Libertatea este un dar launtric, sufletesc si duhovnicesc; este darul
divin sadit in firea omeneasca. Felul in care omul si-o exercita tine de
liberul arbitru, de lucrarea in lume a vointei sale.
“Dumnezeu nu siluieste libertatea omului, ci povatuieste, insufla, zguduie.
Cel mai bun mijloc pentru asta este minunea vazuta. Aceasta este lasata de cand
fiinteaza pe lume fapturi intelegatoare, care se carmuiesc folosindu-se de
libertatea cu care le-a zidit Dumnezeu. Aceasta legatura este atat de
insemnata, incat cei ce tagaduiesc lucrarea suprafireasca a lui Dumnezeu asupra
lumii tagaduiesc in acelasi timp si libertatea omului, fiindca aceasta din urma
o atrage neaparat pe cea dintai; si dimpotriva, cei ce marturisesc adevarul
unei lucrari dumnezeiesti in lume care e mai presus de cursul firesc al
evenimentelor pot sa le spuna celor dintai cu indraznire: „Noi simtim ca suntem
liberi". Constiinta libertatii este la fel de puternica si cu neputinta de
tagaduit ca si constiinta existentei, iar libertatea pretinde lucrari
nemijlocite ale purtarii de grija a lui Dumnezeu. Prin urmare, recunoasterea
acestor lucrari este de neinlaturat, intocmai precum constiinta libertatii
“(Sf. Teofan Zavoratul).
Este un adevar adanc ca omul se simte liber atunci cand marturiseste
lucrarea minunata si suprafireasca a lui Dumnezeu in lume. O astfel de lucrare
minunata si suprafireasca este si iertarea pacatelor si curatirea mintii si a
inimii de toate gandurile si lucrarile rautatii prin harul Duhului Sfant. Este
invierea din nou si din nou a sufletului, este imbracarea din nou si din nou a
omului in Lumina, este nasterea din nou si din nou a omului frumos.
Pana cand? Pana cand omul ajunge la portile vesniciei!
Samanta dumnezeieasca a libertatii trebuie udata si prin educatia pentru
vesnicie!
Dan Fagarasanu, profesor, Brasov
