Ziua de 4 august (1919) a adus Românilor încoronarea biruinţei de la
Tisa. Era una din cele mai mari satisfacţii pe care Providenţa le
păstrează pentru popoarele greu încercate, care au dovedit tărie de
suflet în urmărirea unei idei drepte şi au ştiut să-şi încordeze braţele
şi să nu-şi cruţe sângele pentru izbândirea ei.
La ceasurile şase
seara, trupele diviziei întâia de vânători intrau în Budapesta şi ocupau
capitala maghiară. De-a lungul marelui bulevard Andrassy trec coloane
lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima oraşului, generalul
comandant al trupelor din Transilvania primeşte defilarea trupelor.
Niciodată un comandant n-a trebuit să facă o sforţare mai puternică, ca
să-şi înăbuşe, sub masca severă a şefului, explozia de sentimente ce
urcau din inimă, spre a se fărâma în lacrimi. Căci, în decorul grandios
al monumentalei străzi budapestane, se întrupa aevea cel mai măreţ vis
pe care îndrăznise vreodată să şi-l plăsmuiască o minte românească,
revanşa cea mai strălucită pe care şi-o putea lua un neam după o mie de
ani de silă, batjocură şi obidă.
În această zi neuitată de patru
August, soldaţii români trec în pas de paradă, în cântecul voios al
fanfarelor militare, prin inima capitalei maghiare, cucerită de ei în
luptă dreaptă. Ei defilează cu bărbăţie, călcând în picioare nu numai
pietrele străzilor capitalei, dar şi sufletul trufaşului călău de până
ieri. Mut şi resemnat se grămădeşte norodul maghiar pe trotuarele largi,
ca să privească spectacolul unic. Este istoria care se desfăşoară
răzbunătoare, nemiloasă, fatală. Este semnul vorbitor al unor vremuri
noi, a unor rosturi noi. Se prăbuşeşte o clădire pe care un maestru,
orbit de trufie, a durat-o pe temelia nesigură a silniciei.
Şi
trupele române trec mereu, iar primul lor pas răsună cadenţat, ca un
ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul
lor de triumf. Câte povestesc ele! Câte restrişti ale trecutului, câte
veacuri de suferinţă se răzbună în ceasul de faţă!
Comandantul
oştirii, înconjurat de statul său major, primeşte defilarea, răspunzând
ofiţerilor care salută cu sabia, stegurilor care se pleacă, soldaţilor
cari-i aruncă căutături voioase. Dar ochii săi alunecă visători peste
peste rândurile soldaţilor, străbat prin prin negura vremilor apuse şi
revăd, într-o înşirare tumultuoasă, tot clocotul patimilor şi al
zbuciumurilor care se răzbună în această clipă. Sunt umilinţele,
împilările şi jafurile de veacuri, inima strivită şi gura închisă cu
pumnul, sunt mucenicii înfipţi în ţeapă ori întinşi pe roată, preoţii
batjocoriţi şi scuipaţi, cărturarii vârâţi în temniţe ori siliţi să-şi
schimbe ţara. Este un trup frumos de voievod viteaz, aruncat pe o
câmpie, despărţit de capul în care încolţise întâia dată sămânţa care,
udată de lacrimi şi de sânge veacuri de-a rândul, dă astăzi rodul cel
îmbelşugat. Este întreaga poveste milenară a neamului martir, care se
încheie într-o apoteoză orbitor de strălucitoare. Este ziua hotărâtoare a
unui lung proces istoric, care se sfârşeşte, aşa cum trebuie să se
sfârşească toate lungile controverse: cu izbânda dreptului şi a
dreptăţii.
Comandantul român priveşte rândurile luptătorilor, cum se
urmează unele după altele, pe când icoanele se deapănă şi ele din ce în
ce mai repede în mintea lui. Zorii roşii se arată la orizont. Sunt scene
din sângerosul nostru război. Filmul încremeneşte asupra unei viziuni
de amărăciune şi de groază: Turtucaia. Şi mintea măsoară drumul
străbătut; el se strecoară printre cimitirele presărate pe creste de
munţi, prin văi şi prin margini de păduri, trece prin vadurile râurilor,
urmând căile invaziei, străbate Capitala ţării, pângărită de duşman,
urmează potecile sângeroase ale retragerii, şerpuieşte prin lunca
Siretului, urcând greu peste înălţimile Vrancei şi Oituzului, trece
munţii şi se avântă în marş triumfal peste plaiurile scumpului Ardeal,
peste Tisa, peste Pusta ungară.
De la Turtucaia, la Budapesta!
A
fost lung drumul şi obositor, ca toate drumurile care merg în suişuri,
presărate la tot pasul cu piedici ce trebuiesc ocolite, ori împinse
laoparte. Dar ajunşi pe culme, ce privelişte măreaţă! Ce prăpăstii
înfiorătoare lăsate în urmă, ce colţi răpoşi trecuţi!
De la Turtucaia, la Budapesta!
Este
drumul de la înfrângere la biruinţă, de la umilire la mândrie, de la
catastrofa care ameninţa viitorul unui neam, până la sărbătoarea măreaţă
a învierii.
Cele din urmă şiruri au trecut. E seară. Bulevardul
Andrassy se goleşte încetul cu încetul. Tăcută, mulţimea maghiară se
împrăştie cu inima grea, cu mintea îmbulzită de gânduri şi sentimente
potrivnice. Bucuria mântuirii de visul rău al tiraniei roşii se amestecă
cu amărăciunea orgoliului naţional călcat în picioare. Iar armata
cuceritoare se îndreptează spre cazărmile ungureşti cu conştiinţa
împlinirii uneia dintre cele mai grele şi covârşitoare misiuni.
Soarele
apunea, presărând o pulbere aurie peste turnurile şi cupolele
metropolei maghiare. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra Burgului
habsburgic, deasupra Parlamentului şovinismului unguresc, fluturau
falnic culorile naţionale ale steagului românesc.
Se sfârşeşte o zi mare. O zi care va rămâne în istoria neamului, strălucind cu lumina ei orbitoare peste veacuri.
Budapesta a fost cucerită de armata românească!
Eram,
între toţi aliaţii noştri, singurii, pe care Dumnezeu îi învrednicise
să cucerească prin luptă capitala duşmanului lor de căpetenie. Ceea ce
nu fusese îngăduit marilor noştri prieteni, ne fusese nouă, celor mici
şi crud încercaţi. Englezii nu şi-au putut plimba caii pe sub Poarta
Brandemburghează a Berlinului şi pe sub teii din Unter den Linden.
Francezii nu şi-au putut face armele piramidă pe terasa castelului de la
San-Souci, de unde spiritul lui Voltaire stăpâneşte ironic peste armura
greoaie a Postdamului prusac. Nici Italienii n-au izbândit să sfărâme
cu paturile puştilor ipocrita maximă: Justitia est regnorum fundamentam,
înscrisă ca o ironie pe poarta Hofburgului vienez.
Ne-a fost dat
nouă, urmaşii iloţilor valahi, să avem satisfacţia supremă de a răzbuna
umilinţele şi suferinţele atâtor generaţii de strămoşi, să putem intra
ca stăpâni în capitala trufaşului opresor, şi, ţinându-l îndoit sub
genunchiul nostru, să-l silim să recunoască venirea vremurilor noi:
“Când visurile sunt întrupate, iar nedreptăţile de veacuri răzbunate”.
(fragment
din volumul I al monumentalei lucrări a istoricului Const. Kiriţescu
„Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1918”)
