Maria Diana Popescu: Stimate Prof. Dr. Adrian Botez, bine aţi venit! Să vorbim, vă rog, despre atmosfera care v-a zidit ca Om, Profesor şi Scriitor.
Prof. Dr. Adrian Botez:
Bine v-am găsit şi Doamne, ajută! „Atmosfera care m-a zidit"...M-am
născut, ca bucovinean din Bucovina de Sud, într-o vreme vitregă, pe
care, probabil, n-am conştientizat-o decât parţial, atunci - prin
bărbaţi cunoscuţi (mulţi, din acelaşi sânge şi Duh cu mine), bărbaţi
maturi şi cu priviri blânde, dar încăpăţânate, cu guri destinse în
zâmbete sincere, vizionare şi temerare, cu frunţi înalte şi demne - care
dispăreau, dintr-odată (ca luate de vânturi rele), din lumea asta,
precum personajele din Maestrul şi Maragareta al lui Bulgakov (încă nu
plecase Armata Sovietică din „casa noastră"), şi într-o familie cu o
istorie foarte încordată, marcată de martiri naţionalişti însângeraţi.
De mic am fost educat să fiu responsabil faţă de aceşti oameni „trecuţi"
şi faţă de această istorie: asta mi-a marcat toată viaţa, chiar dacă au
existat perioade în care nu m-am exprimat cu glas îndestul de limpede
şi vibrând de toate revoltele strânse. Mama şi bunicii după mamă m-au
învăţat să mă rog, cu tot sufletul - asta fac şi azi, nu pentru mine
doar, ci pentru ca lumea să se lumineze. Tata m-a învăţat să mă revolt,
tot din întreg sufletul. Eram prins de multe ori între nedumeriri, ca
între sloiuri. Dar Dumnezeu nu a lăsat să-mi fie strivit sufletul: de
mic, de pe la patru-cinci ani, am căpătat patima cititului - cumplită
patimă, pe măsura realităţii în care trăiam. Cititul a fost atât refugiu
pentru „regruparea" forţelor, cât şi „zonă" de lămurire şi limpezire a
sinusoidalelor lumii.
Bănuiesc că destinul de profesor de Română
şi profesor de crezuri, date fiind cele zise mai sus, era unul foarte
logic, pentru mine, aşa s-au străduit să mă convingă şi mentorii mei din
liceu: profesorul de latină, Nicolae Popescu şi profesoara de română,
Eleonora Murariu - dar eu m-am împotrivit, oarecum, şi mi-am dorit să
fiu medic vindecător. N-a fost să fie, în forma pe care eu mi-o
închipuiam, dar tot un fel de vindecător (de întuneric şi de ignoranţă)
este şi un profesor/ravi/rabuni. Eh, mă rog, asta se poate spune doar
despre cel care este profesor, care, precum preotul cel osârdnic, este
conştient de Misiunea sa înaltă şi autosacrificială. Pentru că, din
păcate, în/spre şcoli, vin prea mulţi nechemaţi: laşi, iresponsabili,
yesmani, care mai curând strică/distrug sufletele tinere, decât le
călăuzesc spre lumină. De fapt, şcoala de azi (din România, dar nu
numai) asta şi vrea: să-i distrugă şi să-i distragă de la misiune, atât
pe dascăli, cât şi pe cei care trebuie luminaţi-dăscăliţi. Aşa că, să
fii profesor adevărat, în România de azi, presupune să fii, în primul
rând, foarte bine zidit în crezurile tale şi neclintit luptător pentru
aceste crezuri. Şi asta, chiar dacă obrajii amândoi îţi vor fi
pângăriţi, zi de zi, de scuipaţii întregii lumi. Şi, care va să zică,
din aceste scrâşnituri şi încrucişări de săbii, s-a ivit scriitorul.
Profesorul cel cu crezul în inimă şi sabia în mână trebuia să ţină un
jurnal, găfâit şi, din când în când, extatic - al duelurilor şi
încăierărilor sale cu demonii lumii. Acum, când privesc în urmă, lucid
şi fără nostalgii zadarnice – mă şi mir, ba chiar grozav mă minunez -
cât de linear şi de logic s-a legat, cam totul, în viaţa mea, pe care,
la nivelul „solului", eu o resimţeam ca pe-o aventură „fiinţială" – nu
totdeauna limpede, în victorii ori înfrângeri - brutală, plină de
zgârieturi (cicatrizate de încăpăţânare!) şi teribil de smucită.
MDP: Cum a luat fiinţă CONTRAATAC şi căror ideologii slujeşte?
A.B.: „Ideologie"
este un cuvânt atât de compromis, în veacul acesta (ca şi în cel
trecut!, dar, în acesta, miasmele semanticii sale sunt mult mai grele,
otrăvitoare), încât vă voi spune, pe şleau: revista „Contraatac"
(numită, la primul ei număr: „Manifestul Eminescu"), care aproape de la
sine s-a întemeiat, în 1999 - dispreţuieşte, cu scârbă, orice ideologie!
- şi preţuieşte orice gest spiritual, întru Duh Românesc de întreagă şi
sinceră omenie, cinstit-truditoare întru aflarea Luminii. Cu ajutorul
Lui Dumnezeu, am ctitorit-o, apoi, am „înmulţit-o", după pilda hristică a
„talanţilor", ca răspuns la mizeriile scârbavnice permise de fardatul
intelectual Pleşu, în revista sa, „Dilema", împotriva Tatălui Limbii şi
Neamului Românesc Conştient - Mihai Eminescu. Am ctitorit-o, ca gest de
suire pe crucea destinului de Neam. N-am atacat, noi toţi, ca Neam – nu
atacăm, noi cei puţini, nici ca revistă, de cultură şi atitudine: noi
răspundem, precum cei provocaţi la duel. Mereu şi numai - am
„contraatacat" (în toată istoria: atât a Neamului Românesc, cât şi a
revistei). Numai că, în loc de spadasini, veacul nostru ni-l umplură
ciomăgarii şi ştiţi cât a pătimit Don Quijote-spadasinul şi lăncierul
onest, de pe urma zdravenilor mârlani, care-i răspundeau cu măscări şi
bâte bătucite, precum Duhul lor înghesuit! El nu s-a lăsat de crezuri -
nici noi n-o vom face, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Până la „ultima
suflare", cum se zice. Din păcate, această „ultimă suflare" se cam
apropie, şi lumea nu-i schimbată în bine (nici de noi, fireşte – cine
suntem noi, decât nişte fire de nisip? - dar, din păcate, n-o schimbă,
vizibil, nici nenorocirea, nici rugăciunile de foc ale Sfinţilor
Părinţi) - nu-i schimbată nici „nici cu-o iotă, nici cu-o cirtă"! Poate
că doar aparent nu-i schimbată, cine ştie? Dumnezeu ştie.
Bine,
aşa-i: probabil că n-am schimbat nimic, în lume, e-adevărat - dar, prin
această revistă, cei care au participat la ridicarea meterezelor şi la
săparea tranşeelor ei n-au putut fi schimbaţi, de furtunile sălbatice,
turbate, cu gust apocaliptic, ale acestei lumi! Trebuie să recunoaşteţi
că şi aceasta poate fi o mângâiere: Neclintirea crezurilor - într-o lume
a cameleonilor, a permanentei clintiri a caracterelor, a alunecărilor
hâde, fără stavila credinţei în Stâlpii Cuvântului Sfânt - spre genunile
beznei.
M.D.P.: Ca profesor, ca fondator şi director al unei reviste de cultură, cum evaluaţi starea învăţămîntului şi a culturii după 1989?
A.B.: Cei
care „diriguiesc" învăţământul şi cultura (în România şi în Lume), azi,
vor să distrugă Duhul Dumnezeiesc, Duhul Lui Hristos. Sunt porniţi şi
stârniţi, ca duhuri distructive, dintr-un „afară" diabolic - probabil,
după 2000 de ani de „prostire" şi intoxicare a creştinilor (şi nu doar -
dar creştinismul a fost „croit", special, ca religie a „excesului
mistic", sigur că benefic, în nevăzut - exces de toleranţă, şi de
iertare, şi de iubire... şi pentru toţi - deci şi pentru cei mai
crânceni duşmani - Rugare Fierbinte), sigur pe ei, foc de obraznici,
ţanţoşi şi aroganţi, precum Lucifer! „Plecaţi din pământul ţării
voastre! Descurcaţi-vă, cum ştiţi şi cum vă vine mai la-ndemână!" - aşa
ni se spune, din partea „diriguitorilor" acestora (atât de
suspicionabili de genocid spiritual), apăsat şi repetat, ca pentru
handicapaţi mental. Prefăcându-se, respectivii măcelari, că uită de
sfinţenia acestui pământ de Patrie, zămislit nu doar din păcatele
gloatelor, ci şi din autosacrificiul gloatelor şi ne-gloatelor (care
autosacrificiu n-a ţinut cont, niciodată, de „extracţia" socială, ci de
capacitatea de autojertfire, întru Duhul Hristic: ţăran ori cioban,
lângă boier - analfabet luminat, lângă condeier fierbinte-exasperat -
totul ţinea şi totul ţine de Revelaţie, nu de „surtuc" ori „opincă").
Slujba
şi Misiunea îmi sunt la Adjud, chiar lângă Mărăşeşti, acolo unde nu
creşte fir de iarbă decât din pământ sfânt, frământat şi frăgezit/rodit
cu sânge de martiri, deci, ştiu că, chiar asumându-mi riscul de a fi dat
afară din „învăţământul" de azi – trebuie să nu respect programul de
îndobitocire, al „statului" (cu stăpâni şi călăuzire dinafară!) - să
nu-i îndemn pe elevi să se „potrivească"/adapteze lumii, ci să strângă
(zi de zi şi ceas de ceas!) forţe, spre împotrivirea faţă de demonii din
lumea contemporană! O lume care-i îndeamnă să fie hoţi, escroci,
trădători (faţă de Dumnezeu şi de ţară/Patrie şi de oameni/semeni, dar,
pe cale de consecinţă, şi faţă de ei înşişi, egoişti, plezirişti,
într-un cuvânt, ne-oameni. Iar o „cultură" românească, ce este
condusă/administrată şi „oblăduită" (?!), în România, de către unguri,
este ceva absurd (m-am convins pe pielea mea) - cum la fel de absurd
este să nu existe, pentru această „cultură", un zdravăn „măturoi" al
Spiritului Critic. Unde sunt criticii acestui morman sufocant de
maculatură - poreclit, insidios - „cultură"?! Şi tot de domeniul
absurdului: să existe o Uniune a Scriitorilor, formată, 80%, din
impostori obraznici (uneori, chiar analfabeţi/agramaţi), dar care n-au,
prin compensaţie" (?), nici măcar un strop de talent - ori, măcar, de
bun-simţ şi cultură. Ambele, bunul-simţ şi cultura autentică, cresc din
aceeaşi rădăcină sfântă: cultul - nu, ăştia n-au niciun Dumnezeu şi,
deci, nicio ruşine şi nicio frică să facă absolut orice mârşevie şi din
cca 20% de creatori autentici, hărţuiţi şi umiliţi, parcă mai cinic şi
sadic decât înainte de 1989. U.S.R. îl refuză şi abia îl aşteaptă, în
România, pe Paul Goma, ca să-l scalpeze şi, apoi, să-l ardă pe rug, în
schimb, le înghesuie în poală, cadouri şi premii („naţionale", cică asta
este o blasfemie), unor pornografi, de felul lui Mihail Gălăţanu, unor
mediocrităţi „cu ştaif şi rude la Ierusalim", de tipul lui Mircea
Cărtărescu (cu care Nicolae Manolescu vrea să-l înlocuiască pe Mihai
Eminescu), şi îi cocoaţă în cele mai înalte posturi de decizie, pe nişte
monştri a-morali, de felul lui Pa(s)tapievici, căruia îi dă, drept
„director de onoare" al ICR-ului, pe cel mai sadic şi cumplit
anti-român, care a fost „inventat", cel puţin, până acum: pe Traian
Băsescu! Auzi, „Onoare" la Băsescu! N. Manolescu, şeful USR, este
principalul instigator (alături de Paul Cornea şi de Andrei Marga) al
înfăptuirii „manualelor alternative"- deznaţionalizante şi
despiritualizante, prin lipsirea poporului român de Istorie şi prin
distrugerea viziunii evolutiv-diacronice, asupra Duhului Creator
Românesc. Nu, nu trebuie să se mai poată aşa, adică, „să spunem Răului
Bine şi Binelui, Rău. S-a scos până şi ora de Dirigenţie, din orar - şi
mai avem pretenţie să se facă, în România, cultură şi educaţie.
M.D.P.:
„Dar oare-n toate, în lume, deodată ce lipseşte"? Se întreba
Saint-John Perse. Ce-i lipseşte românului ca să poată trăi omeneşte?
A.B.:
Nu-i lipseşte nimic. Are de toate, în Duhul lui, în Patria lui - dar nu
le ştie, pe toate câte le are. Habar nu are de ele sau ştie mult prea
puţin despre aceste sfinte daruri, faţă de cât i-a dat/dăruit Dumnezeu.
Deci, să-i dea Dumnezeu românului (dacă mai merită) puterea şi curajul
şi discernământul de a-şi cunoaşte darurile şi Harurile de la Dumnezeu –
şi de a şi le apăra şi înmulţi, prin strădania Duhului său ales. După
cum vedeţi, Sadoveanu avea dreptate, în opinia mea, când îl „cita" pe
Dumnezeu, în debutul Baltagului, referitor la aşa-zisa „impotenţă"
divină de a-i dărui pe Oamenii Muntelui Kogaion/Muntenii-Valahii/cei
negri/mistici: „Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o
inimă uşoară, ca să vă bucuraţi cu al vostru..."
M.D.P.:
De la Pericles încoace, în toate epocile, idealul uman a fost
„învingerea omului de către om". Uciderea diferenţei, „divide et
impera"..., toate acestea cum s-ar traduce în context?
A.B.:
Ia să se roage, deasupra capului fiecărui om de pe pământ, un Iustin
Pârvu, să zicem, şi să vedeţi cum vor dispărea toate tendinţele de
învrăjbire tâmpă şi egotistă, de laşitate, de lipsă de solidaritate
spirituală întru Bine şi tendinţele egoisto-hrăpăreţe - şi vor apărea
Duhul cel Bun şi de-tine/sine-dăruitor, şi Frumuseţea Gândului şi a
Simţirii. „Divide et impera" a fost o formulă valabilă, mii de ani, doar
pentru cei care au uitat să mai privească spre Cer - şi au stat, numai,
încruntaţi, nevăzând nici măcar pământul, cu raiul său miraculos!
„Divide et impera" nu poate fi valabil, spre pildă, într-un schit, acolo
unde e atâta rugăciune şi treabă a mâinilor şi slavă de Dumnezeu al
Creaţiei Lumii: „Ora et labora"! Nici măcar de manipulat nu-l poţi
manipula, pe omul care, prin Rugăciune, are în el „Calea, Adevărul şi
Viaţa".
Sursa: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1078-dialoguri-privilegiate-iv-prof-dr-adrian-botez.html