Împotriva anarhiei.

România e paradoxală, iar paradoxurile ei – posibilităţi ascendente. Paradoxul se reduce la absurd când devine punctiform şi naşte judecăţi ale Accidentului asupra Categoriei, deturnându-le. De pildă, un ludic ecolog dublat de un progresist, un geometru care neagă necesitatea adevărului unic, un liber-cugetător să anatemizeze cvasi-cugetătorul, un ştiinţific să pretindă obiectivitate absolută, absolutizând observabilul. În toate aceste antispecii care se exprimă dar nu se manifestă niciodată categoric se iţeşte duhul primordialei revoluţii. Chiar dacă azi „Marele Anarhist” e numit „Mare Arhitect”.

Trecând prin ambele diateze ale iconomiei libertăţii, adică de la a fi ales la a alege, singura luptă cu Dumnezeu sub semnul demnităţii e silirea iacoviană sau antoniană. Azi voga aureolează doar revolta (in-dignarea) împotriva nu a „ceea ce pare a fi dar nu este” (Apocalipsa 17:8,11), ci împotriva Însuşi Celui-Ce-Este. Prin ce chip? Confundând. Părerea cu revelaţia, principiul cu dogma, etc. (adică relativul cu absolutul). Dintr-o presupusă apologetică a virtuţii împropriată din diatribele demagogice elline, se pune semnul egal între greşelile unor creştini cu întreaga Putere Hristică. Prin urmare anticlericalismul, ca fundament nu protestant, ci luciferic, ia chip „legitim”. Însă de bună seamă ridiculizările care nu sfărâmă ridicolul sunt însele ridiculităţi, iar legitimitatea revine lui Dumnezeu, Cel care dă virtuţii dor şi atingere prin căi revelate.

Confuzia („unuia” cu „pleroma”) e mai puţin o chestiune de educaţie a gândirii, cât una care reflectă caracterul, prin alegere liberă. Particularităţile, (răuvoitor numite micimi doar pentru că sunt în curs de devenire), se reflectă în opera personală, dar Categoria e tangentă şi martoră Absolutului. O presă „naţională” într-o naţiune orientată crucipet nu e verosimilă ca taliban moralist, fără Poezia Infinitului care operează şi cu tuşuri a-categorice, adică nu poţi trăi fără Dumnezeu, doar pentru că protestezi faţă de nedumnezeirea cuiva. Iraţionalul neagă supra-raţionalul, e cel mai uşor mod de a depista o cugetare atee. Ori, specia umană nu suferă existenţa fără coordonata transcendenţei. Dacă nu venerează pe Dumnezeu, venerează Partidul, Omul, Moartea, în fine, orice care pare a avea imagine supraistorică. Cu cât miopia spirituală e mai acută, cu atât surogatul deificat e mai grosolan şi în acelaşi timp mai abstract, mai elusiv, mai ireal – dumnezeul celor ce „trăiesc clipa” pipăind-o pe dinafară nu poate fi decât puterea de a trece prin ea, adică fix puterea unei nanoparticule.

Respingerea viciilor este o datorie umană care se împlineşte, iar apoi se pretinde, nu invers. Viciul e o eroare în Timp. Eresul e o eroare în Absolut. Prima se poate corecta şi adesea nu afectează decât pe cel în cauză. Al doilea afectează toată comunitatea. De aceea Dumnezeu, preţuieşte în primul rând acordarea cu Absolutul, revelaţia, acel sine qua non al mântuirii. Legea firească a conştiinţei (morala), e o luptă a omului cu sine, care nu implică, prin împlinire, Revelaţia, fiindcă Revelaţia e Dar, nu răsplată. Ca şi Virtutea. Dumnezeu nu-i răsplăteşte cu Sine nici pe cei virtuoşi, nici pe cei păcătoşi, ci pe cei care recunosc Darul. Că dacă judeci după Dreptate, învinuieşti şi omenirea că nu merită Harul, şi pe Dumnezeu că îl dă, ba, mai mult, te faci însuţi opac Lui, şi cine e mai nenorocit decât cel care dispreţuieşte Mila?

Scandalizarea, evident orchestrată, dar şi cumva aşteptată, a poporului faţă de păcătoşenia unora din cler, a „eşuat” dintr-un exerciţiu cu intenţie de tâmpire într-unul de însănătoşire credinţei, fiindcă numai dacă crezi că trebuie şi că poţi să fii desăvârşit, ceri altuia să fie aşa. Dincolo de „nurii îndoielnici” ai animatorilor din think-tank-uri (thinking optional), sancţionarea justă a comunităţii faţă de lideri e un exerciţiu al trezviei, cu condiţia să aibă decenţă sau o fervoare autentică. Însuşi Iisus S-a făcut foc şi pară pe unii. I-a scos afară cu biciul. N-a zis, ca simandicoşii: Io în biserica ăstora nu mai calc – deşi prin dubla Lui perfecţiune avea tot dreptul, ca un neprihănit împlinitor al legii şi ca Dătător al Legii. (Bine, acum fie vorba între noi, nici n-a mai călcat cu Duhul pe acolo, după Învierea Lui.) În timp ce îi articula cu biciul, le-a zis, nu duios ca zeniştii-origenişti, ci cu şfichiuiri, aprig: „Nu faceţi Casa Tatălui Meu peşteră de tâlhari”. N-a zis: Casa voastră, ci Casa Tatălui Meu! Fiindcă nici atunci, înainte de legea harului, Harul Tatălui n-a ţinut seama de păcatele preoţilor, că tocmai prin ei sfinţea şi poporul. Asta nu înseamnă că zisa „unde s-a înmulţit păcatul a prisosit harul” îndeamnă la păcat. Harul nu ţine seama de păcatul preotului numai când păcatul respectiv nu e eresul. Cardul de sănătate de pildă reprezintă nu e un păcat „nu de moarte”, cum zice Sfântul Ioan Evanghelistul, ci e un eres, şi prin urmare alungă harul. Poate virtutea preotului să compenseze eresul? Nicidecum.

Chiar dacă leviţii nu erau exponenţi ai harului, aşa cum sunt ierosiţii Cincizecimii, totuşi erau păstrători ai mărturiilor Lui. Subliniind distincţia, Iisus zice: „Toate câte vă zic (preoţii) să le faceţi, faceţi-le, dar câte le fac ei, voi să nu le faceţi!” (Se referea la leviţi. Creştinătăţii, ca neam împărătesc şi preoţesc, i se porunceşte desăvârşirea tocmai pentru că i s-a conferit şi puterea desăvârşirii). Ori azi, ceea ce fac nu atât de mare problemă pe cât e ce tac: ofensiva cyborgizantă sau atomizantă asupra antropologiei creştine, asocierea cu comunismul, lipsa de cateheză, promovarea relativismului, nepăsarea faţă de iconoclasmul actual, destrămarea sau hipercentralizarea bazei materiale a Bisericii, simonia, sunt ofense grave aduse Ortodoxiei chiar de unii presupuşi reprezentanţi ai ei.

Înfierarea greşelilor de credinţă ale clerului trebuie făcută şi ferm, dar şi după regulile bunei-cuviinţe şi ale dreptului bisericesc, adică după Sfintele Canoane, nu cu fluierături de presă ca în zilele exaltatei revoluţii franceze. În aceeaşi ordine de idei, dar din cealaltă perspectivă, tăcerea pioasă când credinţa şi semenii sunt în primejdie e invenţie drăcească. Niciodată sfinţii n-au tăcut pios înaintea unor sfidări ale Absolutului. Strigau, însă nu în aceeaşi gamă cu ateii. Că poţi striga şi tăcând, o arată Moisi, care-şi frângea sufletul pentru mântuirea poporului, şi căruia Dumnezeu îi răspunde imediat: Ce strigi aşa, măi, că te-am auzit…

Pentru Judecătorul inimilor, nepăsarea faţă de Revelaţie şi împietrirea faţă de durerea omenească sunt lucruri pentru care clerul va da greu răspuns. Însă nimic nu scuză cuiva ateismul, blasfemia, indiferentismul, somnul, delăsarea, spaima şi Nimicul. Nimicul nu scuză lipsa de iubire, singurul păcat de care vom fi cu adevărat luaţi la rost la Judecata cea Mare: şi mărturisitorii hipotensivi care nu vor să fie deranjaţi de somările Vieţii, şi cei hipertensivi care, extruzându-le în căutare de sens, ies înşişi din context.

text de monahia Valeria

Sursa: Manastirea Petru Voda

Români, vi se pregăteşte ceva! Sub pretextul interzicerii extremismului în România, se pregăteşte o teribilă lovitură împotriva culturii naţionale şi a ortodoxiei româneşti.

Sub pretextul interzicerii extremismului în România, se pregăteşte o teribilă lovitură împotriva culturii române (prin amputarea unor valori culturale exponenţiale: Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga - după formulările unei legi promovate în Parlament) şi a ortodoxiei româneşti, prin interzicerea promovării modelului mărturisitor al sfinţilor închisorilor comuniste (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Traian Trifan, Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu şi atâţia alţii). Cum s-a ajuns aici este explicat într-o analiză a modului de acţiune a reţelelor des-fiinţării naţionale făcută de bunul meu prieten, profesorul Florin Palas. (Mihai Tîrnoveanu)

(...) Vedem că nu doar istoria ne este răstălmăcită, mistificată și manipulată împotriva celor care au înfăptuit-o cu jertfă de sânge, ci și prezentul e supus acelorași tratamente. Nu doar că nu mai avem voie să ne cinstim eroii, dar eroii noștri sunt uciși, în mod simbolic, din nou. Criminalul este același, doar cu altă mască: este același dușman al lui Hristos și al neamului românesc. Etichetele sunt aceleaşi, lipite de urmaşii kominternistilor, asigurând continuitatea urii. Sunt unii evrei care parcă şi-au pierdut raţiunea, stârnind, prin lipsa măsurii, antisemitismul (brusc, corifeii culturii naţionale şi marii duhovnici ai ortodoxiei româneşti sunt condamnaţi ca antisemiţi, eroii rezistenţei armate anticomuniste sunt fascişti, într-un noian de acuzaţii care seamănă izbitor cu cele din anii ’50). Sau poate asta se urmăreşte, reinventarea antisemitismului alimentând buzunarele unor neica-nimeni. Marota legionară este scoasă iar la înaintare. Luptătorul anticomunist Traian Golea, un bun cunoscător al reţelelor des-fiinţării naţionale, descifra mecanismele acestei maşinării ticăloase, aducându-ne aminte de modul în care, în anul 1990, a fost instrumentată o uriaşă minciună. Atunci, primul-ministru Petre Roman, odrasla bolşevicului Valter Roman, declara că „manifeste ale Gărzii de Fier şi a organizaţiei patronale (sic!) Legiunea Arhanghelului Mihail au fost apariţii comune în ultimele luni în acestă regiune”. În remarcabilul său studiu, Traian Golea spune: „Conflictul etnic de la Târgu-Mureş a servit doar ca pretext ca dl Roman să poată face marea revelaţie, a pretinsei reapariţii a Gărzii de Fier, care la acea dată nu exista decât în imaginaţia sa. Apoi a venit dl Iliescu, cu mineriada sa din 13-15 iunie 1990, motivată cu pretinsa acuzaţie că legionarii ar vrea să dea o lovitură de stat” (Traian Golea – Cum se regizează condamnarea unui popor. Romanian Historical Studies, 1996). Scopul: să se poată demonstra că în România „are loc o recrudescenţă a legionarismului şi în consecinţă şi a anti-semitismului”. Teza a fost puternic amplificată de rabinul colaboraţionist Moses Rosen, iar în mass-media a fost vânturată în mod special de revista “22”. Preluând afirmaţiile tandemului comunist Iliescu-Roman (ultimul este azi vajnic liberal şi creştin la pătrat, căci s-a botezat şi la ortodocşi şi la catolici, după spusele sale!), Elie Wiesel începea, prin intermediul revistei New York Times, presiunile asupra României, culminând cu obţinerea unei Rezoluţii din partea Senatului American, care condamna „resurecţia anti-semitismului şi a intoleranţei etnice în România”, “întrucât laureatul Premiului Nobel şi scriitorul umanist Elie Wiesel recent a vizitat România, ţara sa de naştere, pentru a vedea şi a mărturisi asupra acestor tendinţe anti-semite” (extras din textul Rezoluţiei).

De atunci şi până astăzi, procesul de condamnare a poporului român a fost unul fără întrerupere. Roadele otrăvite sunt vizibile. Şi noi ce facem? Privim neputincioși la răstignire, ajutăm la punerea în mormânt? Poate mai plângem câteodată lângă piatra ce pecetluiește mormântul. Și, din păcate, ne oprim aici. Să vedem învierea nu avem voie. Este interzis. Este ilegal. Și ne e frică. În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu îi pune, însă, să lucreze pe sfinții săi. Ne dăruiesc mir și bună mireasmă. Și fac minuni, multe și mari. Va veni o zi în care vom fi părtași și la Înviere. Chiar dacă aceea va fi cea din urmă zi. Și atunci, ei, cei mulți, sfinții, martirii noștri vor fi cei care ne vor întâmpina la intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Și le vom da socoteală pentru ce am făcut și pentru ce nu am făcut, pentru cuvintele și pentru tăcerile noastre. Şi pentru lacrimile sau împietrirea noastră. Oare cum ne va privi Valeriu Gafencu atunci? Dar blândul Părinte Justin? Ei, chipuri de lumină, născuţi spre a ne călăuzi către ieslea cea sfântă, în care, în chip minunat, s-a născut mântuirea noastră. Părintele Justin ne-a întins aripa sa de serafim spre a ne ridica din bezna păcatului și și-a deschis peste noi ochiul de heruvim spre a ne arăta Calea, aşa cum ne îndrumă, într-un poem, Valeriu Gafencu: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,/Cu sufletul senin, purificat! /Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,/E Nunta Fiului de Împărat! Din bezna de tuci a temnițelor comuniste, Valeriu Gafencu și Radu Gyr și Traian Trifan și Ioan Ianolide și Virgil Maxim și atâția alții ne cheamă la Nuntă. Fi-vom noi vrednici să fim nuntași? Ar trebui să putem răspunde acum. Nădăjduim că o vom face...

Prof. Florin Palas