O grupare masono-securista vrea sa transforme Brasovul in capitala ecumenista a Romaniei

Tot mai multe cercuri ecleziastice sunt îngrijorate în legătură cu eforturile recente ale unor biserici protestante în direcţia reconcilierii ecumenice între creştinism şi islam. În tot mai multe zone ale lumii se face vorbire despre o nouă religie „crislam“. Practic, este vorba de o comuniune a creştinismului şi a islamismului sub aceeaşi biserică.

Partizanii noii mişcări „Crislam” susţin că oamenii de religie creştină nu-si pot iubi semenii, fără să fie în relaţii mai strânse cu ei. În Statele Unite al Americii, la sfârșitul lui ianuarie, două biserici diferite – Biserica Episcopală a Înălţării şi Lacul Avenue Biserica Baptista - au promovat în slujbele oficiate aceste idei.
Subiectul se pare că este discutat în cele mai înalte cercuri mondiale, crislamul fiind considerat o soluție care ar putea pune capăt conflictelor dintre cele două civilizații. Legătura dintre cele două lumi este Fecioara Maria – Miriam (mama lui Allah). Acest punct comun ar putea fi „cheia“ care ar putea deschide ușile celor două religii de către cei care încearcă realizarea unei astfel de comuniuni.
Braşovul, în centrul atenţiei. În acest context, în data de 26 decembrie 2010, la Brașov și-au făcut apariția, la ceremonia depunerii moaștelor Sfântului Gheorghe, la Biserica „Sfânta Treime“ din Șcheii Brașovului, șapte Mari Meștri care aparțin celor mai influente loje masonice ale lumii.
Chestiunea a fost remarcată și în cartea „Europa cu capul în stele și trupul însângerat“, semnată de Gheorghe Dragomir, fostul adjunct al șefului Serviciului de Informații Externe (SIE), în perioada 1990-1992. Dragomir susține în acest volum că „informații confidențiale atestă că prezența aleșilor (cei șapte mari maeștri – n.a.) la acest eveniment nu a fost întâmplătoare, ci confirmă interesul și atenția particulară ce se acordă Româ-niei de către inițiații lumii, considerând-o  «un tărâm sacru, Grădina Maicii Domnu-lui și Noul Ierusalim», care va lega spiritual Răsăritul de Occident, iar cultul Fecioarei Maria va fi liantul între Răsărit, Occident și Orient și simbolul religiei viitoare“.
Aici, tot ca o „coincidență“, apare faptul că Fecioara Maria A fost declarată protectoarea Brașovului de către Biserica Ortodoxă Română și cultele creștine…
De ce Fecioara Maria, pentru Braşov? „Oricine ştie puţină istorie a Braşovului cunoaşte că prima biserică a fost biserica evanghelică din Bartolomeu, cu hramul Sfînta Maria, în secolul al XIII-lea. A doua biserică din Braşov care a avut hramul Sfînta Maria a fost actuala Biserică Neagră, în secolul XVI. În Cetatea Braşov a predominat cultul catolic, care este mariologic, adică închinat Maicii Domnului, pe cînd cultul ortodox este hristologic, adică închinat lui Iisus Hristos. Motivaţia acestei propuneri este de pe poziţii catolice, şi cum în această perioadă ecumenismul este în floare, este normal. Asta nu înseamnă că din perpectivă ortodoxă ar fi rău, pentru că Maica Domnului este iubită şi la ortodocşi“, spunea preotul prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului, la acel moment. Prima biserică ortodoxă din Braşov care a primit hramul Sfintei Maria a fost Biserica Adormirea Maicii Domnului binecunoscută şi sub denumirea de „Biserica Ortodoxă Braşovul Vechi“. Biserica a fost sfinţită în data de 11 mai 1783.
Fecioara Maria este cel mai venerat şi mai iubit sfînt al creştinătăţii, cele mai multe biserici şi catedrale purtîndu-i cu bucurie numele. Maica Domnului se bucură de mare dragoste şi preţuire atât în rândul catolicilor, cât şi al ortodocşilor sau evanghelicilor. La Maica Domnului se roagă toţi credincioşii care au un necaz, sunt bolnavi sau nu-şi găsesc alinare.
În popor, se spune că Maica Domnului e mijlocitoarea noastră în faţa lui Dumnezeu, pentru că toate rugaciunile sunt auzite mai întâi de Ea, iar pe cele adevărate şi vrednice i le spune lui Dumnezeu. O cinstim pe Maica Domnului ca fiind Fecioară, pururea Fecioară, ca fiind Maica Mântuitorului Iisus Hristos, ca fiind ocrotitoarea familiei, ocrotitoarea copiilor şi ocrotitoarea părinţilor.
România, „grădina Maicii Domnului“. „Tradiţia oraşelor vechi şi a construcţiilor din lume, dar mai ales din Europa, este ca acestea să fie sub protecţia unui sfînt. Pe de altă parte, spaţiul românesc a fost socotit în toate scrierile din vechime «grădina Maicii Domnului».
Maica Domnului este Născătoarea de Dumnezeu şi ea este cea care mijloceşte calea spre Adevăr, Lumină, Viaţă. Iar acum, la sărbătoarea celor 775 de ani ai atestării documentare a Braşovului, cred că este un moment foarte nimerit pentru a consacra oraşul nostru Maicii Domnului“, spunea preotul Stelian Manolache, păritele paroh al Bisericii Sfinţii Mihail şi Gavril, unul dintre susţinătorii demersului prin care Fecioara Maria a devenit oficial patron spiritual şi ocrotitoarea Braşovului.     S.S.

Sursa: Brasovul tau

Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre reeducarea de la Piteşti

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

-fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)

Fostul deţinut politic Nicolae Purcărea: Bucuriile de spumă din închisoarea de la Aiud

După ani şi ani de puşcărie, nervii noştri ascuţiţi erau frânaţi de subtila şi nobila putere de înţelegere, care şlefuiseră sufletele noastre. Grea problemă era: cum să faci să treci pe lângă colţuroasele stări de spirit ale fiecăruia? Să vezi cum unul îşi roade unghiile, să vezi cum altul se agită nervos, să auzi cum unul râde zgomotos, iar altul tuşeşte de-şi varsă plămânii; că altul vorbeşte singur, adâncit în lumea lui (pe care nu o mai are); iar altul căuta tovărăşie cuiva pentru a-i tălmăci visurile, iluziile, închipuirile. Era o lume atât de pestriţă, şi totuşi… Ideea de mai bun, puţin conştientă, era vie în fiecare. Toţi eram robii aceluiaşi jug – cel comunist. Şi ardeam, şi ne măcinam, uneori ne demolam sufleteşte pierzând nădejdea; şi tot aşa, seara ne rugam fiecare cum puteam şi ne culcam îmbrăcaţi cum eram, ca a doua zi să o luăm iarăşi de la început. „Şi aşa au trecut în zbor anii. Radule, Radule!” (Radu Gyr)

Bucuriile de spumă, create de lupta omului cu el însuşi

Şi câte speranţe, câte amăgiri! Bucur Stănescu le spunea „bucurii de spumă”, create de lupta omului cu el însuşi, de a se regăsi, de a depăşi crunta realitate, de a ajunge la acel echilibru care să îţi dea puteri. Agăţat de muchia prăbuşirii să fii tot om, să revii la linia de plutire, să îţi găseşti verticalitatea.
Mă întreb, bineînţeles, după ani şi ani, cum a putut Steinhardt, monahul Nicolae de la mănăstirea Rohia, să scrie „Jurnalul fericirii”, când viaţa lui a fost aşa de zbuciumată? Sau a trăit „taina bucuriilor de spumă”? Este foarte greu de pătruns în tainiţele cele mai dosite ale sufletului omenesc. Sunt prea învolburate, cascade ce te rostogolesc în hăuri, sunt linişti amăgitoare. Rezişti dacă îţi găseşti echilibrul, dacă îţi găseşti „taina bucuriilor de spumă”. Şi noi îl aveam. Ştiam de dihotomia născută din lupta contrariilor, lupta noastră cu ideea comunistă. Noi – creştini, ei – atei. Noi – naţionalişti, ei – internaţionalişti sau, mai bine zis, fără patrie. Noi, cu dragoste creştină, încercam să aducem soarele în casa omului; ei, cu ura viscerală care îi mâna în luptă, să distrugă, să spulbere existenţa binelui, să nege existenţa spiritului. Noi cu binele – „ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-1 lăsa. Să laşi în urma ta zâmbete şi lacrimi de bucurie”. Ei cu ura, teroarea, frica, lăsau în urma lor durere şi lacrimi şi câte şi mai câte… De aceea, nu efemerul, amăgitorul zvon cotidian ne menţinea echilibrul, ci ruga către Cel Ceresc. Mila Domnului şi a Preacuratei Sale Maici o imploram. Şi ei ne-au adus la liman.


Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor


Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor. Şi ne mai ţinea ceva în echilibru: credinţa noastră că într-o bună zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porţile ferecate ale temniţelor vor cădea şi ele. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat. Miracolul s-a realizat. Dumnezeu nu a lăsat răul să-L învingă.
A dat Dumnezeu să pornesc şi eu spre Aiud. Am răsuflat uşurat. Ce mare binecuvântare! Să dau jos lanţurile. Era prin toamna anului 1959. Niciun semn de schimbare, de noi evenimente. Totul parcă intrase într-un fel de apatie. Liniştea de pe celular era morbidă. Nimic nu se mişca. Un mormânt în care uşile parcă erau capacele care închideau sau deschideau acest cavou. Gardienii acestor fantastice cripte alergau de la un capăt la altul. Cheile erau instrumentul cu care ei operau. Şi alergau de la o celulă la alta, ba deschideau şi luau pe câte unul, ba mai priveau pe vizetă. Şi pentru a nu se auzi paşii lor, ei erau încălţaţi peste cizme cu nişte papuci de postav. Mai aveau un ajutor, plantonul, omul care era dispus la orice, de la fapte minore (spălatul pe jos, măturatul, căratul hârdaielor şi dat masa), la fapte mari (umbla cu şoapta, cu pâra la domnul gardian). Plantonul, în plus, îşi făcea datoria. Putea face şi fapte bune, ca Luca Damaschin.
Celularul, vestitul celular de la Aiud, care de-a lungul anilor a comprimat vieţile a mii de osândiţi, a fost prezentat de Radu Gyr în poezia „Blestemul Aiudului”.
„Aiudule, Aiudule,/ Temniţă cruntă,/ fă-te, zăludule,/ piatră măruntă!
Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă!”
Ajuns la Aiud, am fost dus într-o celulă la etajul al treilea, din care nu am mai ieşit – am stat doar la izolare ani de zile. Celula era de doi metri pe patru. Avea câte două rânduri de paturi suprapuse, de o parte şi de alta, în care dormeam câte doi inşi într-un pat, iar la mijloc, între paturi, mai rămânea un loc îngust cât să treacă un om. Dar pentru că noi eram livizi şi scheletici ne strecuram şi câte doi, frecându-ne unul de altul. Uneori era şi o măsuţă în celulă, dar nu lipseau niciodată înmiresmata tinetă de murdărie şi butoiaşul de apă. Geamurile erau zăbrelite, încât în celulă era o semiobscuritate. „Prea multă lumină strică la bandiţi!”. Era şi un calorifer în celulă, dar funcţia lui a fost enormă. Nu s-a găsit cuvântul care să concretizeze valoarea imensă pe care avut-o de-a lungul anilor. A fost aparatul nostru de transmis (de comunicat) patru etaje pe verticală şi încă patru alături. Pe ţevile lui se vorbea, se învăţa şi se făceau cursurile universitare, căci Morse a devenit pentru noi limbajul universal.

Rasofora Neonila: Despre marturisire

Motto: “ştiu că n-am şanse să devin mărturisitor, da` măcar să-mi fac datoria de demagog!” – un creştin neaoş

Încerc o definiţie: mărturisirea cred să fie actul de prezenţă conştientă, cunoscătoare şi slăvitoare, a existenţei şi lucrării lui Dumnezeu; a cunoaşte pe Dumnezeu = a-L iubi = a fi una cu El prin har = a fi mărturia iubirii Lui.

Căsătorie se tîlcuieşte “altoire în vie”. Actul unirii prin har a doi oameni se numeşte taina altoirii în Via Lui, adică a lega rod prin El. Mărturisirea iubirii dintre doi oameni spune veşniciei: cred că Tu eşti Viţa cea Adevărată, fă-ne nouă apa vie a iubirii noastre în vinul Sîngelui Viu al Viţei Tale veşnice, leagă-ne pe noi într-un singur ciorchine, într-o singură boabă, într-o singură sămînţă, ca prin noi să curgă tainele Tale, veşnic, Amin!” Căsătoria este mărturisire.

Icoană a Sfântului Nicolae, pictată de Părintele Arsenie Boca la Biserica Sf Nicolae - Drăgănescu

A apărut revista ATITUDINI, nr. 20.

Locul epocii lui Mihai Viteazul în perspectivă istorică
de conf. univ. dr. G. D. Iscru
Asasinarea lui Mihai Viteazul
de Prof. dr. Cristian Alexandru Marin
Personalitatea lui Mihai Viteazul, zugrăvită din documente istorice
O faptă minunată din vremea lui Mihai Viteazul, columnă a biruinţei ortodoxe de Danion Vasile
Cunoașterea martirilor și adevărului istoric va trezi în noi și cunoașterea de sine
Interviu cu Părintele Justin Pârvu
Dumnezeu astăzi ne cere mărturisire
predică a părintelui Amfilohie Brânză
Retrocedările și prozelitismul catolicizant în România…
de Ieromonah Eftimie Mitra
Minunile și teoria cauzalităţii…
de Ioan Vlăducă
Televiziunea – „pâinea ” noastră cea de toată ziua ?
de Lt. Col. (r.) N. M. Popescu
Despre Artă și Creștinism sau Convertirea Artei
de Monahia Ecaterina Fermo
Amintiri despre a alege și despre cunoaștere
de rasofora Neonila

Pentru comenzi, accesaţi această pagină.

Predică a Părintelui Arsenie Boca la Sf. Ierarh Nicolae – mare făcător de minuni

„MILA SI ADEVARUL MERG ÎNAINTEA TA” Psalmul 88,14

Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinti ai crestinismului. Nu e nici sfântul Ioan Guradeaur, a carui sfânta Liturghie se savârseste mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele doua calitati ale marelui ierarh:

Dragostea de popor – pâna la sacrificiu, si Dragostea de Iisus – dragostea de Adevar.

Deci „mila si adevarul” pe care le-a trait ca ierarh, l-au facut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu 1-a facut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare 1-a gasit pe sfântul Nicolae în temnita. Prin edictul Împaratului de recunoastere a crestinismului ca religie de stat, de la anu1 313, sfântul Nicolae, dimpreuna cu toti crestinii de prin temnitele Imperiului roman, sunt pusi în libertate.

La anul 325, când Împaratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toata crestinatatea, printre cei 318 sfinti Parinti ai lumii si ierahi era si sfântul Nicolae.

Soborul s-a convocat pentru a stavili marea erezie a arianismului, care tagaduia divinitatea lui Iisus.

Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevar, care a si trecut masura. Caci sfântul Nicolae 1-a palmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: ca Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o faptura a lui Dumnezeu. Hulirea vrednica era de bataie, caci Arie sapa la temelia crestinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului sau. Ori crestinismul sta sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului sau.

Deci sfintii Parinti, amarându-se pentru palma pe care a dat-o sfântul Nicolae lui Arie, i-au luat omoforul arhieriei.

S-a aratat însa Maica Domnului unuia dintre îmbunatatitii Parinti si le-a poruncit sa-i dea omoforul înapoi, ca placuta a fost Domnului râvna sfântului Nicolae.

De atunci pe icoana sfântului Nicolae e zugravita Maica Domnului si Domnul Hristos, dându-i omoforul arhieriei înapoi.

Iata râvna pentru Adevar, cum n-au mai avut-o Parintii Bisericii. Dar tot râvna pentru adevar se pot socoti si interventiile energice, pâna la rafuiala si pâna la împaratul, când, în doua rânduri erau sa fie osânditi la moarte niste nevinovati.

Sfântul Nicolae i-a scapat de moarte. Iata râvna pentru dreptatea omului. Asa ceva nu poate face decât omul hotarât sa le ia locul. Dar acestia sunt sfintii: „pastorii cei buni, care-si pun sufletul pentru oi”.

Dar sfântul Nicolae nu s-a ocupat numai de grijile duhovnicesti ale turmei sale. El n-a vazut omul împartit, ca sa se multumeasca a se griji numai de o parte a omului. El a luat omul ca întreg, si pentru întreg omul s-a expus riscurilor si grijilor. Asa odata, fiind mare seceta, a alergat si a aprovizionat cetatea sa cu grâu, scapând oamenii de foamete.

De trei ori a scapat de mizerie si pacat pe un tata vaduv cu trei fete, aruncându-le bani pe ascuns, si asa le-a casatorit iubitorul de oameni, cu cinste. Si i s-ar mai putea pomeni din fapte, dar ne oprim aici.

***

Poate ca si aci sta o taina a sfinteniei lui: în capacitatea lui de a aduna suferinta. Suferinta pe care o aduna de la toti, îi facea iubirea mai stralucitoare, si acestea laolalta ard ca o faclie viata sfântului, care apoi, mai multa suferinta atrage, sporind focul iubirii sale de oameni. Suferinta si iubirea se cresc în progresie una pe alta, în sfinti. Asa se face ca inima lui era o mare în care se revarsau toate lacrimile si durerile pamântului si gaseau alinare. Cred ca aceasta e o taina a „luminatorilor lumii”.

De altfel toate minunile pe care le-a facut Dumnezeu oamenilor, dupa mutarea sfântului, nu au alta explicatie, decât ca sunt un raspuns pe care ti-1 da Dumnezeu, pentru iubirea lor de marele ierarh. Caci Dumnezeu e facatorul de minuni în sfinti Sai, indiferent daca sunt în lumea aceasta sau s-au mutat în cealalta.

Dar marea minune – si din ce în ce mai rara între oameni, e tocmai aceasta lumina a inimii, careia Dumnezeu nu-i pune hotar mormântul. De aceea Dumnezeu o lauda cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubitilor Sai: iubitorii de oameni, sfintii.

Dumnezeu o lauda cu faptele mai presus de fire.

Sa o laudam si noi… macar cu vorba!

de Ieromonah Arsenie BOCA