Rohia, unde a ramas ca preot, carturar si scriiitor.

Din 1969, parintele Mina Dobzeu a fost chemat sa slujeasca la Catedrala Episcopala din Husi, episcopie in cadrul careia a fost sfintit preot in 1955, dar la schitul Bradicesti. In anul 1971 a obtinut diploma de licentiat in Teologie. Din 1978 pina in 1988 a fost staret la Catedrala Episcopala a Husilor. In 1988 a fost arestat din nou, pentru 7 scrisori adresate direct lui Nicolae Ceausescu, cu privire la morala poporului roman si ateismul in comunism, a treia miscare impotriva Antichristului, numara parintele Dobzeu. "M-au pedepsit, m-au inschis 8 luni la Bucuresti. Dar rugaciunile noastre l-au doborit", a spus parintele Dobzeu.

Dupa 1989, parintele Dobzeu a ramas preot la Manastirea "Petru si Pavel", unde a indeplinit functia de consilier cultural-misionar al Episcopiei Husilor. Aici si-a continuat activitatea de misionariat, prin cartile sale, prin care incearca parca sa vindece ranile lasate de "regimul lui Antichrist".

Cristina Lucaci
Ziarul de Iasi

Martyria. Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”

Nicolae PURCĂREA: “Slujba Învierii te făcea să evadezi din cadrul strâmt al închisorii!”

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?
- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.
- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?
- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.
- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?
- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.
- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?
- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.
- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.
- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.
- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.
- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.
- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.
- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.
- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.
- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.
- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.
- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.
- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.
- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS

Sfinţii închisorilor. Mărturisire românească şi ortodoxă a fostului deţinut politic Nicolae Purcărea