Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Sursa : http://www.isabelavs.go

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto : „Nimic mai plăcut și mai reconfortant decât demascarea prostiei pretențioase și a nesincerității”, Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936.

Privitor la  Noica, să spui la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful de la Păltiniş a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă la Securitate despre Mircea Eliade (1)  nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”, ci să ridice în slăvi “piticii” din jurul acestuia. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.  Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negat postura de “discipoli” lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru (2). La fel, Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (Între Dumnezeu şi neamul meu).

În ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor de română de la Groningen  asasinat când era pe punctul de a fi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (3)  păruse fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii. În acea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran” (Studii româneşti, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânând aceea a lui Nastratin: “E de neînchipuit cum prezenţa unui Nastratin înduioşează până la urmă si pe omul simplu … Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pus intr-un context din care nu face parte” (p.231).

Un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago” (4), aşadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului Gabriel Stănescu într-un interviu că “la ora actuală, criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, în rev. “Arges”, sept. 2007). În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică acestora notând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei:  frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”(5).

In rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si  Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR si de REALITATE (6). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i confere nici ADEVĂR si nici REALITATE pentru simplul motiv că “maestrul” Noica nu a avut nici un discipol - aşa cum observase şi Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) -, ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari.

Asa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei româneşti. Bănuind că “piticii” care-i cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu de asemenea nu i le va indepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat aşa-zişii termeni  “kantieni”, însuşi Noica a ironizat “adevărul”  HIMEREI. In plus se pare că s-a apucat şi el să scrie  Jurnalul său de la Păltinis (cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate). 

Mladiţele alese ale Sfantului Mare Mucenic Gheorghe (Sfantul Gherman, Gheorghe Lazar, Gheorghe Manu, Gheorghe Cantacuzino, Gheorghe Jimboiu, Gheorghe Bratianu, Gheorghe Furdui, Gheorghe Arsanescu, Parintele Gheorghe Calciu).

de Gheorghe Constantin Nistoroiu
 
† Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ales de Dumnezeu să-I poarte în lume Biruinţa Fiului.
* Întru cinstirea lui trăim sub binecuvântarea Biruinţei.
* Smerit în mugurul divin de floare, April în fiecare an îşi mărturiseşte mireasma Învierii şi mucenicia biruinţei lui Gheorghe.
* În hăulitul codrului şi-n fiecare zbor de rândunea, în fiecare frunză urzită şi-n ramul care urcă domol, în fiecare cămaşe brodată şi-n fiecare fuior doinit, în fiecare adiere-baladă şi-n florile gingaşe de câmp, în fiecare ciripit de păsărele şi-n unduirile năstrujnice de ape, în brocardul firului de iarbă şi-n zâmbetul grăuntelui de rouă, în orbitele cerbilor şi-n neaua încreţită a mieilor, în cutezanţa razelor de soare şi-n fascinanta mândrie-cezară de păun, în cerdacul sufletului creştin şi-n braţele necuprinse ale Crucii, stăruie cinstirea Purtătorului de Biruinţă.
* În chipurile daco-românilor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a zugrăvit Eroi şi-a făurit catapetesme de Sfinţi şi Martiri.

Sfântul Gherman
“Christianae philosophiae viros” (Collationes)

Gherman s-a născut în jurul anului 368, în părţile Casimcei (lângă Histria) din nordul Dobrogei, ca şi Ioan Casian, cu care a fost coleg şi prieten toată viaţa, coleg de şcoală, de studii, de armată, de pelerinaje, de călătorii, de monahism, de sfinţenie. Ajunge un profund teolog al Tradiţiei şi Scripturii şi un isihast de mare profunzime, abordând preocupări similare din filosofia veche şi cea creştină anterioară şi contemporană lui. A dobândind un loc excelent în arta conversaţiei, semănând în jurul lui stupoare, admiraţie şi minunare. A insistat întotdeauna asupra problemelor mai subtile şi asupra nuanţelor care delimitează în gândire virtutea de păcat. Îl interesa cum se poate păstra liniştea şi sănătatea inimii. Împreună cu prietenul său Casian a fost între cei mai aderenţi credincioşi ai Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care l-au sprijinit şi apărat împotriva autorităţilor ce l-au prigonit şi exilat, ducând la Roma la papa Inocenţiu, scrisoarea clerului şi a poporului din Constantinopol. 

Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, a cercetat şi a delimitat opera Sfântului Gherman din opera Sfântului Casian, Collationes, propunându-l pentru canonizare. Tomosul Patriarhal şi Sinodal de canonizare a fost consfinţit la 12 Iunie 1992, rezervându-i-se cinstirea la 29 Februarie deodată cu Sfântul Ioan Casian, iar în anii nebisecţi în 28 Februarie. (Jean Cassian, Conferences, 3 vol. “Sources Chretiennes” 42, Paris, 1955; H. J. Marrou, La patrie de Jean Casien, în vol. “Patristique et humanisme”, Paris, 1976; Collationes, IV-XXIV, în Patrologia Latină, t. 49; Antonie Plămădeală, De la Gherman din Dacia Pontică…, la Ion Creangă, Sibiu 1997).

Gheorghe Lazăr
“Arhidiaconul culturii româneşti”
( Mitropolitul Antonie Plămădeală)

Gheorghe Lazăr, studiază la Cluj şi Viena cursuri strălucite de drept, teologie, filosofie şi limbi străine, dovedindu-se de timpuriu un spirit enciclopedic. La Viena şi-a desăvârşit catalogul calificărilor: filosofie, teologie, pedagogie, literatură, drept, inginerie, nuzică, medicină, ştiinţe militare, matematică.
Dorinţa lui de a se face preot, i-a fost curmată de mitropolitul sârb Vladimir Stratimirovici, care susţinea vehement o campanie de serbizare a românilor ardeleni. Cultura lui vastă şi ştiinţa pregătirii profesionale l-a împiedicat de asemenea să ajungă pe scaunul episcopal de la Arad. A rămas doar pe treapta de arhidiacon, dar nu unul oarecare ci, un ilustru arhislujitor, cum la numit cu cinste mitropolitul Antonie Plămădeală, marele nostru cărturar. (Antonie Plămădeală, op. cit. p. 99). Intrând în conflict cu autoritatea bisericească, care era obedientă sârbilor, marele pedagog Lazăr este îndepărtat din învăţământ. În 1816, trece munţii în Ţara Românească. A fost o trecere inspirată. “A doua descălecare după Negru Vodă!”(ibid. p. 103). La Bucureşti îşi afirmă imediat ideea genială de a înlocui învăţământul grecesc, cu unul românesc. La Sfântul Sava devine profesorul pe româneşte al unor discipline socotite până atunci inaccesibile limbii române, făcând demonstraţia că toate ştiinţele şi filosofia se pot preda şi în româneşte şi chiar excelent. Prin calificarea de inginer militar, Lazăr devine consilierul Domnului Tudor, instalat la Cotroceni, apropiindu-se totodată şi de episcopul Ilarion al Argeşului.
Gheorghe Lazăr a devenit astfel, ctitorul învăţământului universal românesc, în Ţara Românească. “Opera culturală, ştiinţifică, mai mult orală decât scrisă, reformatoare, a lui Gh. Lazăr îl aşează în rândul ctitorilor de cultură românească, înconjurându-i capul frumos şi ochii vii, pătrunzători ca de profet, cu aureola nemuriri”. (ibid. p. 104) 

Gheorghe Manu

“A merge pe urmele profesorului George Manu înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei”  .(preot Liviu Brânzaş)

Gheorghe Manu, descendent din familia Cantacuzinilor şi nepot al generalului Gheorghe Manu eroul luptelor pentru Independenţă, profesor universitar de fizică atomică, român, savant şi creştin şi-a reprezentat în chip ilustru blazonul boieresc al familiei. Bun vorbitor al limbilor engleză, franceză şi germană, un profund cunoscător al istoriei naţionale şi universale. A studiat şi lucrat la Paris la Institutul Curie. Coleg de celulă cu părintele Nicolae Grebenea, i-a spus: ”Descoperirea colegului meu Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării, face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu”. (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p.307).
Avea studii temeinice umaniste: teologia, filosofia, dreptul, istoria, filologia.
Încă  din 1945 s-a angajat în Mişcarea de Rezistenţă Anticomunistă, alături de generalul Aldea. Profesorul i-a reproşat lui Nicolae Petraşcu (care angajase Mişcarea Legionară într-o convenţie-armistiţiu cu liderii comunişti), că face absentă Mişcarea Legionară de la o luptă naţională. (Gheorghe Jijie, Vică Negulescu-monografie- 2009, p. 132).
La Congresul de Pace din 1946, a prezentat în 14 capitole manuscrisul ”În dosul cortinei de fier, cu o puternică documentaţie economico-financiară  în limbile engleză şi franceză. Într-unul din capitole, savantul Manu arată că România este “placa turnantă a Europei” şi cine stăpâneşte România şi Carpaţii are un avantaj strategic enorm faţă de cealată parte. El arăta eforturile enorme ale statelor române Moldova şi Ţara Românească în apărarea Europei de invazia turcească şi împingerea ei spre occident. Ce jertfe enorme au trebuit să facă românii! Timp de 500 de ani, cam la 8 ani ei au avut o invazie. Cine ar fi putut avansa în aceste condiţii ? ” (ibid. p. 307).
Arestat la 20 Martie 1948, a suportat detenţia cu răbdare, împăcare, cu multă demnitate, ca pe o condiţie dată, inexorabilă. “Legionar, caracter ferm, cu ţinută rectilinie în viaţă, cu respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta reeducarea.” (Părinte N. Grebenea, op. cit. p.308). Se spune că la Aiud, după condamnare a fost vizitat de un consilier sovietic care iar fi propus ca în schimbul eliberării să lucreze pentru ei alături de atomistul rus, colegul său de la Paris. A refuzat demn această ofertă, neacceptând să lucreze pentru cei pe care îi considera duşmanii istorici ai neamului românesc. (Demonstene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p.144). Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit pe marele om de cultură ni chiar în închisoare. El a transmis sute de conferinţe şi prelegeri din toate domeniile, pe cioburi de sticlă, pe pereţi, pe tălpile bocancilor, pe bucăţi de săpun, etc. A refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole al Constituţiei americane. Între 1954-1961 a fost considerat “Rectorul” “Universităţii Aiud”. Cu toate presiunile exercitate asupra lui, a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis, murind demn ca un atlet a lui Hristos în închisoarea de la Aiud.