Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Sursa : http://www.isabelavs.go

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto : „Nimic mai plăcut și mai reconfortant decât demascarea prostiei pretențioase și a nesincerității”, Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936.

Privitor la  Noica, să spui la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful de la Păltiniş a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă la Securitate despre Mircea Eliade (1)  nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”, ci să ridice în slăvi “piticii” din jurul acestuia. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.  Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negat postura de “discipoli” lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru (2). La fel, Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (Între Dumnezeu şi neamul meu).

În ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor de română de la Groningen  asasinat când era pe punctul de a fi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (3)  păruse fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii. În acea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran” (Studii româneşti, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânând aceea a lui Nastratin: “E de neînchipuit cum prezenţa unui Nastratin înduioşează până la urmă si pe omul simplu … Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pus intr-un context din care nu face parte” (p.231).

Un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago” (4), aşadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului Gabriel Stănescu într-un interviu că “la ora actuală, criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, în rev. “Arges”, sept. 2007). În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică acestora notând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei:  frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”(5).

In rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si  Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR si de REALITATE (6). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i confere nici ADEVĂR si nici REALITATE pentru simplul motiv că “maestrul” Noica nu a avut nici un discipol - aşa cum observase şi Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) -, ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari.

Asa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei româneşti. Bănuind că “piticii” care-i cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu de asemenea nu i le va indepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat aşa-zişii termeni  “kantieni”, însuşi Noica a ironizat “adevărul”  HIMEREI. In plus se pare că s-a apucat şi el să scrie  Jurnalul său de la Păltinis (cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate). 

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica

Sursa: http://www.isabelavs.go

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica

Motto: “Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”, C-tin Noica, iulie 1978

Horia Stamatu credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Dar pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-MEANDRE.htm ), hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele”. Mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează şi Mircea Eliade în romanul Pe strada Mântuleasa (1). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţă la nesfârşit. El iese din timpul istoric şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice, si, prin tematica povestirilor sale, chiar în Marele Timp al sacralităţii.

Intr-o conversaţie înregistrată de Securitate pe 14 mai 1984, Noica întreba despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (Noica in arhiva Securităţii, II, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind acela care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate(2), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata4.htm ). Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniş care-l sfătuise să-l lase pe Heidegger spre a-l citi pe Kant, căci la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (Noica), G. Liiceanu pare a se simti implinit ca traducător al lui Heidegger (3), deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc printre heideggerieni. De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât G. Liiceanu, şi decât toţi bursierii post-decembrişti pe care i-a implicat în traducerea lui Heidegger, au fost cu siguranţă mulţi. Pentru că în comunism generaţia lui Noica (şi generaţia imediat următoare) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]” (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22). Filozofii marginalizaţi de teroarea ideologică a statului poliţienesc n-au fost numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iabob Bohme). La modul cel mai general, mai buni decât cei şcoliţi după distrugerea Academiei Române si a învăţământului în 1948 au fost toţi cei formaţi înainte de “ocupaţia comunistă” (Vasile Băncilă). Rezultatele muncii lor de traducere au fost de-a dreptul impresionante, atât cantitativ, cît şi calitativ, căci ei (D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, C-tin Floru, Elena Irion/Moisuc, N. Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, C. Rădulescu-Motru, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gh. Ciorogaru, Horia Stanca, C. Noica, L. Blaga, etc.,) au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani.

Cineva îmi spunea că l-a întâlnit pe Noica pe stradă după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş, când filozoful i-a părut complet răvăsit, văzându-şi terfelită viaţa privată, intimitatea sa, foarte impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltinis. Cam după o lună de la apariţia (4) acestei  cărţi pe care Ion Ianoşi (fost sef al cenzurii)  “o scosese la lumină” (v. dedicaţia lui Liiceanu), Noica îi relatează la Sibiu lui Relu Cioran (care avea apartamentul “microfonizat”, ca şi camera de cca opt metri pătraţi în care locuia Noica la Păltiniş) părerea lui Steinhardt despre felul în care Paleologu a fost prezentat în Jurnalul de la Păltiniş, observând că G. Liiceanu a greşit şi faţă de el [de Noica], şi faţă de Paleologu, “pentru că o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc oamenii” (Noica şi Securitatea, II,  2010, p.94). Si la distanţă de cinci luni, încă mai sublinia că “gestul lui Liiceanu” este “discutabil” din unghi “psihologic şi conjunctural” (martie, 1984, Noica şi Securitatea, II, 2010, p.201) prin vizibila intenţie a lui Liiceanu de a-şi face sieşi reclamă, făcându-i însă rău lui Noica, “om din trecut”, pus “prea mult în primul plan, pe scenă” (mai 1984, p.250), la vremea când ideologii din structurile de vârf nu-i publicau decât cu mare dificultate scrierile (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui C. Noica, rev. “Plumb”, V, 34, ian. 2010, p.4). Filozoful marginalizat spunea în 1984  “pe mine m-au tot dus [cu vorba] cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească, sau cu Scrisorile de logica [ lui Hermes] şi de trei ani mă pun în plan si nu mi-au apărut” (ibid., p.153). Desigur Noica a remarcat si că Jurnalul de la Păltiniş  a fost tipărit nu doar ca “model paideic”, ci si spre a-l “înfunda” prin nepotrivite comentarii politice în marginea cărţilor sale de filozofie (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista  neagră cu cărţi scrise de Noica, în rev. “Origini/Romanian Roots”, XIV,  9-10 (146-147), 2009, p. 22-24; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.413;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_lista_neagra5.htm ). După apariţia Epistolarului, pe 4 sept. 1987 Noica este înregistrat de Securitate spunând că Liiceanu a reuşit să-l “înnămolească” de tot.

Extrem de interesante mai sînt observaţiile lui Noica (înregistrate pe ascuns) referitoare la autorităţile comuniste care îl “menajează” pe  Gabriel Liiceanu, în timp ce elementara libertate de a circula peste graniţă este interzisă altora:  Liiceanu poate veni din RFG în ţară,  soţia acestuia îl poate însoţi la Heidelberg, fără a-şi pierde postul de la Institutul de Istoria Artei. Noica mai este înregistrat spunând că A. Pleşu şi G. Liiceanu se bucură din partea Ministerului de interne de un tratament de excepţie. Ei pot călători prin Europa, în Franţa şi chiar în Suedia. Ambilor autorităţile comuniste le-a prelungit bursa la Heidelberg (5) dându-le posibilitatea să mai zăbovească luni întregi dincolo de Cortina de fier. Cu alt prilej este înregistrată remarca după care germanii trimit 150 de burse şi ideologii comunişti trimit unul sau doi, restul se fac că nu le-au primit, în 1983 fiind aprobată o singură plecare  în RFG cu bursă Humbold (Noica şi Securitatea II, p.123).

Lipsit întreaga viaţă de o catedră universitară, C-tin Noica nu a “produs” niciun filozof, în ciuda repetatelor afirmaţii ale lui Liiceanu şi Pleşu (6) că ei ar fi adevărata “operă” a lui Noica, si nu scrierile acestuia (v. Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenar, despre Noica, în cifru ‘humanist’, în rev. “Oglinda literară”, VIII, nr. 92, aug. 2009, p. 4802-4803);  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica-Humanitas3.htm ). La modul cel mai ciudat, I.P. Culianu difuzează românilor prin Radio BBC un mesaj similar: “chiar dacă vreodată cărţile lui Noica s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite” (Studii româneşti, II, 2009, p.228), nu scrierile lui Noica ar fi importante ci auto-declaraţii săi discipoli (v. I. Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi, în rev. Origini/Romanian Roots, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 ;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm ). 

Isabela Vasiliu-Scraba - IN ŢARA LUI MIRCEA ELIADE (1907-1986) LA 25 DE ANI DE LA MOARTEA ACESTUIA SI LA 30 DE ANI DUPĂ MOARTEA DISCIPOLULUI SĂU, SERGIU AL-GEORGE

Sursa:   http://isabelavs.blogspot.com

Isabela Vasiliu-Scraba, IN ŢARA LUI MIRCEA ELIADE (1907-1986) LA 25 DE ANI DE LA MOARTEA ACESTUIA SI LA 30 DE ANI DUPĂ MOARTEA DISCIPOLULUI SĂU, SERGIU AL-GEORGE

Motto: “Idealul unui comunist consecvent nu poate fi decât un stat alcătuit din milioane de arestaţi şi milioane de paznici” (Vintilă Horia, rev. Destin, 12/1962)

Observaţia lui Vintilă Horia (reprodusă din vol. Inapoi la Aristarc, de Nicolae Florescu, 2009), pe lângă justeţea aprecierii numărului de victime reprezentate de milioanele de români nevinovaţi schinghiuiţi de mercenarii ocupantului sovietic după gratii are darul de a fi fost corect intuită din ambele direcţii: si dispre victime, şi dinspre paznicii sistemului comunist. Căci după unele surse, în perioada “ocupaţiei comuniste” (apud. Vasile Băncilă) ar fi fost arestaţi pe considerente politice vreo 2 milioane de români dincolo de graniţe şi tot atâţia în interiorul ţării ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord (v. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu). Aceasta privind în trecut, înspre victimele sistemului comunist. Pentru direcţia opusă trebuie să ne situăm mai aproape de momentul prezent, fiindcă pecetea de paznic al comunismului o dibuieşte oricine la simpla aflare a nivelului nespus de ridicat al pensiilor care răsplătesc munca paznicilor sistemului politic dinainte de 1989.

Surprinzător este că opinia lui Vintilă Horia nu a încetat a fi valabilă şi pentru perioada  post-comunistă. E suficient să ne gândim în câte scrieri au fost conservate în suc ideologic comunist victimele de odinioară ale poliţiei gândirii, adică exilaţii şi scriitorii interbelici rămaşi în ţara ciuntită, arestaţi sub falsa acuzaţie de “fascişti” .

În loc să fie pusă pe piaţă şi să fie comentată opera completă a lui Mircea Eliade, cu volumul 27 cuprinzând “carnete şi jurnale” editată după lista celor 26 de volume concepute în 1976 de însuşi istoricul religiilor (v.Dora Mezdrea, Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol. II, Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.133-135), incluzând, desigur,  scrierile sale ştiinţifice şi literare din ultimii zece ani,  Mircea Eliade a fost transformat de profitorii fostului şi actualului regim în  cal de bătaie, pentru antrenarea gândirii după şablon, spre a fi pus la zid de toţi tinerii dornici să parvină.

De ani buni, drumul către burse în străinătate, titluri şi posturi academice, traduceri plătite de la buget a fost mereu pavat cu acuzaţiile de “fascism” aduse scriitorilor interbelici, lui Noica (chiar şi în filmul TV din 2009, ocazionat de Centenar) şi celorlalţi scriitori români deveniţi repere ale gîndirii universale dincolo de Cortina de fier. Încă din timpul vieţii lui Eliade, Ioan Petru Culianu (tânăr comunist rămas în Italia după ce primise o bursă de studii) publicase (probabil la comandă politică) articolul Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo, tradus si tipărit apoi în Franţa, în revista “Nouvelle Acropole”(nr. 81/1985, p.3-4), unde mai publică L’offensive raciste (nr. 81/1985, p.7-8). Mac Ricketts, aducându-şi aminte de ovaţiile entuziaste cu care a fost răsplătit Mircea Eliade după o conferinţă de la Chicago, ţinută în noiembrie 1973 în faţa a peste o mie de profesori universitari, scria că “nici un alt profesor de istoria religiilor nu s-a bucurat în America de o aşa de mare popularitate ca M. Eliade” (Mac Ricketts, iulie, 1981).

Cum oricine poate constata, nici la un sfert de veac de la moartea lui Eliade nu s-a renunţat la tehnica paznicilor comunismului de a insera în prefeţele cărţilor lui Eliade mârşavele lor atacuri politice (v. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.86). “Liberalizarea” de după nouăzeci a continuat nestingherită să lupte cu fantoma unui inamic veşnic inventat şi mereu doborât, dovedindu-şi sorgintea si neputinţele. Si totuşi doar ea a făcut posibilă publicarea jurnalului lusitan, după şaisprezece ani de post-comunism, deşi e foarte probabil că “liberalizarea” ideologică nu l-ar fi admis după 1990 nici pe acesta, dacă Jurnalul portughez nu ar fi apărut în 2001, în spaniolă (în premieră mondială!) la celălalt capăt al Europei (v. N. Florescu, Înapoi la Aristarc. Rezistenţa prin cultură. vol. I, 2009, p.291-294). Fiindcă destule manuscrise ale jurnalelor eliadeşti (“carnetele şi jurnalele sale”) au rămas în America să aştepte o nouă liberalizare “culturală”.

E drept că în 2006 nu s-a mai mers pe drumul proletcultist al traducerii în româneasca lui Cezar Baltag a unei scrieri traduse în franceză după româneasca lui Eliade, cum s-a întâmplat la publicarea în româneşte a celor trei volume de Histoire des croyances (premiate de Academia Franceză) pe care Eliade le oferise zadarnic în româneşte păzitorilor culturii comuniste. Turnătorul Ion Manea (cel care a lansat din 1992 prin fişa Culianu din dicţionarul Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Ed. Davis, 1992, p.113, seria de minciuni privitoare la cariera acestuia de istoric al religiilor în SUA) scria în 1974 într-o notă către Securitate că Eliade “este gata să pună la dispoziţie unei edituri româneşti manuscrisul Istoriei religiilor, pe care-l are în limba română la Paris” (v. nota lui Ion Manea, soţul Mariei Manoliu-Manea, în vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p. 119).

Numai că în “ţara lui Eliade”, cotropită şi ciuntită după 1945, cei cu putere de decizie în ianuarie 1985 nu au admis nici măcar formarea unui “Fond Mircea Eliade” la Biblioteca Academiei RSR (op. cit., p. 238) din cărţile donate de cel pe care Academia Franceză îl propusese pentru Premiul Nobel (ibid., p.168).

Din păcate, târzia publicare a manuscrisului românesc a Jurnalului portugez  s-a făcut cu greşeli de lectură şi cu omisiuni de text, atât în prima ediţie din 2006, cât şi în a doua ediţie din 2010. De pildă, în volumul din 2010, la p.256, daimonul lui Socrate devine “demosul” lui Socrate, iar la p. 269,  Picky Pogoneanu [cumnatul lui Mircea Vulcănescu,  asasinat ca şi M.Vulcănescu în detenţia politică] devine “Puşcariu”. Din câte am putut constata, copia făcută de Ţurcanu e lacunară, însuşi editorul semnalând la p. 355 (ed. II-a, 2010) lipsa paginii 372 din manuscris, deşi pagina din manuscrisul Jurnalului lusitan aflat la Chicago în “Arhiva Eliade” se regăseşte în traducerea spaniolă. Semnalarea acestei pagini cenzurată din neglijenţă indică atât superficialitatea editării, cât şi lipsa de grijă fată de reproducerea unor manuscrise eliadeşti. Mai semnificativă ne pare însă lipsa din cele două ediţii româneşti a notaţiei lui Mircea Eliade din 18 sept. 1945 pe care am copiat-o din traducerea ei spaniolă însoţită de nota traducătorului care informează cititorul că este o “adnotacion inedita”: “La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a todos los que tuvieron contacto con ella, siquiera fuera esporadicamente” (Mircea Eliade). Această gravă lipsă ne-a amintit de părerea lui Eliade consemnată după lectura Jurnalului lui Ciano pe 26 iulie 1944 chiar în Jurnalul portughez, că o scriere “nu este autentică”, dacă editorul suprimă din ea anumite pasaje (p. 391, ediţia a II-a, Humanitas, 2010).

Dacă cele cincizeci de volume din operele “autentice” ale faimosului Mircea Eliade (traduse până în 1976 în 14 limbi) îşi aşteaptă cine ştie până când editorul român, in schimb tipărirea repetată şi răsrepetată a puţinelor cărţi scrise de Culianu (asasinat înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, cartea verde primind-o în martie 1991, şi, din nefericire, mult înainte de a deveni istoricul religiilor de care să se uimească lumea academică occidentală, aşa cum a fost ea uimită de gândirea lui Eliade) au urmărit în mod deliberat metamorfozarea unui ţânţar în armăsar, al cărui nume să fie obligatoriu pus alături de numele lui Eliade, ca la Institutul academic înfiinţat de Pleşu în ianuarie 2008, cu o sală Culianu mai la vedere, şi o sală Eliade ceva mai în spate. În 2007 Leon Volovici descrisese şi el un fabulos parcurs triumfal al aşa-zisului “succesor la catedra lui Eliade”, înşirând la derută Italia studiilor de la Milano, Groningenul profesoratului de limba română “până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa lui Eliade”,  subliniind apăsat că Ioan P. Culianu ar fi “refuzat să colaboreze cu Securitatea” (v.Leon Volovici, rev. “22”/16 iulie 2007) care i-a făcut dispărute dosarele. Chiar şi Mona Mamulea, altfel dotată cu mult discernământ, (v. Culianu…, în vol. Studii de istoria filosofiei româneşti, vol. I, Ed. Academiei, 2006) a fost păcălită de  “impresionanta” carieră născocită de Humanitas pentru Dicţionarul religiilor (trad. Cezar Baltag, 1993, ediţia a doua, 1996), inspirată probabil de gogoşile din fişa Culianu a dicţionarului scos în 1992 de Ion Manea. Or,  acest Manea, beneficiar al ospitalităţii lui Mircea Eliade, informa Securitatea română (v. nota lui I. Manea în vol. M. Eliade in arhiva Securităţii, 2008, p.120) că Eliade întreţine relaţii cu arhiepiscopul Valerian Trifa (cel care în 11 mai 1955 deschidea Şedinţa Senatului American la Washington).   

In Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) Theodor  Baconski  foloseşte formula “în patria lui Eliade si Culianu”  spre a egaliza valoarea celor doi, sub umbrela unei patrii comune. Formula este repetată pe 20 octombrie 2008 de Andrei Plesu, în calitatea sa de director interimar al unui Institut de istoria religiilor a cărei comoară ascunsă în “Sala Culianu” o constituie probabil firavul schimb de epistole dintre Culianu şi Pleşu precum şi corespondenţa lui Culianu cu un fost coleg din studenţia sa italiană.

In România post-comunistă tipărirea pe cărţile lui Mircea Eliade (v. Noaptea de Sânziene, vol. I, p. 14 din 2010, Ed. Jurnalul naţional) a pozei cu Mircea Eliade bătrân si Culianu (aflat pentru scurtă vreme la Chicago) dă semne a fi devenit obligatorie. Oricum, după scotocirea dosarului pe care Securitatea il alcătuise marelui istoric al religiilor, unii ar decripta poza (obsesiv mediatizată) ca imagine a tânărului  turnător alături de victima sa. Pentru că fostul comunist devenit vreme de doisprezece ani profesor de română la Groningen se pare că a redactat pentru Securitate note despre Eliade (v.Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol.II, Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Editura “Mica Valahie”, 2008, p.230-234). Chiar şi în Istoria literaturii române de azi pe mâine scrisă de Marian Popa, apare semnalată “deconspirarea” lui Culianu (2001, vol.II, p.1173) care, deşi rămas în Vest “fără voie” era mediatizat ca nimeni altul în ţara comunistă. Din interesanta şi documentata istorie a lui Marian Popa ne-a mai reţinut atenţia un portret al lui Culianu văzut din Occident, întrucât este în răspăr cu tot ce s-a vehiculat ditirambic la adresa “savantului” Culianu în România post-comunistă: “june întârziat, soi de snob infatuat în ştiinţe cam disparate, cu temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul în care recidivează” (Andrei Pandrea, Teribilisme, Cuvântul Românesc, nr. 69, noiembrie 1986, apud. Marian Popa, op. cit.). În mod neinspirat, la douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu,  revista “22” a publicat nişte inedite ale acestuia parcă menite a ilustra temeinicia părerii lui Andrei Pandrea.

Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu. Despre inocularea ruşinii de a fi român

Motto: “Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”(Emil Cioran, 1932)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei de Humanitas (1). E drept că noul nume cam aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (v. Th. Cazaban în dialog cu C. Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125). Din atacul foştilor ideologi comunişti manifestând o inexplicabilă alergie la scrisul unui romancier de faimă internaţională s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România regimului Iliescu-Roman. Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) romancierul premiat de Academia franceză consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334). Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991) fac să transpară cadrul libertăţii post-comuniste, precum si aspecte de continuitate în politica editorială dinainte de 1989: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Pentru autorul volumului Les clefs du crepuscule(1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru operele şi omagiile lui Andrei Pleşu (3) -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (v. rev. Cristian Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de discipolul preferat devenit director de editură, nici de discipolul ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (v.Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la  Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (v.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50).

“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de Academia franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.

Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, precum şi “Nae Ionescu şi Emil Cioran”, în vol. I. V.-S., În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului de 26 de ani care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1937, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul Schimbării la faţă a României (1937) ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, p.166). Iată cât de lesne îi apare însuşi Cioran pe post de particular care ar ilustra fără alte justificări un general teribil de inconsistent. Cu atât mai inconsistent cu cât nici măcar fantezia cioraniană n-a scos vreodată “gălbeaza Mioriţei” din virtualitatea ei postulată în glumă, în acea scrisoare din 1944 către Mircea Vulcănescu (v. rev. Manuscriptum, număr special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996).

Adevărul despre Eminescu – la 121 de ani de la ucidere

Circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?


Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.


Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.


„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Isabela Vasiliu-Scraba: C. Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric.

Chiar dacă Anti-Goethe (10 capitole), Povestiri după Hegel şi nouă jurnale i-au fost confiscate de Securitate, Noica nu voia de loc să se lase descurajat de permanentele şicanări ale comuniştilor dirijaţi de Leonte Răutu/Oigenstein/Oişteanu, şeful secţiei de ideologie a Comitetului Central. Nici să-şi pună gândirea în slujba ideologilor inculţi care voiau (cf. C. Brădaţan invocându-l pe I.Ianoşi) ca el să renunţe la preocupările legate de specificul spiritualităţii româneşti şi să “dezbată teme universale ale filozofiei” (C. Brădăţan, O introducere la istoria filozofiei româneşti în sec.XX, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000). De unde se vede că Brădăţan, doctor în filozofia românească, n-a avut de la ce profesori să afle că filozofia autentică se ocupă numai cu teme universale, chiar atunci când pare interesată de “chestiuni româneşti”.

In opinia lui Constantin Noica, “nici o limită nu interzice nelimitatul” (ibid.), în sensul precis că gândirii sale nu i se poate pune stavilă. “Complexaţi de o teribilă frică instinctivă (…), necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor (…) de nimic nu le-a fost comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului (…). În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” (Ion Caraion, Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25).

Despre ura comuniştilor şcoliţi în URSS faţă de vârfurile spiritualităţii româneşti se pot spune foarte multe. Noi vom aminti doar ura faţă de “poezia mistică” scrisă înainte sau în timpul ideologiei comuniste, pentru care Vasile Voiculescu a fost întemniţat la peste şaptezeci de ani. In aşa-zisa democratizare, instaurată prin uciderea a sute de mii de români după gratii (v. F. Mătrescu, Holocaustul roşu) acuzatia de misticism a planat asupra întregului grup format din 25 de persoane nevinovate intrate în temniţă împreună cu Noica şi Pillat la vremea când cenzor ideologic la Direcţia de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central era comunistul Ion Ianoşi instruit în URSS, după ce în România cu “un rege copil pe tron şi Anei Pauker dictator” (C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, Ed. Floarea darurilor, vol. 3, p.425) a terminat şase ani de liceu în timpul record de doi ani (v. Estetică şi moralitate, 1998).

Pe lângă ura trezită de bănuiala fondată sau nu că cei din grupul Noica-Pilat ar fi fost mistici, agresiunea şi asasinatul completau atitudinea celor impuşi de sovietici la cârma ţării faţă de personalităţile culturii româneşti care trebuia lichidată. Edificator este refuzul lui Teohari Georgescu (ministru de interne) de a-l elibera din închisoare pe călugărul mistic Arsenie Boca, închis spre a împiedica oamenii să vină la slujbele sale, fie de la Sâmbăta, fie de la Prislop, precum si neînduplecarea lui Ioşca Chişinevschi (secondat de Leonte Răutu) în faţa memoriului pentru eliberarea din detenţie politică a scriitoarei Alice Voinescu. In ce priveşte asasinatul, e suficient să amintim de moartea în închisorile lui Nicolski a gânditorilor religioşi Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Nicolae Roşu, ucişi după agresiuni bestiale. Unii poetii (Vasile Voiculescu, Sergiu Mandinescu, Ion Caraion, etc) care n-au fost omorâţi în puşcărie, au trecut în cealaltă lume ca urmare a regimului de exterminare de după gratii.

Furtul cu care s-au îndeletnicit comuniştii este uşor de probat, dacă ne gândim la miile de manuscrise confiscate la arestarea scriitorilor, unele din ele distruse, cum a fost romanul lui Dinu Pillat, sau cele cinci capitole din Anti-Goethe nici până azi restituite lui Noica sau familiei sale. Pe lângă sechestrarea de manuscrise, furturile din domeniul cultural s-au manifestat şi prin furtul de idei prezentate fără trimitere la autor. Dar şi prin conlucrarea impusă de politrucii care nu s-au sfiit niciodată să adauge şi să scoată pasaje din scrierile altora după bunul lor plac. In cazul operei lui Alexandru Dragomir s-a ajuns chiar la adăugarea unui al doilea autor cu ocazia apariţiei prelegerilor lui Alexandru Dragomir ţinute în casa lui Liiceanu (Crase banalităţi metafizice, Humanitas, 2004).

Răspândirea ideilor sale în formă modificată sub pretextul ‘stilizării’ fără permisiune a fost taxată de Alexandru Dragomir drept “excrocherie” pe 15 iunie 2000 în interviul luat de Fabian Anton. Părerea filozofului marginalizat de opresiunea ideologică orchestrată de politrucii frecventaţi de Liiceanu a fost cenzurată de revista “Observatorul Cultural”. Pentru că interpretarea sa la O scrisoare pierdută luase o altă formă în urma stilizării notiţelor luate după prelegerile sale, Alexandru Dragomir i-a spus tânărului Fabian Anton că nu el este autorul acelei interpretări distribuită în centrul Bucureştiului, că nu-i aparţine lui, că n-a scris-o el în forma aceea şi că cititorii interpretării platonice a Scrisorii pierdute sînt păcăliţi. La patru ani după scandalul provocat de “ediţia nord-coreană” (apud. Dan Petrescu) a Craselor banalităţi metafizice, Gabriel Liiceanu a indicat precis paginile de sfârsit adaugate de el la interpretatea Scrisorii pierdute ale cărei idei au fost recombinate arbitrar de G. Liiceanu sub pretextul stilizării.

Victor Roncea: Cum vrea masoneria să pună mâna pe Muzeul Ţăranului Român

“Un Muzeu in primejdie!“, asa se intitula o actiune de forta a intelectualilor lui Dinu Patriciu, Ion Iliescu si Sorin Ovidiu Vintu, respectiv Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Horia Roman Patapievici. Se petrecea in 2004 si pretextul era salvarea salilor “Ferestre” si “Timp”, realizate de regretata Irina Nicolau, ca parti ale ansamblului “Crucea peste tot”, una dintre ultimele amprente culturale lasate posteritatii de refondatorul Muzeului Taranului Roman, pictorul Horia Bernea, acum dus la cele sfinte. Respectatul etnolog era fiul filosofului Ernest Bernea, unul dintre marii sociologi si etnografi romani ai perioadei interbelice, alaturi de Dimitrie Gusti si Traian Herseni sau geopoliticianul Simion Mehedinti. In afara cunoscatorilor, lumii dependente de mijloace de intoxicare media nu i s-a parut ciudat ca Fundatia “Anonimul”, a lui Dinu Patriciu si personaje ca cele de mai sus, din troika cea vestita a intregului Apus, basca Neagu Djuvara si Vintila Mihailescu, se impreuneaza ideatic pe pajistea din fata Muzeului, “pentru Cruce”, sub coordonarea lui… Dragos Bucurenci. Si el, acolo, un “copil teribil” al euro-comunismului si ateismului ecologico-stiintific, pompat de masinile de propaganda ale mogulilor filorusi mai ceva ca Mandruta sau Turcescu (tot creatii ale “scolii” Dilema Veche). Miza li s-a descoperit celor mai atenti la scurt timp: fortarea demisiei lui Dinu C Giurescu si inlocuirea lui cu un fidel al gastii, Vintila Mihailescu.

Dupa sase ani, cand acelasi Vintila Mihailescu a anuntat ca va pune la naftalina ansamblul lui Horia Bernea, al taranului roman crestin-ortodox, distinsii militanti la comanda n-au zis nici pas. Nici un protest, nici o reactie. Mai mult: Mihailescu preda acum stafeta masoneriei.

Sa dam putin filmul inapoi: pe 5 februarie, Mihailescu organiza o dezbatere de forma, la care anunta, printre altele, ca expozitia “Crucea” va fi desfiintata. Inregistrarea conferintei poate fi ascultata la MUZEUL TARANULUI ROMAN elimina… taranul roman!. Participantii au povestit ulterior cum au asistat consternati la un proces marxist-leninist-trotkist deghizat in “dragoste crestina”: “Am audiat cu oroare discursul Ancai Oroveanu… Din spusele dumneaei reiesea ca a milita pentru caracterul intangibil al expunerii Crucea ar fi echivalent cu a-l iubi in chip idolatru pe creatorul Muzeului, Horia Bernea” . Anca Oroveanu este membra de vaza a GDS si, in paranteza fie spus, fiica odiosului Leonte Rautu.

Slabele reactii de protest – doar din mediul online – fata de acest afront la adresa reintemeietorului Muzeului Taranului Roman si a insusi sensului existentei acestui Muzeu au fost taxate rapid prin ridiculizare de oamenii sistemului de propaganda anti-crestina: Simonca in “Observatorul cultural” al doamnei Musat (!), Rogoz pe Vax Publica lui Vintu si alte loaze ale lui SOV in Catavencu – KGB. Evident, conform kulturnicilor de serviciu, cu voie de la Iliescu, tot “legionarii” sunt de vina ca se mai protesteaza fata de astfel de abuzuri incalificabile. Unde sunt “intelectualii” de-altadata (vezi foto), ca sa-si dea foc astazi, la botezul Petrusului lui Roman, pe pontonul lui Patriciu de la Snagov, alaturi de Plesu si Bucurenciu, “frère”-rul lui Liicheanu, pentru ca se sterge memoria lui Horia Bernea si a taranului roman?!

Situatia Muzeului Taranului Roman s-a imbacsit rapid odata cu preluarea institutiei de gasca emanata de Colegiul Noua Europa si Fundatia Anonimul. Nu m-ar mira ca in curand, daca ma uit mai bine pe manifestarile pe care le gazduieste, numele muzeului sa devina, ca la PCdR, Muzeul Taranului din Romania sau, poate, chiar din Europa, ca sa mai terminam odata cu nationalismele-astea.

Marile realizari ale SNSPA-istului Mihailescu au fost generarea de conferinte la asa-zisul “Club al taranului” unde Andrei Oisteanu – alt GDS-ist dar doar nepot de-al lui Leonte Rautu – se pronunta cu diversi despre religia romanilor pentru a parea ca un Institut de apartament are activitate, se face omagiul ungurismelor pe urmele tovarasei K. Verdery , se produc elucubratii para-stiintifice despre “intelesurile manelelor” sau se fac expozitii cu “Eva bilblica din carnati de Plescoi”. Plus patronarea unei carciuma in incinta Muzeului, unde betivii si drogatii se arunca la lasarea serii printre cruci si troite de patrimoniu, in pridvorul intinat al bisericutei de lemn. Si, ca un cumul al afacerilor sale culturale, lansarea “Noului Cinematograf Roman”, devenit la moda printre satanisti dupa prezentarea, in premiera, a controversatului film “Antichrist“.

Continuare la: Victor Roncea - Cum vrea masoneria sa puna mana pe Muzeul Taranului Roman. EXCLUSIV. Vintila Mihailescu si-a dat demisia, nu inainte de a desfiinta expozitia “Crucea”. Prietenii lui Horia Bernea acuza: Marea Loja il vrea pe “fratele” Virgil Nitulescu

Isabela Vasiliu-Scraba: La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”

Constantin Noica (1909-1987) diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniş , Cartea Româească, Bucureşti, 1983, p.164).

Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintrespirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismlui fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992).

Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol: Ideologii din suita lui Ion Ianoşi (activist comunist cu liceul pe puncte, v. Etică şi moralitate, 1998, p.524) să nu mai peroreze despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă (v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.175). Să-şi cârmească în mod hotărât discursul înspre “infernul comunismului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Bogdan Petriceicu Haşdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a iubi umanitatea, când aceasta ne scuteşte a vedea altceva în lume, afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Haşdeu gazetar politic).
Constantin Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, ideologului comunist Dan C. Mihăilescu - pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea ideologului Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George şi de exemplul marelui Eliade -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63).
Pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie (2) din Bucureşti, profesorul Liiceanu -fostul adept al eticii comuniste, fantezie ideologică servită şi lui Noica din când în când să nu uite pe ce lume trăieşte (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi) -, a ţinut un discurs. Apoi s-a gândit să-l publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica(1909-1987) si cu Alexandru Dragomir(1916-2002). Ba i-a mai trecut în rând cu cei doi mari filozofi şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” iar n-a fost capabil să-l citească pe Noica, deşi îl invocă negreşit în apariţiile publice.
Redăm în continuare spicuiri din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni comunismul (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului spunea studenţilor fără să clipească următoarele neadevăruri: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humbold căruia nu-i era interzis să treacă pentru ani de zile Cortina de Fier la vremea graniţelor practic închise atinge apogeul prin fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(ibid.).
Aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” deconspiră fără greş incapacitatea fostului ideolog marxist de a înţelege gândirea lui Noica. De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de această spusă din 1993 se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său care nu avea capacitatea să priceapă gândirea acestuia. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice au fost mereu “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (3) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor: “Ce mult e din gândul tău într-unele din cărţile altora” observase însuşi Noica (Jurnal de idei, 2007, p.186) pus în situaţia de a-şi da public consimţământul ca ideile sale să “circule” fără trimitere la autor (4).
In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei, cum s-a întâmplat şi culogica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Andrei Pleşu în Elemente pentru etică a intervalului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol.Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slbozia, p.46), acelaşi Gabriel Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica fiind dat afară de la Institutul de filozofie din cauza plagiatului după Noica (v. Octavian Cheţan în vol. Modelul Cultural Noica, Bucureşti, 2009), are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38).
Intr-o exprimade diferită în formă dar identică în mesajul de transmis, Pleşu considera că mai importantă decât gândirea filozofului, desemnată peiorativ drept “producţia bibliografică” a lui Noica, a fost “instanţa patern-frăţească, stimulatoare, încurajatoare” pe care a reprezentat-o fostul deţinut politic vizitat de cei doi comunişti la Păltiniş. Cum uşor se poate observa, falşii discipolii gândesc la unison.când se substituie fără jenă operei filozofice a mestrului pe fundalul căruia si-au ridicat reciproc statui de mucava prin grabnica traducere şi difuzare în străinătate a textelor proprii.
Deşănţata auto-apreciere a lui Liiceanu (5) contrastează puternic cu rândurile pline de evlavie faţă de memoria lui Noica scrise de George Purdea, lector la Universitaea din Viena: “În lumea asta facem tot felul de compromisuri, dar avem câte un mic sanctuar în noi. Pentru mine a fost câteva zeci de întâlniri cu Noica”(G. Purdea, 4 august 2009).
Din cele 206 de pagini ale cărţii în care e trecută enormitatea că importanţa lui Noica rezidă în faptul că i-ar fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu, credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest, volumul scos de Humanitas este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care pe 2-4 iunie 2009 era purtat de H.R. Patapievici în Italia la universitatea din Roma ca model de discipol al “Şcolii de la Păltiniş”) cum acesta nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi. În opinia renumitului istoric al religiilor, Getica lui Vasile Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Pentru că timpului nu îi rezistă hărnicia culturală care invocă “adevărul şi obiectivitatea ştiinţifică” ci personalităţile ieşite din rând, care “au tratat istoria şi ştiinţa paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67).
In volumul pe a cărei primă pagină apare trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată şi poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleşu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniş. Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se ştie ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 şi auto-adularea dublată de auto-compătimire (în “versuri”, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-şi întreabă retoric aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ Între discipol şi maestrul mort?”.
Cu fineţea ce-l caracteriza, Constantin Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniş, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu şi-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare de filozofie din care să reiasă că si-a depăşit maestrul şi că după un discipolat de două decenii îşi poate ucide simbolic învăţătorul (6), comunistul “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtaşă la conversaţiile sale cu Noica, publicând spusele maestrului cu o aşa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări.
Independent de pretextul incoerenţelor ideatice din lăbărţatul articol scris de Andrei Cornea, discursul din 24 aprilie 2009, care figurează drept contribuţia lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica, se deschide şi el cu nişte întrebări retorice despre creşterea sau descreşterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în ţară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere a lui I.P. Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Sorin Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru opera lui Noica. Nimic altceva!
Acelaşi dezinteres transpare şi din politica editorială a răspândirii prin traducere a filozofiei noiciene: În luna noiembrie din anul Centenarului, la Institutul Cultural Român din Stockholm, în loc să fie lansată traducerea vreunei cărţi de Noica, Cristian Ciocan a lansat Jurnalul de la Păltiniş în suedeză.
Spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică şi ICR-ul în traducerea cărţilor filozofului Constantin Noica este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, Bucureşti, 2009). Intr-un sfert de veac, Liiceanu, pe care Noica îl considera pe bună dreptate “discipolul lui Henry Wald, nu al său” (Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.154) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărţi: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoşi, “redă mai bine conţinutul”.
Cartea lui Noica din 1978 a fost tradusă în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză şi în 2009 în spaniolă. A doua carte aleasă de Liiceanu din cele douăzeci publicate de Noica este Devenirea întru fiinţă apărută în 1981. In Italia a fost lansată în 2007 şi în 2008 a apărut în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre. În 1982 Constantin Noica optase pentru echivalarea: Le devenir au sens de l’etre, de care falsul discipol nu a ţinut seamă. Acel îndemn noician “să devii ceea ce eşti” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credinţa că “esenţele nu se schimbă”.
N-am putea spune dacă volumul (prilejuit de centenarul lui Noica) lansat la Bookfest pe 19 iunie 2009 este mai catastrofal decât volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit (2009) nu cuprinde foarte explicit ideea: “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului”, spusă pe şleau în volumul prin care “discipolul lui Henry Hald” în calitate de lider de opinie şi director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul naşterii (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192).
Note:
1. Petre Ţuţea sesizase perfect că Emil Cioran nu depăşeşte istorismul, că marele stilist francez nu era bântuit de melancolii metafizice, că genialul său prieten (împlinit la Paris) era trist fiindcă omul este un animal muritor. De aceea Ţuţea spunea că opera cioraniană “nu este consolatoare”. Jerbele ideilor, stilul de o eleganţă demnă de invidiat, cizelarea gândului în jurul ideilor văzute dintr-o multime de perspective, nimic din toate acestea nu scoate gândirea lui Cioran din domeniul “sufletului”, aşa cum era el închipuit de Constantin Noica.
2. Pe 11 noiembrie 2009 la Facultatea de filozofie din Bucureşti, prof. univ. Viorel Cernica a vorbit despre Noica în filozofia românească şi a lansat cel de-al V-lea volum de Studii de istorie a filosofiei româneşti. Centenar C-tin Noica (Ed. Academiei, 2009). Cartea de 632 de pagini cuprinde printre alte studii si o selectie din referatele despre Noica prezentate la Conferinţa Naţională: Gândirea lui Noica astăzi, 24-26 aprilie 2009 de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (v. textele semnate de Claudiu Baciu, Constantin Aslam, Viorel Cernica, Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Constantin Stoenescu, Paul Sandu, Sorin Lavric, etc)
3. Marginalizarea lui Noica până la moarte s-a văzut din faptul că în timp ce “Vocea Americii”, “Europa liberă” şi “BBC-ul” şi-au întrerupt emisiunile pentru a anunţa decesul filozofului, în România pe 4 decembrie 1987 s-a păstrat o deplină tăcere (v. Emilia Hârbea, Bibliografie C. Noica, Sibiu, 2007; lucrare multiplicată în Atelierul de legătorie al Bibliotecii judeţene “Astra”).
4. v.Octavian Cheţan, Simple rememorări, în vol. Modelul Cultural Noica, I-II, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, p.119-133.
5. Ion Simuţ îl considera pe Gabriel Liiceanu un mafiot literar cu editură puternică şi revistă influentă care a trimis la topit cărţile lui Paul Goma, l-a refuzat pe D. Ţepeneag la publicare “oprindu-i lui Mihai Sin volumul doi dintr-un roman” (Ion Simuţ în rev. ArtPanorama, nr.1, oct.1997, răspuns la ancheta despre Mafiile literare).
6. In neştiută consonanţă cu impresia lui Noica despre păşitul “cu stîngul” a discipolului preferat, iată ce notasem în noiembre 1983 pe carte, după citirea Jurnalul de la Păltiniş: “Nu se ştie cine dă şi cine primeşte are în acest caz înţelesul: nu se ştie unde se duce ceea ce trebuia primit… Crima finală este de aceea o barbarie, iar de o victimă fericită nu poate fi vorba”(Isabela Vasiliu-Scraba). Volumul Cearta cu filozofia (Humanitas, 1992) se deschide cu un articol publicat de Liiceanu în rev. Viaţa Românească. Aici bursierul Humbold se căzneşte să-şi omoare maestrul de pe poziţiile eticii comuniste şi ale materialismului ştiinţific. Citindu-i textul, Noica l-a lăsat “corigent” observând că este prematur să se ocupe de opera sa care este neîncheiată. După decepţia pricinuită, Noica îl mai păsuise astfel nişte ani în care spera (cu optimismul său debordant) că se va lipi de discipolul preferat si ceva filozofie “idealistă”.

Pseudoelita (Plesu, Patapievici, Baconsky) - intre adevarul crestin si „adevarul” lumii

La un nivel mai pretenţios, întîlnim această idee în textele dlui Pleşu (care ne propune, de pildă, să privim adevărul, omul, creştinismul din „perimetrul mai tuturor religiilor”), sau în declaraţiile dlui H.-R. Patapievici, căruia „criteriul competenţei dogmatice [nu-i] spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque [îi] par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.” Problema este că în momentul în care desprinzi iubirea de sensul ei creştin, ea se transformă pînă la urmă în opusul ei. Dacă încetăm să mai distingem între adevărul creştin şi „adevărul” lumii, vom ajunge să nu mai putem distinge între lumină şi întuneric (decît pentru a urî lumina). Nu este oare curios că toţi aceşti oameni valorizează iubirea, înţelegerea, relaţia, pe seama învăţăturii de credinţă?

(...)În fapt, ce împiedică realizarea „fraternităţii universale” este tocmai religia iubirii, creştinismul. Oamenii nu pot fi fraţi decît în Hristos, adică într-o lume sfîntă, care s-a lepădat de păcat (în mod semnificativ, dl. Pleşu scrie «lume „căzută”», ghilimele avînd rolul de a-i sugera cititorului un sens figurat). Însă lumea este căzută pentru că iubeşte întunericul mai mult decît lumina. „Marile contururi ale realului” adăpostesc o lume căzută, care zace în Cel Rău. Textul dlui Pleşu nu îi cere cititorului decît să îşi schimbe puţin poziţia pentru a-i permite celui de care este legat să-şi dezmorţească încheieturile: „Mai uitaţi pentru o clipă de lanţurile astea”, ne îndeamnă de fapt domnul Pleşu. Prin urmare, a lua în serios acest text (sau oricare altul din scrierile religioase ale dlui Pleşu) înseamnă a nu crede că vreo eliberare s-a petrecut cu adevărat în istorie, că vreo eliberare ar mai fi vreodată cu putinţă.

Aceasta este perspectiva pe care ne-o dă creştinismul asupra realului. Pentru că un creştin nu priveşte lumea văzută şi nevăzută din „perimetrul mai tuturor religiilor”, ci de pe Golgota, locul cel mai înalt şi totodată cel mai adînc al acestei lumi. De aceea, dacă pot să înţeleg de ce „place” dl. Pleşu, îmi este mai greu să înţeleg cum l-ar putea lăsa lanţurile să asculte asemenea îndemnuri „cu detaşare” pe admiratorul înlănţuit de aceşti seducători profesionişti. În mod sigur, un creştin nu poate fi detaşat, decît dacă confundă isihia cu acel „don’t worry, be cool!” pe care ni-l recomanda dl. Baconsky într-o convorbire din cadrul emisiunii „Idei în dialog”. Fie că pătimeşte iubirea lui Dumnezeu sau depărtarea de El, creştinul urmează cuvîntului primit de Sfîntul Siluan Atonitul, continuînd să nădăjduiască în Hristos chiar şi în iad.

Gheorghe Fedorovici

http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

Eseul lui Fedorovici despre versiunea lui Pleşu, recomandata de Tarziu, asupra creştinismului: aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brânză!

La recomandarea lui Claudiu Târziu, am citit integral eseul „Sus inima!” al dlui Andrei Pleşu, text publicat recent în săptămânalul Dilema veche. Incapabil să îndeplinesc condiţia de a citi cu detaşare, mă văd nevoit să mărturisesc că nu am învăţat nimic din acest eseu. Prin urmare, şi mentalitatea mi-a rămas neschimbată. Cu toate acestea, lectura textului nu a fost cu totul inutilă, fiindcă, odată ajuns la capătul ei, mi-am pus cîteva întrebări: Este îndemnul „sus să avem inimile”, rostit de preot în cadrul liturghiei, o „axiomă a efortului cognitiv”? Atunci cînd Hristos le cere ucenicilor să fie luminători ai lumii (Matei 5, 14-15), îi îndeamnă oare să fie „cuplaţi la ‚polul plus’”? Cine este „suportul generos” în care ard ucenicii, dacă nu Domnul răstignit? Există în Biserica ortodoxă vreo acţiune din care să lipsească Hristos? Atunci de ce lipseşte El într-un mod atît de brutal din tabloul eseului dlui Pleşu, de ce nu întîlnim aici decît eterice instanţe vicariale?

Ce omite dl. Pleşu să ne spună este că îndemnul „sus să avem inimile” este urmat imediat de răspunsul credincioşilor: „Avem către Domnul”. Credincioşii ştiu că acest „sus” este o Persoană şi nu cerul spre care, după Înălţare, apostolii rămăseseră cu ochii aţintiţi, făcându-i pe îngeri să-i ia peste picior (Fapte 1, 10-11). Dacă cerul este adevărul pămîntului, e pentru că Hristos este adevărul cerului.

(...)Şi încă: Lumea asta este căzută pentru că oamenii sînt incapabili să ia distanţă faţă de ei înşişi, să se detaşeze, sau pentru că sînt deja distanţaţi faţă de ei înşişi? Pentru că privesc detaşaţi? Ne aduce inima, în calitate de organ de cunoaştere, cunoaşterea „marilor contururi ale realului” sau întîlnirea cu Cel înviat în trup? Lipsit de conţinut, ce altceva este conturul realului decît un spectru? Putem birui păcatul şi moartea prin „amplasamentul la vîrf”? Are ceva în comun această „atitudine de viaţă” recomandată de domnul Pleşu în contul creştinismului cu metanoia urmărită de creştini?

Într-un fel, e uşor de înţeles de ce, atunci cînd e vorba despre versiunea dlui Pleşu despre creştinism, unii creştini îl găsesc savuros şi iluminator. Dar dacă e vorba de gust, aş spune că un astfel de creştinism aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brînză. Vinul nou sparge burdufurile vechi, dar nu şi putinile de brânză. În ele, vinul a rămas vin, decît că nu poate fi băut. Este stricat. Tot aşa şi cu adevărurile:

„Diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte ‚rele’, după cum nu a creat şi nu poate crea altă lume, după cum nu a creat şi nu poate crea nimic. Toată minciuna şi toată puterea minciunii lui rezidă în faptul că a pervertit aceleaşi cuvinte şi le-a făcut cuvinte despre altul, le-a uzurpat şi le-a transformat în armele răului şi, ca atare, el şi slugile lui vorbesc totdeauna ‚în lumea aceasta’, pe limba furată faptic de la Dumnezeu.”

În temele şi termenii întrebuinţaţi de dl. Pleşu şi de alţi oameni din elita culturală românească din prezent, unii creştini au impresia că regăsesc lucruri familiare. Tocmai de aceea, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – frisoanelor apocaliptice din România acestui an, intervenţiile de acest tip ale dlui Pleşu trec fie neobservate, fie ajung să fie chiar recomandate. (...)

Gheorghe Fedorovici

Versiunea intgrala poate fi citita la adresa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

Restituiri culturale: Catarii de la Paltinis, de Monahul Nicolae de la Rohia

În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983), Gabriel Liiceanu evocă - pe un ton degajat, intimist1, fervent - câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei - politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.
Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.
Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari - purii, perfecţii - recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).
Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş - ne spune Liiceanu - (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) - există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.
Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.
Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta. Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi" un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care - aidoma lui Socrate - nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.
Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire.

N. STEINHARDT

1 Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.

- eseu publicat în revista "Familia", decembrie, 1983, si republicat in revista "Veghea", nr. 4, 2009. -

"Salvatorii natiei"" (Nicolae Manolescu, Patapievici, Plesu, Nemoianu, Tismaneanu, Boia)

Salvatorii natiei sunt inepuizabili. De vreo sută cincizeci de ani ei dau lectii poporului român de ce si cum e „subdezvoltat”, de ce si-a „ratat” istoria etc. Fireste, nu si-au consumat energia nici după 1989. Ba, dimpotrivă, sunt la fel de activi ca pe vremea comunismului, lăsându-ne muti de admiratie in fata clarviziunii lor providentiale. Sunt, fireste, intotdeauna la putere, dar acum dau impresia că se află in opozitie. }in sub control mass-media, iar cei mai multi au devenit si tele-intelectuali. Sunt ceea se numeste vip-uri. Formează constiinte.

Dar ce e curios e că, având atâta putere şi atâta audienţă naţională şi internaţională, ei dau vina (pentru dezastrele de azi şi de ieri) tot pe poporul român, pe „metehnele” lui şi pe trecutul lui. Ca elite formatoare ce sunt, îşi dau întâlnire nu doar la televiziune, ci şi-n presa scrisă. De pildă, recent, s-au întâlnit în paginile Cotidianului, animaţi de un domn pe nume Silviu Mihai, sub genericul Catalogul ideilor care au ţinut România pe loc (941 vizualizări, 19 decembrie 2005). Aflăm cu uimire că România a fost ţinută în loc de un catalog al ideilor, comparabil cu celebrul catalog al corăbiilor din Iliada lui Homer. Încercăm să decriptăm in care loc anume a fost ţintuită România. Bănuim că în cel numit carpato-danubiano-pontic. Numai că dascălii nostri se-nşală când decid că România a stat pe loc, fie şi prin faptul că de la vechiul regat s-a extins ca Românie Mare după primul război mondial, pentru ca să devină Românie medie după ultimul război mondial. Însă, după o vagă bănuială, salvatorii naţiei sunt cu mult mai subtili şi, foarte probabil, se referă la un anume nivel economic „încremenit”, adică ţintuit în loc de acel set de idei. Aşadar, o Românie moartă, sau poate în perpetuă stare muribundă, de vreme ce catalogul de idei se datorează, în cea mai mare măsură, „cadavrului din debara” (H.-R. Patapievici), pe care, thanatofili, românii refuză să-l îngroape. Un cadavru cu numele Eminescu le-a lăsat românilor un odios catalog de idei, pe care urmaşii acestuia l-au completat cu alte câteva. După socoteala celor de la Cotidianul, ar fi cam opt idei ucigaşe, care au făcut imposibil progresul României: 1) excepţionalitatea; 2) mesianismul; 3) degradarea patriotismului în fudulie provincială; 4) euforia naufragiului; 5) autenticismul etnic; 6) colectivismul; 7) antiindividualismul; 8) rezistenţa prin cultură. Un amestec, să recunoaştem, cam derutant, dacă ţinem seamă că salvatorii militează sub stindardul a ceea ce se numeşte, în limbaj postmodernist, political correctness. Deruta e şi mai mare de îndată ce constaţi că ideea rezistenţei prin cultură este opera originală chiar a salvatorilor, care, de 16 ani încoace, se mândresc cu o asemenea formă de „disidenţă” care le-a permis să pună mâna pe toate instituţiile de cultură, pe edituri şi pe reviste. În schimb, Paul Goma, care n-a incăput în România ca să „reziste prin cultură”, e făcut, după 1989, praf şi pulbere, acuzat de intoleranţă eminesciană. Căci acesta-i adevărul: Eminescu n-a rezistat prin cultură, ci a atacat de-a dreptul sistemul, într-o vreme când aşa ceva mai era posibil, dar nu atât de „posibil”, încât să scape nepedepsit, atât de către contemporani, cât şi de actualii salvatori care se iluzionează a-i fi pus „cadavrul in debara”.

Asa stând lucrurile, descoperim uimiti că acest fudul catalog de idei nu este opera nici a lui Eminescu şi nici a posterităţii sale, ci, pur şi simplu, a fost scornit ad-hoc chiar de către salvatori! Oricare dintre cele opt idei n-are rădăcină în poporul român, ci sunt opera directă a salvatorilor miticişti, a elitelor politice, scornite tocmai pentru a-şi legitima ruptură profundă de soarta neamului. Salvatorii susţin că setul de idei a barat progresul României. Ei vorbesc de progresul cu orice preţ, vorba lui Caţavencu, dar ideologia postmodernistă pe care o slujesc azi a eliminat conceptul de progres din arsenalul paradigmei. Şiretenia, va să zică, este fără margini. Dacă poporul român s-a opus progresului, înseamnă că el a fost de la bun inceput un popor, prin excelenţă, „postmodernist”! Si faptul ar trebui să-i umple de mândrie patriotică „neprovincială” pe salvatorii naţiei. Totusi, ei se-ntristează. Dar se-ntristează cu adevărat? Mai mult decât a făcut-o Eminescu?

Ajunşi în acest punct apoteotic-catastrofal, să luăm in serios si alte idei din catalog. Şerban Papacostea, între ceilalţi, o spune de-a dreptul că marele vinovat pentru obstacularea progresului în România este Eminescu. Vina lui cea de neiertat e că era convins că „ne stă cel mai bine în iţari”, „iar viziunea lui (iţăristă, n.n.) a produs intârzieri în procesul de modernizare”. Ştie toată lumea că Eminescu purta iţari, cum îl arată şi pozele, şi listele de rufe date la spălat, publicate de D. Vatamaniuc! Un mai vechi admirator al poetului, Virgil Nemoianu, crede că istoria negativă a României se datorează nu numai lui Eminescu, ci şi lui Caragiale. Până mai deunezi, Caragiale era contrapus lui Eminescu, în postură de exemplu pozitiv. Acum e şi el de aceeaşi teapă cu Eminescu: „Nocivi sunt Eminescu şi Caragiale”. Ce-i drept, observă cu fineţe şi cu largă îngăduinţă Virgil Nemoianu, „Negativitatea lor nu e intenţionată”, ci involuntară, ca expresivitatea lui Eugen Negrici, ceea ce este, desigur, şi mai grav. Ce e rău în Caragiale? Râsul. Subtilitatea se accentuează: râsul e un alibi: „Râdem niţel şi astfel ne vindecăm şi ne purificăm de toate turpitudinile, nu-i aşa?” Dar dacă nu-i aşa?! Dar dacă râsul lui Caragiale nu e postmodernist? Dar dacă râsul lui Caragiale nu e pură parodie, nu e zeflemeală şi simulacru, toate dragi postmodernităţii? Dacă dincolo de aparenţe e tragedia, cum a sesizat Eugen Ionescu?

Fireşte, în context, Eminescu e şi mai vinovat în ochii lui Virgil Nemoianu, cu toate că vinovăţia îi vine tot din… talent, ca şi lui Caragiale. Poetul ne-ar fi instalat, prin forţa talentului, într-„un fel de utopism paradiziac, o nostalgie nesăţioasă, un sentimentalism al trecutului, un exclusivism eliminatoriu al prezentului, un refuz al viitorului, o mitologie artificială şi până la urmă, malefică”.

Nu cumva malefică e lectura eminesciană a lui Virgil Nemoianu? Nimic mai străin, de Eminescu, decât orice utopism, decât aceste etichetări mustind de ideologie şi de aversiune, care pot părea iraţionale, dar care sunt, în realitate, deliberate, dat fiind că Virgil Nemoianu îşi contrazice propria doctrină (din O teorie a secundarului), cum am demonstrat în cartea mea Transmodernismul (Editura Junimea, Iasi, 2005).

Vladimir Tismăneanu e înverşunat, ca mai toţi elitiştii, împotriva naţionalismului românesc, deşi, în realitate, naţionalismul românesc e tot o invenţie, fiindcă oricând se poate demonstra că naţionalismul la români e mai mult vorbit decât faptic. Din acest punct de vedere, naţionalismul românesc e dintre cele mai slabe din lume, neputându-se nici pe departe compara cu cel al marilor naţiuni europene, dar nici cu al ungurilor, al evreilor, al croaţilor, al ruşilor, al ucrainenilor etc. Dacă românii ar fi fost un popor naţionalist, astăzi ar fi fost la fel de temut şi de respectat ca Rusia, Germania, Marea Britanie sau Franţa. Însă salvatorii sunt de o subtilitate perversă: deşi ştiu adevărul, ei vor ca România să rămână la fel de slabă, sub pretextul că o vor „tare”. Dar tăria ţi-o dă conştiinţa naţională iar nu slugărnicia incumbată de elitele politice. Tismăneanu regretă că din comunism a dispărut spiritul internaţionalist (teză trotkistă). S-ar fi ratat, astfel, reconstrucţia României, a Europei şi a lumii. El mai recurge, pentru aceasta, la o altă viclenie comparatistică: ştiind că faimosul Manual de Istorie a R.P.R. semnat de Mihail Roller e compromis definitiv, se grăbeşte să pună semnul de egalitate între respectivul manual şi cartea lui Nichifor Crainic Etnocratie si ortodoxie !

Triumfalismul ideologic al salvatorilor jubilează în faţa tezei excepţionalismului românesc. Ea este acreditată nu numai de Lucian Boia, dar până şi de Andrei Pleşu sau de Sorin Antohi. Suntem unici! ar striga la fiecare pas românii. Câţi tărani or fi strigat astfel în vreo două mii de ani? Dacă vreun zărghit strigă aşa ceva, strigă oare toţi românii? Strigând aşa, zic salvatorii, românii pretind „drepturi suplimentare” faţă de alte neamuri. Şi mai pretind o „misiune specială”! Doamne fereŞte! Noi vedem, nu de azi, de ieri, cum alţii vor „drepturi suplimentare” în raport cu poporul român. Le-au avut cu vârf şi indesat. Si le mai au. Oare pe ce lume trăiesc salvatorii? Ş-apoi, cu un strop de simţ realist, de ce n-am recunoaşte că şi românii sunt unici ca popor şi ca indivizi? Suntem români şi punctum! cum a zis poetul. Si tot el a observat că nu omul este măsura tuturor lucrurilor, cum spusese Protagoras, ci fiecare lucru işi are propria măsură. Ştiinţa a confirmat-o demult. Până şi vocea unui individ este unică. Ce-ar fi să i se spună d-lui Boia că nu este Boia, ci altceva: o muscă, un casalot sau, de-a dreptul, Mihail Roller? Oare nu s-ar supăra? Petre Ţuţea zicea că inainte de a fi om este român, şi incă românul într-un unic exemplar Petre Ţuţea! Şi de ce n-ar fi aşa, de ce ar fi cum au decretat comuniştii? Adică aceia care l-au eliminat pe Ţuţea din viaţa publică, frângând un destin, aceia care i-au contestat calitatea de român, vrând să-l transforme într-un „om” generic, fără identitate. D-l Boia pretinde că poporul român, având conştiinţă proprie, este prizonierul „ideii autohtoniste potrivit căreia românii ar fi de altă esenţă decât alţii, ceea ce a riscat să ne pună în afara istoriei normale”. Gogoşi! Francezii, recunoscându-se francezi, adică de altă „esenţă” decât italienii, n-au riscat să se pună în afara istoriei. Dacă ar cunoaşte ontologia arheului eminescian, d-l Boia ar vedea cum logica lui exclusivistă este contrazisă de logica trivalentă a vagului (Constantin Virgil Negoită), de logica identităţii numerice care implică în simultaneitate identitate şi diferenţă, concepte familiare şi paradigmei postmoderne, în numele căreia militează, ocultând-o!

Th. CODREANU