România e
paradoxală, iar paradoxurile ei – posibilităţi ascendente. Paradoxul se
reduce la absurd când devine punctiform şi naşte judecăţi ale
Accidentului asupra Categoriei, deturnându-le. De pildă, un ludic ecolog
dublat de un progresist, un geometru care neagă necesitatea adevărului
unic, un liber-cugetător să anatemizeze cvasi-cugetătorul, un ştiinţific
să pretindă obiectivitate absolută, absolutizând observabilul. În toate
aceste antispecii care se exprimă dar nu se manifestă niciodată
categoric se iţeşte duhul primordialei revoluţii. Chiar dacă azi „Marele
Anarhist” e numit „Mare Arhitect”.
Trecând
prin ambele diateze ale iconomiei libertăţii, adică de la a fi ales la a
alege, singura luptă cu Dumnezeu sub semnul demnităţii e silirea
iacoviană sau antoniană. Azi voga aureolează doar revolta (in-dignarea)
împotriva nu a „ceea ce pare a fi dar nu este” (Apocalipsa 17:8,11), ci
împotriva Însuşi Celui-Ce-Este. Prin ce chip? Confundând. Părerea cu
revelaţia, principiul cu dogma, etc. (adică relativul cu absolutul).
Dintr-o presupusă apologetică a virtuţii împropriată din diatribele
demagogice elline, se pune semnul egal între greşelile unor creştini cu
întreaga Putere Hristică. Prin urmare anticlericalismul, ca fundament nu
protestant, ci luciferic, ia chip „legitim”. Însă de bună seamă
ridiculizările care nu sfărâmă ridicolul sunt însele ridiculităţi, iar
legitimitatea revine lui Dumnezeu, Cel care dă virtuţii dor şi atingere
prin căi revelate.
Confuzia
(„unuia” cu „pleroma”) e mai puţin o chestiune de educaţie a gândirii,
cât una care reflectă caracterul, prin alegere liberă.
Particularităţile, (răuvoitor numite micimi doar pentru că sunt în curs
de devenire), se reflectă în opera personală, dar Categoria e tangentă
şi martoră Absolutului. O presă „naţională” într-o naţiune orientată
crucipet nu e verosimilă ca taliban moralist, fără Poezia Infinitului
care operează şi cu tuşuri a-categorice, adică nu poţi trăi fără
Dumnezeu, doar pentru că protestezi faţă de nedumnezeirea cuiva.
Iraţionalul neagă supra-raţionalul, e cel mai uşor mod de a depista o
cugetare atee. Ori, specia umană nu suferă existenţa fără coordonata
transcendenţei. Dacă nu venerează pe Dumnezeu, venerează Partidul, Omul,
Moartea, în fine, orice care pare a avea imagine supraistorică. Cu cât
miopia spirituală e mai acută, cu atât surogatul deificat e mai grosolan
şi în acelaşi timp mai abstract, mai elusiv, mai ireal – dumnezeul
celor ce „trăiesc clipa” pipăind-o pe dinafară nu poate fi decât puterea
de a trece prin ea, adică fix puterea unei nanoparticule.
Respingerea
viciilor este o datorie umană care se împlineşte, iar apoi se pretinde,
nu invers. Viciul e o eroare în Timp. Eresul e o eroare în Absolut.
Prima se poate corecta şi adesea nu afectează decât pe cel în cauză. Al
doilea afectează toată comunitatea. De aceea Dumnezeu, preţuieşte în
primul rând acordarea cu Absolutul, revelaţia, acel sine qua non al
mântuirii. Legea firească a conştiinţei (morala), e o luptă a omului cu
sine, care nu implică, prin împlinire, Revelaţia, fiindcă Revelaţia e
Dar, nu răsplată. Ca şi Virtutea. Dumnezeu nu-i răsplăteşte cu Sine nici
pe cei virtuoşi, nici pe cei păcătoşi, ci pe cei care recunosc Darul.
Că dacă judeci după Dreptate, învinuieşti şi omenirea că nu merită
Harul, şi pe Dumnezeu că îl dă, ba, mai mult, te faci însuţi opac Lui,
şi cine e mai nenorocit decât cel care dispreţuieşte Mila?
Scandalizarea,
evident orchestrată, dar şi cumva aşteptată, a poporului faţă de
păcătoşenia unora din cler, a „eşuat” dintr-un exerciţiu cu intenţie de
tâmpire într-unul de însănătoşire credinţei, fiindcă numai dacă crezi că
trebuie şi că poţi să fii desăvârşit, ceri altuia să fie aşa. Dincolo
de „nurii îndoielnici” ai animatorilor din think-tank-uri (thinking
optional), sancţionarea justă a comunităţii faţă de lideri e un
exerciţiu al trezviei, cu condiţia să aibă decenţă sau o fervoare
autentică. Însuşi Iisus S-a făcut foc şi pară pe unii. I-a scos afară cu
biciul. N-a zis, ca simandicoşii: Io în biserica ăstora nu mai calc –
deşi prin dubla Lui perfecţiune avea tot dreptul, ca un neprihănit
împlinitor al legii şi ca Dătător al Legii. (Bine, acum fie vorba între
noi, nici n-a mai călcat cu Duhul pe acolo, după Învierea Lui.) În timp
ce îi articula cu biciul, le-a zis, nu duios ca zeniştii-origenişti, ci
cu şfichiuiri, aprig: „Nu faceţi Casa Tatălui Meu peşteră de tâlhari”.
N-a zis: Casa voastră, ci Casa Tatălui Meu! Fiindcă nici atunci, înainte
de legea harului, Harul Tatălui n-a ţinut seama de păcatele preoţilor,
că tocmai prin ei sfinţea şi poporul. Asta nu înseamnă că zisa „unde s-a
înmulţit păcatul a prisosit harul” îndeamnă la păcat. Harul nu ţine
seama de păcatul preotului numai când păcatul respectiv nu e eresul.
Cardul de sănătate de pildă reprezintă nu e un păcat „nu de moarte”, cum
zice Sfântul Ioan Evanghelistul, ci e un eres, şi prin urmare alungă
harul. Poate virtutea preotului să compenseze eresul? Nicidecum.
Chiar
dacă leviţii nu erau exponenţi ai harului, aşa cum sunt ierosiţii
Cincizecimii, totuşi erau păstrători ai mărturiilor Lui. Subliniind
distincţia, Iisus zice: „Toate câte vă zic (preoţii) să le faceţi,
faceţi-le, dar câte le fac ei, voi să nu le faceţi!” (Se referea la
leviţi. Creştinătăţii, ca neam împărătesc şi preoţesc, i se porunceşte
desăvârşirea tocmai pentru că i s-a conferit şi puterea desăvârşirii).
Ori azi, ceea ce fac nu atât de mare problemă pe cât e ce tac: ofensiva
cyborgizantă sau atomizantă asupra antropologiei creştine, asocierea cu
comunismul, lipsa de cateheză, promovarea relativismului, nepăsarea faţă
de iconoclasmul actual, destrămarea sau hipercentralizarea bazei
materiale a Bisericii, simonia, sunt ofense grave aduse Ortodoxiei chiar
de unii presupuşi reprezentanţi ai ei.
Înfierarea
greşelilor de credinţă ale clerului trebuie făcută şi ferm, dar şi după
regulile bunei-cuviinţe şi ale dreptului bisericesc, adică după
Sfintele Canoane, nu cu fluierături de presă ca în zilele exaltatei
revoluţii franceze. În aceeaşi ordine de idei, dar din cealaltă
perspectivă, tăcerea pioasă când credinţa şi semenii sunt în primejdie e
invenţie drăcească. Niciodată sfinţii n-au tăcut pios înaintea unor
sfidări ale Absolutului. Strigau, însă nu în aceeaşi gamă cu ateii. Că
poţi striga şi tăcând, o arată Moisi, care-şi frângea sufletul pentru
mântuirea poporului, şi căruia Dumnezeu îi răspunde imediat: Ce strigi
aşa, măi, că te-am auzit…
Pentru
Judecătorul inimilor, nepăsarea faţă de Revelaţie şi împietrirea faţă de
durerea omenească sunt lucruri pentru care clerul va da greu răspuns.
Însă nimic nu scuză cuiva ateismul, blasfemia, indiferentismul, somnul,
delăsarea, spaima şi Nimicul. Nimicul nu scuză lipsa de iubire, singurul
păcat de care vom fi cu adevărat luaţi la rost la Judecata cea Mare: şi
mărturisitorii hipotensivi care nu vor să fie deranjaţi de somările
Vieţii, şi cei hipertensivi care, extruzându-le în căutare de sens, ies
înşişi din context.
text de monahia Valeria
Sursa: Manastirea
Petru Voda