Doamna Aspazia Oţel Petrescu, cu gândul la Aiud: "Sub trufaşele ziduri străine se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie. Noi n-am murit!"

Sub trufaşele ziduri străine de duhul neamului creştin şi român se va auzi plânsul înăbuşit al pietrelor de temelie, căci le va fi dor de bunăcuviinţa şi smerenia bisericilor noastre străbune, unde se proslăvea Domnul veşnic simplu şi cucernic, fără dezbateri şi fără filosofii de pripas. Le va fi dor de dangătul de clopot răsunând în depărtări peste voevodale plaiuri mioritice.
Fraţilor, mă rog şi plâng de mila celor ce pun cununi de spini pe frunţile ce se închină unor valuri trecute din neam în neam, din strămoşi în moşi până în veacul de apoi. Unora ca aceştia doresc să le fac cunoscută atenţionarea maicii noastre Teodosia.

Noi nu suntem morţi!

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

(fragment din cuvânt rostit de doamna Aspazia Oţel Petrescu în numele fostelor deţinute politic, la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2009)

INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predica despre sensul Crucii a PARINTELUI SOFIAN BOGHIU, chemat la Dumnezeu, acum 12 ani, in ziua acestui mare praznic

“Frati crestini,

Ne aflam in continuare in fata sfintei Cruci impodobita cu flori, aici langa sfanta icoana a Tuturor Sfintilor, sfanta Cruce — continua putere a tuturor crestinilor care i se inchina si o cinstesc — asteapta de la noi acest respect. Despre sfanta Cruce s-a vorbit in aceste zile, dar nu s-a amintit de faptul istoric in care s-a intamplat cinstirea sfintei Cruci. Voi aminti ceva acum, apoi vreau sa va aduc aminte ca sfanta Cruce are doua intelesuri: sfanta Cruce ca obiect pe care a fost jertfit Iisus Hristos Dumnezeul nostru, deci altarul Lui, obiectul de osanda la rastignirea Mantuitorului, si al doilea inteles al sfintei Cruci este acela al suferintei. Crucea intotdeauna aminteste de rastignirea Mantuitorului. Foarte multe chinuri, cu foarte mare durere sufera Iisus pe Cruce. In seara aceasta vreau sa va amintesc faptul istoric al inaltarii sfintei Cruci si apoi sa vorbesc si despre intelesul ei ca suferinta.

Mantuitorul a patimit pe Cruce, apoi a inviat, apoi S-a inaltat la ceruri. Ierusalimul a ajuns curand loc de prigoana impotriva ucenicilor lui Iisus. Şi au trecut ani de prigoana, cei trei sute de ani de prigoana impotriva crestinilor... Şi a dat bunul Dumnezeu pace Bisericii dupa atata sange varsat, prin sfantul Constantin cel Mare care prin edictul de la Milan, dupa cum stiti, a dat libertate crestinilor, libertate egala cu a celorlalti cetateni ai imperiului. Un fapt foarte important pe care l-a savarsit sfantul Constantin, indemnat fara indoiala de sefii Bisericii de atunci: a intrunit primul sinod ecumenic, prin care s-au stabilit niste randuieli pentru viata crestina. Pentru ca intre ucenicii lui Iisus, crestinii, fiind prigoniti si traind viata in catacombe, separati unii de altii, au mai patruns intre ei niste intelegeri personale ale crestinismului — ori trebuia sa fie unificate, pentru ca si Hristos este Unul. De aceea s-a tinut sinodul I ecumenic, cum stiti, la anul 325.

In anul urmator, 326, sfantul Constantin roaga si trimite pe maica sa, sfanta Elena, sa mearga la Ierusalim, sa afle sfanta Cruce pe care S-a jertfit Mantuitorul Hristos, aceasta Cruce pe care sfantul Constantin cel Mare o vazuse pe cer alcatuita din stele, intr-un moment de grea cumpana pentru el, cand avea in fata un razboi greu cu Maxentiu. Rivalul lui de la Roma [avea] o armata foarte puternica, iar el avea armata putina. Şi in framantarea lui si in rugaciunea facuta catre Dumnezeu Mantuitorul Hristos, vede pe cer, ziua la amiaza, semnul sfintei Cruci, alcatuita din stele si sub Cruce scria: „In acest semn vei invinge” (…). Mantuitorul ii spune sa porneasca razboiul cu curaj, cu indrazneala, ca il va ajuta prin semnul sfintei Cruci. In cinstea acestei minuni, sfantul Constantin roaga si trimite pe maica sa, sfanta Elena, la Ierusalim, ca sa afle sfanta Cruce pe care S-a rastignit Mantuitorul Hristos.

Insa intre timp, sfanta Cruce fusese profanata. Ierusalimul, in cei trei sute de ani, cati au trecut de la Invierea si Inaltarea Mantuitorului Hristos, a fost bantuit de multe valuri de ura, [incurajate de] insisi imparatii romani, cum au fost Adrian si mai ales Iulian Apostatul, acel fost crestin, nepot al lui Constantin cel Mare, care a amestecat cu moloz locul unde a fost sfanta Cruce si a cladit acolo, pe locul ei, pe Golgota, un templu al pacatului, un templu al zeitei Venus, anume ca sa-­si bata joc de sfintenia Crucii. Incercase Iulian sa reconstruiasca Templul [lui Solomon] asa cum a fost, adica sa fie cu totul impotriva Mantuitorului Hristos, Care le-a spus ca nu va ramane piatra peste piatra din Templul lor, pe care l-au profanat prin viata lor netrebnica. Iulian a vrut sa ridice acest Templu din nou, insa Dumnezeu si-a tinut cuvantul: apareau niste flacari puternice de foc care topeau pe cei care se apropiau sa construiasca Templul impotriva vointei Lui. Insa sfanta Cruce ramasese profanata, ingropata in moloz (…), pana la anul 326. Sfanta Elena, ajunsa la Ierusalim cu o ceata de arheologi, de arhitecti, de oameni foarte intelepti, a inceput sa caute, sa se intereseze unde anume este locul Golgotei.

Astazi nu mai este Golgota de altadata, pe care a fost Iisus rastignit, ci marea biserica a Invierii, construita de sfanta Elena. Un etaj al bisericii aminteste de fosta Golgota. Sfanta Elena s-a interesat si a aflat locul unde a fost rastignit Iisus Hristos. Ştim din istoriile care s-au scris, ca sfanta Cruce fusese smulsa din locul ei si aruncata intr-o vale, intr-o prapastie si acoperita cu pietre si bolovani. Stratul de pamant depus pe sfanta Cruce era gros. Sfanta Elena a staruit foarte mult, a inceput sa sape si au sapat mult acolo, incat sapatorii obosisera, se saturasera de atata munca. Este si azi la Ierusalim, in biserica [de pe locul] unde au fost aceste sapaturi, intr-un mic amvon, o ferestruica. Astazi parca nu are nici un rost. Atunci, insa, sfanta Elena statea in acel pridvor, in acel amvon, sus si supraveghea lucrarile. Şi pentru ca muncitorii sapatori se plictisisera, arunca bani de aur, de sus, printre pietre. Banii, fara indoiala, intrau printre bolovani mai la adancime si ei sapau ca sa gaseasca banii. Au tot sapat asa, mereu, [sfanta Elena] aruncand de sus monede de aur, pana cand a ajutat bunul Dumnezeu si au ajuns la sfanta Cruce.

Erau de fapt trei cruci aruncate in dezordine. Au gasit si cuiele care au fost batute in picioarele Mantuitorului si cununa de spini, aruncata, strivita de bolovani. Insa… nu stiau care dintre cele trei cruci este a Mantuitorului Hristos. Şi au adus din cetate o bolnava, o doamna din aristocratia din Ierusalim, o doamna care era foarte grav bolnava, pe moarte, si au atins-o de fiecare din cele trei cruci. Cand s-a atins de o anumita cruce, s-a cutremurat putin si s-a vindecat pe loc. Atunci au spus: „Aceasta este Crucea Mantuitorului Hristos”. Aceasta o spune Eusebiu din Cezareea care era sfetnicul lui Constantin cel Mare si o spune Sozomen, un istoric din acea vreme [2].

Gasita sfanta Cruce in aceasta stare, patriarhul de atunci al Ierusalimului, numit Macarie, a luat-o cu cinste si, cu clerul care era atunci in Ierusalim, a ridicat-o pana in amvon si poporul tot striga: „Doamne miluieste”!

Atunci a fost in anul 326, 14 septembrie. Acest moment de inaltare a sfintei Cruci dintre bolovani, din prapastiile in care a fost aruncata si profanata de dusmani, aceasta inaltare cu cinste in fata crestinilor de atunci, a ramas pana astazi si a ramas din an in an, praznuita pana acum si pana la sfarsitul istoriei neamului crestinesc.