[...]
Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos,
atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră,
devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă
asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare,
crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea
mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un
mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este
înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească
căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii
lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău,
descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos
şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să
vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de
purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu
fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu
este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile
şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea
să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt
trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi
necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua
categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile
şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o
reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin
totala predare în voia lui Dumnezeu.
Vă
voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt
cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate
drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem
include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor
apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de
pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea,
jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească,
mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna
dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici
bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele
s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis
Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va
deschide Raiul ceresc.
De
vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum
le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în
particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt
fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un
exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca
un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea
în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din
Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri
şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul
său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi
revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri
şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului
şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd
în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.
„Dar
de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De
ce pe mine mă strîmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape
în toate? De ce eu mă frîng de durere, iar altul se mîngîie? Dacă
aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia,
fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea.
Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mîine,
iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri
şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la sfîrşit, şi
vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul
care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu
dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum,
dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da
şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi
deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba
zile senine. S-a întîmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?!
Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la
fel despre supărarea ta, şi te vei mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este
greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare fără motiv? Pleacă-ţi cît de
cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de
tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea,
nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decît
El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită,
şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa.
Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a
ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi
cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau,
printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea
să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi
să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre
acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi
oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va
răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi
dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă
credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre
binele nostru, şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit
Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!
Mai
bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie
care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te
că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti
suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu gîndul la cealaltă viaţă.
Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru
păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi
osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să
nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele
mele îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că
bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi
fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui.
Cînd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am
primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”
Aşadar,
indiferent de porţi soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi
necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu
recunoştinţă din mîinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor,
ori ca pe o cheie care deschide uşa în Împărăţia Cerească. Nu cîrti, nu
invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tînguirii zadarnice. Căci aşa se
întîmplă în nenorocire: unul începe să se tînguiască şi să cîrtească,
altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se
cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără
să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se
folosesc cum se cuvine de crucile care le sînt trimise şi pierd, astfel,
momentul prielnic şi ziua mîntuirii.
Domnul
le dă în mîini conlucrarea mîntuirii, iar ei o resping. I-a ajuns
necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca
această purtare să-ţi fie spre mîntuire, iar nu spre pierzanie. Pentru
aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare
în mişcarea gîndurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi
recunoştinţa, smereşte-te sub mîna puternică, pocăieşte-te,
îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu,
readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai
pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul
conştiinţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi
uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul
soartei pămînteşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi
în minte acest gînd şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru
ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întîmpine acolo milostivirea
veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp,
aceste gînduri şi sentimente sînt legăturile care leagă crucea noastră
de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri
mîntuitoare. Fără acestea, crucea rămîne tot în spatele nostru şi ne
apasă, dar nu are putere mîntuitoare, fiind despărţită de Crucea lui
Hristos. Atunci nu mai sîntem purtătorii de cruce care se mîntuiesc şi
nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. [...]
Dintre
cele trei feluri de cruci, v-am vorbit cîte ceva despre primul, despre
crucile din afară: suferinţele, nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi
spune cîte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe
acestea le întîlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune
Sfîntul Apostol: Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni
5, 24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au
răstignit aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta
cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le
strivi, a le dezrădăcina. De va înfrînge omul vreo patimă de cîteva ori,
o va face neputincioasă; de o va mai înfrînge de cîteva ori, o va
strivi; dacă încă o va înfrînge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu
ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este anevoioasă, amară
şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlîntată înlăuntrul nostru.
Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mîinile ţintuite, parcă i se
pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atît
este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate,
pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sînt străine, aşa de tare
s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încît au pătruns cu
rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre.
Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mîntuitor
şi această izbăvire nu se obţine altfel decît prin durere. [...] Care
patimă nu este dureroasă? Mînia arde, invidia usucă, pofta trupească
vlăguieşte, zgîrcenia nu te lasă să mănînci şi să dormi, mîndria jignită
roade ucigător inima; şi orice altă patimă - ura, suspiciunea,
gîlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru anumite
lucruri şi persoane - ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei, astfel
încît a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de
cuţit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situaţia omului căruia şerpii
îi înveninează sîngele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată
lumea le are. Cîtă vreme există mîndrie, există toate patimile, căci
aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu
fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la
altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi,
înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi
răstignit de patimi, însă nu spre mîntuire, ci spre pierzanie. Astfel,
purtînd patimile, te sfîşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ţi
produci singur suferinţă înlăuntrul tău, tot din pricina patimilor,
însă nu spre pierzanie, ci spre mîntuire? Este de ajuns să schimbi
direcţia cuţitului şi în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia
patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi
împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a
inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o
liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întîmplă cînd rana este acoperită cu
un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu
să-ţi depăşeşti mînia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti, te linişteşti,
dar dacă îi dai satisfacţie, multă vreme te vei frămînta. De a fost
cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă
iartă, pace dobîndeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a
aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui
Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice
patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îţi pricinuieşte
suferinţă. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte.
Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale!
Rupe această cruce construieşte-ţi o alta: crucea luptei cu ele. Şi îţi
va fi răstignirea pe această cruce spre mîntuire!” Toate acestea sînt
limpezi ca lumina zilei şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară.
Totuşi, faptele nu o îndreptăţesc întotdeauna.
Trebuie
să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de cîte o patimă, dar tot
îi dă apă la moară. Vede că, dîndu-i satisfacţie, îşi face din ce în ce
mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi
înşine! Altul chiar se pregăteşte de luptă cu patima, dar imediat ce
patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecît. Iar porneşte şi
iar îi cedează. Face de cîteva ori aşa şi rezultatul este acelaşi.
Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau
amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei,
promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de
cîte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu
fericire şi linişte, ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă
nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit
această experienţă, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea
noastră, că nu ne hotărîm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de
noi înşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel
mai mare duşman al nostru, este primul plod al mîndrei. Ne este milă de
noi înşine şi ne ucidem cu mîna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne
facem rău; şi cu cît mai rău ne facem, cu atît mai mult vrem să ne
facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne
însufleţim, aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea
răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a
poftelor. Să respingem mila de noi înşine şi să încălzim rîvna trudirii
de sine. Să avem o inimă de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi
celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase.
Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a luptei. Apucaţi-vă de
treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăţa totul. [...]
Ne-a
mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mîntuitoare pentru
noi, crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi
despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte
puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvîrşiţi. Ei
sînt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu
putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem
cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi
liniştindu-se cît de cît de frămîntarea lor dinăuntru, să creadă că a
făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici în
această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe
deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci
doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te,
curat, ca jertfă curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel
de jertfa I se cuvine Neprihănitului. [...]
Aceasta
este culmea desăvîrşirii creştine, la care este omul în stare să
ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, cînd
Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce
s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie
cu toate rînduielile vieţii pămînteşti şi ori suferă prigoane şi
chinuri, ori devin şi sînt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se
retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare,
lăuntrul lor este unul: sînt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai
cu Dumnezeu. [...]
Nu
mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus
numai ca să vă sugerez unde se află sfîrşitul, unde trebuie să fim şi să
ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea
sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns pînă la
această înălţime a vieţii duhovniceşti care ne-a fost menită şi care
este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi
alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă, se
continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună
cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în
Dumnezeu. Aţi murit - spune Apostolul - şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni
3, 3). Aici, totul se săvîrşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii
oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din
afară sînt aici nimic. Desigur că ele sînt un ambalaj cuviincios, dar nu
sînt un martor hotărîtor şi cu atît mai puţin, nu le nasc pe cele
dinăuntru. Atît de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este
decît superbul ambalaj al unui mormînt plin de oase!
Ştiind
acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem
să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte.
Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului (Marcu 15, 21), este
modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni
exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tîlharul cel
înţelept răstignit şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se
luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvîrşiţi, răstigniţi prin
predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tîlharului celui rău pe cine
reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi
sfîşie, îi răstignesc de moarte, nedîndu-le nici o bucurie şi nici un
fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre
aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tîlharul cel
înţelept sau cel ce îl imită pe Domnul Hristos, sau tîlharul cel rău,
din pricina patimilor ce te consumă?
Aşa
cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfîrşitul. Voi adăuga numai:
scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi
tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creştinii
adevăraţi, dacă au cîte o mîngîiere, aceasta este cu totul
întîmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează
suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie.
Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în Împărăţie, inclusiv în cea
lăuntrică. Primul, pas făcut aici - frîngerea voii dinspre rău înspre
bine, alcătuind inima pocăinţei - se reflectă într-o durere de moarte
pricinuită ranei produse de frîngerea voii, care va sîngera, apoi, pe
toată perioada luptei cu patimile şi care se va închide abia după
dobîndirea neprihănirii, care îl ridică pe creştin pe crucea
împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este
suferinţă, durere, strîmtorare. Putem spune că tihna este semnul
drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.
Cugetînd la
aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se
staţi în tihnă şi în mîngîieri? Cuvîntul lui Avraam către cel bogat este
în pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mîngîiaţi, iar
alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfînta Sa Lege; iar în cealaltă
lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mîngîia, iar
cei ce s-au mîngîiat vor suferi. Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem
voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?” Faceţi
întîi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au
alte treburi decît: azi să meargă la un bal, mîine la teatru, poimîine
la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel
de alte distracţii, trecînd de la unele plăceri la altele. Iar la ce
este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare
creştin, nici nu se gîndesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel
de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin
Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorînduieli din
afară?! Cum să crească? Arde oare lumînarea în vînt? Se plineşte, oare,
viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mîngîierile,
porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul
răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frîngerii inimii şi vei
deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei
fi luat de Stăpînul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi
prealiniştitelor Sale lăcaşuri. [...]
- din lucrarea ieromonahului Ioan - Cum sa ne mantuim? Dupa invatatura Sfintilor Parinti
