Crezul sfinţilor de la Aiud: Voiam s-aducem Cerul mai aproape şi pe Carpaţi să-i facem un altar. DOCUMENT. Scrisoarea-raspuns adresata de Traian Trifan, detinut politic la Penitenciarul Aiud, Ministrului Justitiei din timpul regimului Maresalului Ion Antonescu

Noi ne-am născut sub semnul pătimirei

Ca mărul ce-nflorise în brumar,

Voiam s-aducem Cerul mai aproape

Şi pe Carpaţi să-i facem un altar.

I-am dăruit bucate pentru gloată,

În dragoste ne-a pus pelin de mai,

Ne-a mai cerut un stol de călăuze

Pe drumul care duce către Rai.

Am mai păstrat victorii şi înfrângeri

Purtate sus, ori în ţărână, jos,

Cu pita lor divină şi amară

Să crească-un neam înalt şi luminos.

De-o coborî şi neamurile toate

Veni-vor să se-nchine printre voi,

Aduceţi-vă aminte de Golgota

Şi-aprindeţi lumânare pentru noi.

Virgil MATEIAŞ

15 mai 1958, Uranus, celula 94 şi 4 decembrie 1962, Aiud, izolare

Domnule Ministru!

Subsemnatul Traian Trifan din Penitenciarul Aiud, fost prefect al județului Brașov, condamnat la 16 ani M.S. (muncă silnică - nn), am cerut în luna Iunie 1941 și Martie 1942, să mi se îngăduie să merg pe front, pentru a-mi face datoria către țară.

Față de aceasta, Onor. Direcțiune a Penitenciarului, mi-a cetit în ziua de 5 Mai 1942 adresa M. Stat M. (Marelui Stat Major - nn) Nr. 82788 din 29 aprilie 1942.

În răspuns țin să arăt că nu pot primi condițiile din adresă pentru următoarele motive:

1.         Aprobarea mergerii pe front se dă ca o posibilitate de reabilitare. Nu am cerut și nu voi cere acest lucru, deoarece ar însemna să mă înfierez singur, recunoscând că sunt vinovat, dement și că am lucrat contra interesului Neamului și statului. Faptele trecutului meu nu mă înjosesc, ci mă onorează.

2.         Prin sentința de condamnare a fost umilită Legiunea și calitatea (funcția) legionară ce am avut, cu stigmatul rebeliunii. Atât timp cât această sentință nu va fi anulată, voi protesta cu toată ființa mea, până în ceasul morții.

3.         Se spune în adresă: “Domnul Mareșal Antonescu a hotărât să se dea posibilitatea condamnaților de drept comun și celor politici să se reabiliteze, luptând pe front, la unitățile constituite aparte”.

Așadară: Legionarii Căpitanului puși alături cot la cot cu delicvenții de drept comun.

Unitatea astfel constituită este o insultă adusă Adevărului, morților noștri  și trecutului nostru de luptă naționalistă și anticomunistă.

4.         Plecarea mea pe front se face de la închisoare. Deci nu românul pleacă să-și facă datoria, ci ocnașul.

Președenția Consiliului de Miniștri a dat în presă – cu referire la cererile de mergere pe front a deținuților politici – un comunicat în care spune că unii comandanți de unități refuză primirea deținuților politici, refuz găsit explicabil și întemeiat de Onorata Președenție, din care motiv se vor constitui unități speciale.

Răspund, că dacă armata nu are nevoie de ostași, nici eu nu mă pot degrada singur la acceptarea situației – inexprimabil de nedreaptă, de rebel și ocnaș, în care am fost pus.

Moartea o primesc, dar umilirea Legiunii și a trecutului meu legionar – niciodată.

Aiud, 6 Mai 1942

Cu toată stima,

Traian Trifan, deținut

Penitenciarul Aiud

D-sale D-lui Ministru al Justiției

București

Cererea înreg. la

Penitenciarul Aiud sub Nr. 4150 sau 4151

din 9 Mai 1942

Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, despre “Facultatea neagră de la Aiud”: „Cand vorbea Parintele Staniloae, mai aveai timp sa simti frigul sau foamea?"

Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

Jan Băileşteanu, scriitor

Mărturisitorul Nicolae Purcărea: Bucuriile de spumă din închisoarea de la Aiud

După ani şi ani de puşcărie, nervii noştri ascuţiţi erau frânaţi de subtila şi nobila putere de înţelegere, care şlefuiseră sufletele noastre. Grea problemă era: cum să faci să treci pe lângă colţuroasele stări de spirit ale fiecăruia? Să vezi cum unul îşi roade unghiile, să vezi cum altul se agită nervos, să auzi cum unul râde zgomotos, iar altul tuşeşte de-şi varsă plămânii; că altul vorbeşte singur, adâncit în lumea lui (pe care nu o mai are); iar altul căuta tovărăşie cuiva pentru a-i tălmăci visurile, iluziile, închipuirile. Era o lume atât de pestriţă, şi totuşi...

Ideea de mai bun, puţin conştientă, era vie în fiecare. Toţi eram robii aceluiaşi jug - cel comunist. Şi ardeam, şi ne măcinam, uneori ne demolam sufleteşte pierzând nădejdea; şi tot aşa, seara ne rugam fiecare cum puteam şi ne culcam îmbrăcaţi cum eram, ca a doua zi să o luăm iarăşi de la început. „Şi aşa au trecut în zbor anii. Radule, Radule!” (Radu Gyr)

Bucuriile de spumă, create de lupta omului cu el însuşi

Şi câte speranţe, câte amăgiri! Bucur Stănescu le spunea „bucurii de spumă", create de lupta omului cu el însuşi, de a se regăsi, de a depăşi crunta realitate, de a ajunge la acel echilibru care să îţi dea puteri. Agăţat de muchia prăbuşirii să fii tot om, să revii la linia de plutire, să îţi găseşti verticalitatea.

Mă întreb, bineînţeles, după ani şi ani, cum a putut Steinhardt, monahul Nicolae de la mănăstirea Rohia, să scrie „Jurnalul fericirii", când viaţa lui a fost aşa de zbuciumată? Sau a trăit „taina bucuriilor de spumă"? Este foarte greu de pătruns în tainiţele cele mai dosite ale sufletului omenesc. Sunt prea învolburate, cascade ce te rostogolesc în hăuri, sunt linişti amăgitoare. Rezişti dacă îţi găseşti echilibrul, dacă îţi găseşti „taina bucuriilor de spumă". Şi noi îl aveam. Ştiam de dihotomia născută din lupta contrariilor, lupta noastră cu ideea comunistă. Noi - creştini, ei - atei. Noi - naţionalişti, ei - internaţionalişti sau, mai bine zis, fără patrie. Noi, cu dragoste creştină, încercam să aducem soarele în casa omului; ei, cu ura viscerală care îi mâna în luptă, să distrugă, să spulbere existenţa binelui, să nege existenţa spiritului. Noi cu binele - „ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-1 lăsa. Să laşi în urma ta zâmbete şi lacrimi de bucurie". Ei cu ura, teroarea, frica, lăsau în urma lor durere şi lacrimi şi câte şi mai câte... De aceea, nu efemerul, amăgitorul zvon cotidian ne menţinea echilibrul, ci ruga către Cel Ceresc. Mila Domnului şi a Preacuratei Sale Maici o imploram. Şi ei ne-au adus la liman.

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor. Şi ne mai ţinea ceva în echilibru: credinţa noastră că într-o bună zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porţile ferecate ale temniţelor vor cădea şi ele. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat. Miracolul s-a realizat. Dumnezeu nu a lăsat răul să-L învingă.

A dat Dumnezeu să pornesc şi eu spre Aiud. Am răsuflat uşurat. Ce mare binecuvântare! Să dau jos lanţurile. Era prin toamna anului 1959. Niciun semn de schimbare, de noi evenimente. Totul parcă intrase într-un fel de apatie. Liniştea de pe celular era morbidă. Nimic nu se mişca. Un mormânt în care uşile parcă erau capacele care închideau sau deschideau acest cavou. Gardienii acestor fantastice cripte alergau de la un capăt la altul. Cheile erau instrumentul cu care ei operau. Şi alergau de la o celulă la alta, ba deschideau şi luau pe câte unul, ba mai priveau pe vizetă. Şi pentru a nu se auzi paşii lor, ei erau încălţaţi peste cizme cu nişte papuci de postav. Mai aveau un ajutor, plantonul, omul care era dispus la orice, de la fapte minore (spălatul pe jos, măturatul, căratul hârdaielor şi dat masa), la fapte mari (umbla cu şoapta, cu pâra la domnul gardian). Plantonul, în plus, îşi făcea datoria. Putea face şi fapte bune, ca Luca Damaschin.

Celularul, vestitul celular de la Aiud, care de-a lungul anilor a comprimat vieţile a mii de osândiţi, a fost prezentat de Radu Gyr în poezia „Blestemul Aiudului".

„Aiudule, Aiudule,/ Temniţă cruntă,/ fă-te, zăludule,/ piatră măruntă!

Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă!"

Ajuns la Aiud, am fost dus într-o celulă la etajul al treilea, din care nu am mai ieşit – am stat doar la izolare ani de zile. Celula era de doi metri pe patru. Avea câte două rânduri de paturi suprapuse, de o parte şi de alta, în care dormeam câte doi inşi într-un pat, iar la mijloc, între paturi, mai rămânea un loc îngust cât să treacă un om. Dar pentru că noi eram livizi şi scheletici ne strecuram şi câte doi, frecându-ne unul de altul. Uneori era şi o măsuţă în celulă, dar nu lipseau niciodată înmiresmata tinetă de murdărie şi butoiaşul de apă. Geamurile erau zăbrelite, încât în celulă era o semiobscuritate. „Prea multă lumină strică la bandiţi!". Era şi un calorifer în celulă, dar funcţia lui a fost enormă. Nu s-a găsit cuvântul care să concretizeze valoarea imensă pe care avut-o de-a lungul anilor. A fost aparatul nostru de transmis (de comunicat) patru etaje pe verticală şi încă patru alături. Pe ţevile lui se vorbea, se învăţa şi se făceau cursurile universitare, căci Morse a devenit pentru noi limbajul universal.

Binecuvântată să fie invenţia lui Morse!

Binecuvântată să fie invenţia lui Morse, căci toţi comunicam de la parter la etajul al patrulea şi colateral. Punctul era punct (bătaie scurtă), iar linia două puncte unul după altul. Şi sistemul funcţiona de ani şi ani de zile. Până ne prindea gardianul. Şi apoi... la izolare.

Era chemat unul sau altul la ţeavă, ni se anunţau mişcările de pe celular (cine a mai venit, cine a plecat, cine a fost mutat), alarma (un anumit semnal care însemna percheziţie, inspecţie). Toate acestea le ascultam la ţeavă. O odă ar fi trebuit închinată ţevii!

Să ne întoarcem la celulă. Eu mai lipseam ca să fiu al optulea. În celulă am dat numai de cunoscuţi: Nae Grozavu, coleg cu mine la Academia Comercială din Braşov; apoi nea Nae Lupu, avocat din Sibiu, magistrul Aurel Dragodan, care făcea puşcărie din 1942, elev atunci, poet acum, Vasilică Purice, ce trăia doar cu un singur plămân, Moş Atanasiu din Focşani şi alţii de care nu îmi mai aduc aminte. Atmosferă plăcută. Se învăţau poezii, limbi străine. Nea Nae Lupu era o mică enciclopedie. De la el reţin cele cinci cărţi, primele în cultură: Biblia, Iliada şi Odiseea (epopee homerică), Videle şi Pancia Tantra (epopee indiană), Cântecul Nibelungilor (epopee germană), Kalevala (epopee finlandeză).

Cultura o acumulezi studiind marile epopei ale popoarelor şi istoria lor, precum şi istoria diferitelor ştiinţe. Şi când vorbea nea Nae Lupu (fiind avocat), parcă era la bară: cu convingere, cu patos, gesticulând, încercând să ne convingă de importanţa şi adevărul spuselor lui. Şi toţi îl ascultam cu aviditatea elevului care soarbe din ochi spusele profesorului.

Magistrul era tăcut, îşi compunea în minte poeziile, apoi după un timp ni le spunea şi nouă. Am dormit cu el luni de zile în acelaşi pat, el la un capăt eu la celălalt. Eram amândoi subţirei.

Îmi amintesc câteva versuri din poezia lui, „Ideal”: „Fata din poveste, fata de împărat/Preschimbată-n iute pasăre măiastră/De privirea iute fuge şi se-ascunde,/Măi Ochilă, frate, n-o zăreşti niciunde?/Sau ţi-a curs şi ţie bezna-n pleoape, grea?/Pasăre măiastră, pasăre măiastră,/Simt că niciodată n-o să-ţi dau de urmă”. Şi aşa, cu gândul la aceste păsări măiestre, în zborul lor peste „bezne de tuci", au trecut anii, am trecut şi noi.

Ne înţelegeam bine cu toţii. A mai venit în celulă un tânăr, înalt, „înconvoiat peste întrebările lumii”, sta ghemuit în fundul patului şi nu zicea nimic. L-am lăsat o zi, două şi apoi l-am luat la întrebări. Am uitat să menţionez că atunci când intrai în celulă, dacă nu erai cunocut cu vreunul, spuneai cine eşti, ce profesie ai, de unde vii, pentru ce eşti condamnat sau în ce lot eşti condamnat. Amicul nostru în cauză se prezentase Viorel Bucevski şi atât. Am început să-1 luam la rost.

- Domnule Bucevski, cu ce te ocupi?

- Sunt pictor, fu răspunsul lui tăios.

- Cum este posibil, domnule, să taci şi să nu ne spui nimic? Te rugăm, vorbeşte-ne despre artă, despre curente, despre şcoli de pictură. Hai să facem un şah (pâine amestecată cu săpun)!

Şi omul, care deja căzuse pe panta disperării, a început să se trezească la viaţă, ca până la urmă să intre în rând cu oamenii, ca mai târziu să afirme: „Uite, Nae Purcărea m-a scos la viaţă”.

Mai reţin pe Moş Atanasiu din Focşani. Era în vârstă, dar cu moralul foarte bun. Slab, numai pielea şi osul pe el. Îi plăcea în fiecare dimineaţă să facă gimnastică şi, de slab ce era, oscioarele lui făceau "trosc, trosc", de era mai mare nu gimnastica lui, cât amuzamentul nostru.

Şi acum să mă opresc asupra pedepselor. Pedepsele erau date pentru toate nimicurile, dar în special pentru că te prindeau vorbind la ţeava. Şi pedepsele se adunau vara şi se executau iarna, când era gerul mai mare, în nişte celule special amenajate. Celula respectivă avea un pat rabatabil. La ora cinci, când se suna deşteptarea, se ridica şi patul la perete. Ger, ger de îngheţa apa. Pe jos ciment, peste care se arunca apă. Aveai doar o cărămidă pe care puteai să mai stai. Mâncarea la şapte zile, o cană cu apă pe zi. Când intrai la izolare, te dezbrăca de flanel, de cojoc, rămâneai numai cu cămaşa şi cu zeghea. Zeghea - veche, străvezie, subţiată de vremuri. Pantalonii, de asemenea. În aceste haine trebuia să stai şapte zile şi, dacă aveai „norocul" să mai ai şi alte pedepse, te mai ţinea şapte zile. Trebuia toată ziua să te plimbi prin celulă, căci altfel încremeneai de frig şi, bineînţeles, după atâtea zile, tusea, junghiul în coaste, toate erau la ordinea zilei.

Am uitat să menţionez că patul era cu gratii pe el, fără nimic altceva, fără saltea, fără pătură. Ajunşi înapoi în celulă, fraţii trebuiau să te frece, să te dezgheţe, căci junghiurile intercostale făceau din tine neom şi mare lucru era să scapi fără răceli sau alte guturaiuri.

Între timp s-a format un atelier de artizanat, condus de Teliu Udroiu, care era pictor. Acolo ne aducea oase, ciolane de vită, din care făceam plăcuţe şi apoi mici mărţişoare. Era prin primăvara anului 1963. Băieţii de la bucătărie ne trimiteau ciolane cu măduva în ele. Scuturam într-o farfurie măduva, care constituia un plus de hrană.

Ce se întâmplă dacă, după un colţ, va apărea mâna lui Dumnezeu?

Ceea ce trebuie să subliniez este faptul că la Aiud începuse „reeducarea lui Crăciun", colonelul Gheorghe Crăciun, un nume care completează galeria celor mai odioşi criminali ai regimului comunist. Muncitor, ridicat şi cultivat de partid, a fost şef de Securitate la Sibiu, apoi la Braşov şi, în final, a fost însărcinat de partid cu reeducarea deţinuţilor politici de la Aiud. Domnul colonel Crăciun, înalt, voluminos, îşi purta burta scoţând-o la înaintare, cu mândrie proletară, arogant nevoie mare, căci marea lui plăcere era să umilească pe toţi intelectualii.

- Bă, Ţuţeo! Bă, popă! După ce sovieticii au ajuns pe Lună, ce vă faceţi voi cu Dumnezeul vostru?

Iar un umil preot i-a zis:

- Ar fi bine să luăm pe loc repaus, domnule colonel! Ce se întâmplă dacă, după un colţ, va apărea mâna lui Dumnezeu?

Mai zise colonelul ceva, apoi, parcă savurându-şi victoria, plecă grăbit cu toată suita lui. Câtă satisfacţie pe el să umilească şi să-şi aroge superioritatea!

La Aiud, în ultimii ani ai detenţiei, după 1960, erau numai legionari pe care trebuia să-i adapteze la noile forme de viaţă socialistă, dar, bineînţeles, printr-o nouă reeducare. Nu gen Piteşti de data asta, ci printr-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine. Zarca Aiudului gemea de lume, lume care nu înţelegea după douăzeci de ani de detenţie să abdice de la principiile legionare.

Aiudul - închisoare grea care, după 1941, a fost în permanenţă locul de detenţie al legionarilor. După aşa-zisa rebeliune, termen impus de Antonescu pentru a-şi camufla lovitura de stat, toţi legionarii, în special intelectualii, au fost întemniţaţi acolo. Şi câte frământări, câte zvârcoliri de-a lungul timpului!

A fost mai întâi perioada maiorului Munteanu, cu zbaterile, cu orgoliile lui Antonescu, transpuse în practică de directorii de închisoare: „să mergeţi pe front, să vă reabilitaţi”, strigau acoliţii lui Antonescu.

Apoi perioada 1949-1952, cu Koller, cu Dorobanţu, când au murit de foame cu sutele. Numai auzeai că încep să sughită, şi sughiţau până mureau. Şi câte revolte, câte bătăi şi greve ale foamei declarate de deţinuţi au fost, în toată gama posibilă şi imposibilă, de tomuri peste tomuri s-ar putea închega numai despre Aiud.

Acum suntem în 1963 şi li se impuse de către occidentali, drept condiţie pentru a face deschiderea spre Apus, eliberarea deţinuţilor politici. Şi vrând-nevrând a trebuit să se conformeze, dar nu oricum. Au vrut să mai smulgă ceva de la noi, au vrut să ia declaraţie de supunere, de renegare, de abdicare de la idealul legionar. Bineînţeles, prin constrângere. Aşa a murit George Manu: nu i-au dat medicamente pentru că nu a vrut să se lepede de Mişcarea Legionară. Aşa au murit Gicu Jimboiu şi alţii.

Veghea - Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Institutul “Elie Wiesel” maturat din calea Parintelui Justin Parvu de Primaria Baia Sprie, Arhiepiscopia Maramuresului, Manastirea Petru Voda, AFDPR si Gazeta de Maramures. Ceremonie pentru Cetatenia de Onoare Post Mortem, sambata, 14 septembrie.

 

Propunerea GAZETEI DE MARAMURES, de acordarea titlurilor de Cetăţean de Onoare pentru sase fosti detinuti politici chinuiti si chiar ucisi in temnite de ocupantii bolsevici ai Romaniei, respectiv omului politic Iuliu Maniu, istoricului Gheorghe Brătianu, episcopului Iuliu Hossu şi profesorului Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Monahului Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş si Parintelui Justin Pârvu la Baia Sprie, initiativa sustinuta in totalitate de Asociatia Civic Media si portalul Ziaristi Online, sambata, 14 septembrie, prima incununare a succesului demersului maramuresean, devenit national: Primaria Baia Sprie va decerna maine, intr-o ceremonie speciala, Cetatenia de Onoare post-mortem Arhimandritului Justin Parvu, blandul Duhovnic al Neamului plecat la Domnul sa-si insoteasca fratii sai, martirii inchisorilor comuniste, in urma cu trei luni. Romanii sunt invitati maine, incepand cu orele 9.00, la Casa de Cultura din Baia Sprie, unde va avea loc evenimentul, in cadrul simpozionului “Tringhiul mortii”  (afisul primit de noi, mai sus), si, apoi, la Troita ridicata de Parintele Justin Parvu la intrarea in mina in care si-a “petrecut”, la munca silnica, in adancurile pamantului, patru din cei 16 ani de temnita grea, la care a fost condamant pentru vina de a-si iubi tara si neamul. Aici se va oficia slujba parastasului de trei luni “a celui ce a înălţat Crucea Neamului românesc din adâncurile Minei de la Baia Sprie”, dupa cum ne informeaza obstea Manastirii Paltin – Petru Voda. La manifestarea de la Baia Sprie va avea loc si lansarea unei lucrari inedite In Memoriam Parintele Justin.
Initiativa forurilor jurnalistice a primit sute de sustineri din tara si strainatate, numeroase personalitati – ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, preoti si monahi, profesori universitari, scriitori si jurnalisti – raliindu-se din toata inima acestei omagieri postume a celui ce a adus, prin binecuvantarile si rugaciunile sale, mangaiere duhovniceasca pentru milioane de romani. Monahii si monahiile de la manastirile ctitorite de Parintele Justin, ucenicii si fii sai duhovnicesti cat si toti cei ce i-au trecut pragul chiliei sale, stau marturie la jertfa zilnica pe care o depunea Parintele Justin, dormind doar cate doua-trei ore pe noapte, pentru a primi si alina sute de pelerini de pretutindeni veniti in mijlocul muntilor si padurilor Neamtului, la poalele Ceahlaului. O mica dovada, la inmormantarea sa, i-au sarutat mainile calde, timp de trei zile, peste 100.000 de romani veniti din intreaga lume. Iar Apelul sau contra inregimentarii romanilor prin cipuri biometrice, ca niste animalele domestice, a intrunit, literalmente, prin buletin si semnatura personala, peste 1.000.000 (un milion) de aderenti.
Printre personalitatile si organizatiile care au sustinut imediat demersul conferirii Cetateniei de Onoare Parintelui Justin si celorlalti martiri ai inchisorilor comuniste, se numara Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Romania, prin vocea presedintelui AFDPR, dl. Octav Bjoza, directorul Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), istoricul si fostul detinut politic timp de 16 ani dr. Radu Ciuceanu, dl. Constantin Dobre, fostul lider al minerilor de la 1977, istoricii de pe ambele maluri ale Prutului, cum ar fi profesorii Ioan Scurtu, Vasile Lechintan, Cristian Troncota si Alexandru Moraru cat si profesorii Ilie Badescu, Adrian Boeru, Radu Baltasiu, Viorica Balteanu, s.a.. Totodata, reprezentanti ai administratiei publice locale si deputati de Maramures s-au alaturat demersului, printre care Gheorghe Simon, Gabriel Zetea si Emil Marinescu, vicepresedinti ai Consiliului Judetean sau Zamfir Ciceu, presedintele Consiliului Judetean Maramures, care, pornind de la propunerea Gazetei vrea sa instituie distinctia “Maramuresean de onoare”.
Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un mare duhovnic şi monah ortodox am primit personal sustinerea distinsului Arhiepiscop IPS Justinian Chira si a PS Justin Hodea Sigheteanu, şi, evident, sprijinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi a Episcopiei greco-catolice de Maramureş, dar şi a Asociaţiei Filantropice Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de inimosul părinte Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze, au transmis initiatorii actiunii, jurnalistii Ioana Lucacel si Mircea Crisan de la Gazeta de Maramures. O mare parte din cei care s-au manifestat in scris pentru demersul nostru, pe adresele Gazetei de Maramures si ale Asociatiei Civic Media, pot fi gasiti in aceste articole:
IPS Justinian Chira pentru Parintele Justin Parvu – Cetatean de Onoare. Demersul Gazetei de Maramures, sustinut de presedintele AFDPR, directorul INST, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi Episcopia greco-catolică de Maramureş, cat si de zeci de personalitati  si
DEMERS NATIONAL: Cetatenie de Onoare Post-mortem pentru Parintele Justin, Monahul Nicolae Steinhardt, istoricul-martir Gheorghe Bratianu si alti detinuti politic. Civic Media sustine total initiativa Gazetei de Maramures. CITITI, SEMNATI SI DATI MAI DEPARTE! – UPDATE
E drept, nu au fost atat de multi semnatari pe cat ne-am fi asteptat si nici atat de multi cat se pronunta astazi. Dar cei care au facut-o, de la simpli studenti la profesori universitari, asumandu-si prin semnatura consecintele unei inscrieri pe vreo “lista neagra” intocmita de dusmanii Romaniei, merita felicitati! In numele Gazetei de Maramures si a Asociatiei Civic Media va multumim, frati romani!
Cu toate aceste adeziuni de marca – de la IPS Justinian Chira si reprezentantii detinutilor politic din Romania la membri de vaza ai Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, s-a gasit un institut plasat sub pulpana guvernamentala si ai carui angajati sunt platiti din banii vaduvei si ai cetatenilor romani crestin-ortodocsi, sa… ne injure pe banii nostri, contestand “oficial” decizia Primariei Baia Sprie, votata in unanimitate de Consiliul Local, si batjocorind astefel, tot post-mortem, memoria batranului duhovnic cu viata sfanta, pe drept numit de popor “Sfantul de la Petru Voda”. Este vorba de asa-zisul Institut “Elie Wiesel”, a carui obiect de activitate este – atentie Guvern al Romaniei – “studierea holocaustului”. Si ce treaba are aceasta “studiere” cu evidenta depasire a prerogativelor directorului Institutului, numitul Alexandru Florian, prin punerea la zid in stil stalinist a Parintelui Justin Parvu. Nici una. Dar, probabil, dl. Alexandru Florian s-a gandit sa aduca un deserviciu comunitatii evreiesti din Romania prin stimularea anti-semitismului, dupa cum a transmis unuia dintre semnatarii demersului nostru un reprezentant cultural de seama al ultimilor evrei ramasi in Romania. Oricum ar fi, Primarul Baia Sprie i-a raspuns acestui Florian, fiul comisarului ideologic bolsevic Radu Florian, cu o demnitate autentic maramureseana. Dreptul la Replica al Primarului Dorin Vasile Paşca, unul dintre cei mai buni primari din ţară, aici: Raspunsul Primariei Baia Sprie la atacul Institutului “Elie Wiesel” impotriva Duhovnicului Neamului, Parintele Justin Parvu: “Poziţionarea dvs este cel puţin inadecvată. Nu credem că a sosit vremea să ne mântuim pe furiş, cu aprobarea cuiva”. EXCLUSIV Gazeta de Maramures via Ziaristi Online
De asemenea, dupa cum ne-a transmis presedintele AFDPR, dl. Octav Bjoza, in cadrul Congresului anual al detinutilor politic, recent incheiat la Miercurea Ciuc, a fost discutat cazul Institutului “Elie Wiesel” si s-a luat hotararea ca orice alt atac la adresa valorilor nationale luat de conducerea bugetofaga a acestui Instutut sa fie contracarat pe masura, inclusiv in Justitie. Detinutii politic au luat nota cu revolta de aceasta blasfemie, a doua dupa cea intreprinsa impotriva lui Valeriu Gafencu, Sfantul Inchisorilor, la Targu Ocna, mizerie sinistra la care conducerea AFDPR a raspuns cu indignare. “Aţi reuşit să aduceţi o gravă ofensă supravieţuitorilor temniţelor şi lagărelor de exterminare comuniste, care toţi, deopotrivă, indiferent de culoarea lor politică, sau fără de culoare, au acceptat ca Valeriu Gafencu să fie mai mult decât un cetăţean de onoare al unui oraş şi anume, un adevărat martir, un sfânt al temniţelor comuniste şi al românilor ortodocşi de pretutindeni.” se afirma in adresa AFDPR din urma procesului stalinist desfasurat la Targu Ocna, in buna traditie, cu usile inchise, fara a fi anuntata comunitatea locala care a sustinut anterior propunerea Asociatiei PREZENT!.
Astazi va prezentam, aici, ilustrate prin documente ce poarta semnaturile IPS Justinian, Arhiepiscopul Maramuresului, si a Staretului Hariton Negrea, replicile la fel de demne ale reprezentantilor Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Manastirii Arhanghelilor Mihail si Gavriil – Petru Voda si Gazetei de Maramures. Saptamana viitoare vom prezenta si eforturile laicatului legate de impertinenta Institutului in cauza, care acuza, cu o nota de ura si dementa orwelliana, de “rasism” si “antisemitism”, un om sfant care se ridica prin toata fapta sa deasupra acestor mizerii din rastelul noilor militieni ai gandirii si libertatii umane. Un Institut care ignora in totalitate dragostea de oameni a Parintelui Justin, care a adus sub acoperisul Manastirilor sale evrei (printre care celebra Maica Ecaterina – foto aici), unguri, sasi, rusi si tigani, aflati intr-o armonie a ortodoxiei diriguita de Sfantul Duh si de ascultarea fata de staretul lor, Duhovnicul Neamului. Speram ca vor fi la fel de multi semnatari pentru scoaterea acestui Institut in afara legii pe cat sunt cei care, astazi, apreciaza demersul nostru, pe care il consideram un prim pas spre ceea ce poporul deja a decretat, spre ceea ce oamenii atinsi de aura Parintelui deja au simtit. Doamne, ajuta!

Continuare: Roncea.ro